Umbrele Caselor în Lumina Diminetii
Aplecat asupra mesei de lucru el scria privind razele răsăritului de soare care se răspândeau în întreaga cameră desenând figuri fantastice pe peretii aflati încă în semiîntuneric. Distingea tonalitătile multicolore ale fasciculelor de lumină aruncate sub forma unor jerbe ce izvorau din acel singur punct incandescent, soarele. Degetele sale alergau pe tastele claviaturii de calculator, care devenise un fel de pian la care cânta piese din aleasa muzică a cuvintelor. Linistea pătrundea cu valuri de aer curat pe fereastra larg deschisă, din când în când fiind întreruptă de trilurile vesele ale păsărilor ce se trezeau după lungile ore ale noptii.
Dar el privise acea noapte fantastică si urmărise toate detaliile trecerii ei maiestuoase peste bolta cerului pe măsură ce ea îsi etala rochia albastră cu falduri de nori presărate ici si colo cu nestematele sclipind aprins ale diamantelor stelare. „Frumoasă mai este aleasa Doamnă a Noptii!” îsi spuse rememorând clipele de tăcere ale ultimelor ore. Cumva, îi plăcea să o întâlnească si altfel decât dormind sau stând întins în pat. Când toti ceilalti se retrăgeau din lumea văzută, el prefera să iasă pe terasă si să se aseze pe un scaun contemplând îndelung oceanul celest de deasupra si întinderea de pământ de dedesubt.
Cu toate acestea, el iubea lumina solară în desfăsurarea plină de splendoare a zilei. Dar două erau evenimentele pe care le admira cu nespusă afectiune: răsăritul si asfintitul. În ambele intuia puterea transformatoare a naturii prin întrepătrunderea stărilor fundamentale aflate în mod normal în opozitie. „De multe ori m-am întrebat dacă pot fi împăcate părtile aflate în contrast direct, de exemplu, dacă ziua si noaptea pot avea un numitor comun, însă niciodată nu am găsit vreun răspuns,” monologă mai departe într-un sirag de gânduri ce aparent prelungeau impactul luminii strălucitoare a zorilor de zi.
Masinile se auzeau cum treceau pe străzile somnoroase ale orasului. Zgomotul motoarelor electrice ale troleibuzelor ambalate la maxim se amesteca la întâmplare cu strigătul sirenelor de tren ce soseau sau plecau prin gara aflată la câteva sute de metri distantă. Acest amestec bizar de sunete se suprapunea strident peste tabloul grandios al soarelui aflat acum undeva, deasupra liniei orizontului, zâmbind de la depărtare creaturilor acestui pământ.
Un puternic miros de fum de lemn ars pătrunse în cameră evocând amintiri din perioada când se plimba pe străzile pline de case ale orasului natal. Blocurile erau o raritate la acea dată si numai cei veniti din alte părti locuiau acolo. Din păcate, si el stătea într-un astfel de bloc încropit la repezeală pentru muncitorii marii platforme industriale răsărite de niciunde, dar prefera să îsi aleagă totdeauna drumul prin mijlocul arabescului de clădiri vechi, unele având chiar aproape o sută de ani.
Uneori atingea zidurile acestor case, ce încă mai aminteau de epoci apuse, si simtea că memoria lor nu dispăruse, ci se impregnase în tencuiala scorojită de vreme. Instantaneu, imaginatia începea să îi zugrăvească tablouri fermecătoare pline de fastul primilor proprietari, care îsi gravaseră de multe ori initialele numelor pe frontispiciu alături de un număr gravat cu litere latine ce semnifica anul constructiei. Se amuza citind acea încâlceală de consoane ce aveau o semnificatie cifrică si calcula în gând anul respectiv chicotind amuzat când după mult efort reusea să ducă operatia aritmetică până la capăt.
Rezultatul îl surprindea fiindcă uneori începea cu optsprezece, iar alteori cu nouăsprezece, prin urmare „Unele case au fost construite în secolul al XIX-lea, iar altele în cel următor, ” gândea el. „Unde sunt urmasii proprietarilor?” se întreba mai departe si privea cu ochi de copil zidurile crăpate din lipsă de îngrijire ce brăzdau fata îmbătrânită a clădirilor orfane rămase la cheremul unor chiriasi dezinteresati. „De ce sunt lăsate să sufere si să moară aceste clădiri atât de frumos ornamentate?” continua să îsi vorbească ca si cum ar fi putut să răspundă.
Dar nimeni nu spunea nimic. Adultii din jur treceau indiferenti pe lângă clădirile ce agonizau, iar copiii alergau voiosi indiferenti la realitatea colturoasă din jurul lor. Însă blocurile avansau vertiginos. Cartiere întregi dispăreau peste noapte sub lamele de otel ale buldozerelor. Imediat peisajul urbanistic se schimba semănând tot mai mult cu o cazarmă militară în care unghiurile drepte caracterizau fiecare colt de stradă, precum si fiecare clădire.
Oameni la fel de colturosi, străini de loc, se asezau cu obiceiurile lor aduse din zone îndepărtate ale tării în aceste corturi de beton cu etaje suprapuse ce umileau privelistea cu ecouri de carieră ce decopertează si înghite treptat peisajul natural. Praful abundent devenea omniprezent ridicat de trecerea miilor de masini pe asfaltul întins peste dale albe de beton denivelat lăsat nefinisat în punctele de îmbinare.
Si astfel, se vedea călătorind într-un autobuz ce hurduca la trecerea pe drumurile proaspăt date în folosintă pe măsură ce distingea cerul posomorât de deasupra sfârtecat de zecile de macarale înăltate pentru ridicarea de blocuri-turn ce închideau libertatea privirii. Vibratia caroseriei se transmitea pasagerilor indiferent dacă stăteau în picioare sau pe scaun. Bărbia îi dârdâia si dintii i se loveau unii de altii în timp ce se tinea de o bară metalică slinoasă la atingere. „Unde sunt casele pe care le iubeam atât de mult si în care mi-as fi dorit să locuiesc?” se întreba rotindu-si privirile peste pustiul de beton din jur, dar răspunsul nu venea în vreun fel.
O frână puternică pusă de sofer îl aruncă înainte si o demarare în trombă îl împinse înapoi ciocnindu-se de alti pasageri, care înjurând se tineau de orice bară metalică la îndemână la fel ca marinarii aflati pe puntea nelinistită a unui vas cuprins de furtună. „De ce au ucis casele? De ce le-au urât atât de mult? Ce le-au făcut aceste clădiri frumoase? De unde a venit acest taifun distrugător si din ce a pornit o atât de mare mânie fată de trecut?” se întreba copilul devenit adult nu peste multă vreme.
Când trecea peste zeci de ani mai târziu prin acele locuri si închidea ochii i se părea că acele cartiere dispărute prind din nou chip în jurul său. Le vedea în lumina strălucitoare a soarelui cum apăreau asa cum fuseseră ele la început. Observa chipurile oamenilor care locuiseră în ele si distingea o realitate plină de gust si frumusete. În haine de secol al XIX-lea ei se plimbau pe lângă el, iar trăsurile treceau fără grabă pe străzi atent pietruite cu dale atent finisate. „Cât de mult mi-as fi dorit să trăiesc în acele vremuri!” îsi spunea adeseori si lacrimi îi răsăreau în colturile ochilor.
Pleca mai departe prin pustiul de străzi si blocuri privind fatadele scorojite de trecerea vremii. Neîngrijite de proprietari, acestea îsi etalau structura anatomică prin bare metalice ruginite iesite din zidul grosolan realizat. Tencuiala cădea după numai douăzeci de ani dezvelind tesătura rectangulară a fierului încarcerat în beton, cea mai ieftină solutie de constructie pentru clădiri ridicate la repezeală destinate lucrătorilor combinatului din localitate, ce înghitise sute de hectare de pădure la realizare si distrusese alte câteva mii cu clădirile anexate într-un fel de labirint industrial.
Dar si acolo zgura trecerii timpului însotită de schimbarea de epocă de la secolul al XIX-lea la cel al XX-lea lăsase acea dâră cenusie a degradării. Falimentat economic, golit de muncitori, vândut pe nimic si ras de lame de buldozer în cea mai mare parte, acest combinat făcuse loc unor hale metalice, ridicate în pripă din materiale usoare în care se instalaseră vremelnic diferite firme multinationale vânzând la preturi mari tot felul de mărfuri importate ieftin din străinătate, si care luaseră locul produselor autohtone.
Însă nici blocurile si nici noile constructii nu mai vorbeau cu el. Nu aveau trecut si nici viitor, fiind doar plăsmuiri de moment ale unei imaginatii colective ce se schimba asemenea dunelor purtate de vânt prin pustiu. Ele tăceau la atingere; erau lipsite de mirosul epocilor trecute purtând doar decorurile ieftine ale reclamelor necitite de nimeni, dar întâlnite pretutindeni asemenea prostituatelor trecute de o anumită vârstă ce stau pe marginea soselei.
Dar el privea cerul cum se lumina de ziua care începuse în timp ce degetele îi alergau cu rapiditate si precizie pe claviatura de cuvinte a calculatorului invocând muzica timpului care apune si răsare necontenit. „Si totusi,” îsi spuse, „frumosul nu moare, ci doar se metamorfozează de la o epocă la alta; aparent dispare pentru a apărea neasteptat asemenea râurilor ce curg subteran si răsar fără să îti dai seama la câteva zeci de kilometri distantă de locul unde pământul aparent le înghitise,” continuă ca un răspuns la nenumăratele întrebări pe care si le pusese de-a lungul vietii.
Închise ochii si simti gustul proaspăt al apei ce izvorăste din adâncuri si deslusi aroma pietrelor asezate la temelia muntilor la un nivel subteran niciodată întinat de mâini omenesti.
Vedea multimea de case ce împânzeau dealurile înverzite si aleile ce se pierdeau prin pădurile dimprejur. Iar el alerga plin de bucurie în răcoarea diminetii pe măsură ce noaptea si ziua se uneau în acel crepuscul al unui nou început, care iarăsi si iarăsi apare de-a lungul istoriei omenirii, dar si al trecerii fiecărui om. Iar degetele sale desenau pe suprafata ondulată a claviaturii de scris acea muzică aparte a cuvintelor ce izvorăsc din adâncuri ce nu au fost vreodată întinate de mâinile sau gândurile niciunuia dintre profanatorii de materie si de suflet ce au existat vreodată pe pământ.
|
Octavian Lupu 3/2/2015 |
Contact: |
|
|
