Portret sentimental ; Nicolae Titulescu (4 martie 1882 - 7 martie 1941)
Incontestabil, acest oltean care a purtat in cobilita sa aurul romanesc pe toate meridianele globului a fost o personalitate de calibru a timpului sau – pe care l-a marcat profund si prin care a intrat definitiv in istoria si cultura romaneasca si europeana.
Toti cei care l-au cunoscut sau i-au fost alaturi in activitatea sa diplomatica de exceptie au apreciat ca era un om generos si hipersensibil, violent si retinut, lucid, curajos si combativ, rationalist si sentimental, cu un echilibru sufletesc proteic si fragil.
Avea ochi caprui, stralucitori, privirea deosebit de vie, de regula o fiinta nervoasa care se consuma mai mult decat putea recupera.
Avea o pofta de ras iesita din comun, chipul sau transfigurandu-se, semn al unei mari trairi afective. Era foarte mobil, iI placea sa calatoreasca si era pasionat de noutati, impresii noi, dornic sa afle cat mai mult, chiar lucruri de senzatie.
Toata viata s-a ferit de frig ; chiar in lunile de canicula cerea sa se inchida geamurile, retragandu-se instinctiv langa soba, iar in camera sa nu statea aproape deloc la masa de lucru, ci in pat, acoperit de plapumi si dosare.
Desigur, dorinta de soare, aer curat si caldura l-a determinat, in 1935, sa-i spuna lui Iorga : “Daca as putea sa mut ministerul din Bucuresti pe malul Marii Negre, as face-o imediat”.
Este, deci, explicabila preferinta lui de a-si petrece cea mai mare parte din concedii, vara la Venetia, Cap Martin Nissa, San Remo, iar iarna la Saint Moritz.
Avea un glas ascutit, dar placut si captivant, care cucerea imediat, fie ca era vorba de Camera Deputatilor din Bucuresti, fie de salile Societatii Natiunilor. Tache Ionescu, care fusese un model de elocinta pentru Titulescu, spunea despre el : “Limbajul sau este elegant si de o perfecta corectitudine. }i aceasta forma impecabila este pusa in slujba unei gandiri deopotriva clara si profunda care nu-l paraseste niciodata, nici chiar in clipele de cea mai mare emotie”. Erau celebre in epoca “izbucnirile” sale care, de multe ori, ii derutau pe cei care nu-l cunosteau pentru ca ii treceau foarte repede, aspect confirmat si de Pierre Laval, martor de multe ori la acest gen de situatii.
Memorabila ramane urmatoarea secventa derulata in 1934, in cadrul unei discutii dintre Titulescu si Fotici, pe de o parte si Laval, pe de alta parte.
Cei trei se pregateau sa plece la Roma sa negocieze cu Mussolini, iar primii doi tot incercau sa obtina niste promisiuni din partea lui Laval, dar acesta evita sa se angajeze cu ceva concret. Fotici scoate un ceas foarte frumos si i-l arata lui Laval :
– Mi l-a dat Titulescu, dupa o disputa asemanatoare, pentru a-mi dovedi ca nu-mi poarta pica.
Laval, care ascultase timp de doua ore reprosurile violente ale lui Titulescu, raspunde :
– Ei bine, in cazul acesta, eu merit o pendula.
– O s-o aveti, il intrerupse Titulescu.
– As prefera totusi un ceas, zise Laval, pentru ca l-as putea purta astfel pe Titulescu langa inima.
– Veti avea ceasul, raspunse Titulescu. Dar cred ca ati vrea sa-l aveti pe Titulescu in buzunar si nu la inima. Mai bine sa va previn, domnule ministru, ca asta nu veti reusi niciodata.
Exigent cu colaboratorii sai, vesnic grabit, crea in jurul sau o atmosfera exploziva, mai ales daca era vorba de o greseala, imprecizie sau intarziere. Ridica glasul chiar, dar dupa putine minute se calma, redevenea politicos, bland, mai ales daca intelegea ca prin gesturile si cuvintele sale intristase pe cineva.
I s-au adus reprosuri ca risipea prea mult ducand o viata de lux, ca purta costume impecabile, cusute de cei mai mari croitori ai lumii, iar vagonul sau personal continea tot felul de delicatesuri, de la bauturi pana la alimente.
Nu stim cat este de adevarat, dar trebuie spus ca Nicolae Titulescu era un om avut, daca avem in vedere onorariile sale de avocat, destul de ridicate, sau salariile de deputat, apoi de diplomat si ministru care ii permiteau sa duca o asemenea viata.
Sa nu uitam nici faptul ca el se casatorise cu Caterina Burca, fiica unui proprietar din Titulesti (Olt), iar de la matusa sa Maria Balutescu, care il infiase, primise intreaga sa avere.
Nu a fost un om lacom, nu a colectionat nici tablouri, nici bijuterii, nici cai de curse. A tinut acelasi sofer timp de 20 de ani.
Nu lua in seama reprosurile ce i se faceau, in special din partea adversarilor, fiind constient de valoarea, puterea si inteligenta sa. Proverbiala era generozitatea sa, mai ales fata de cei sarmani si de tineri. Intotdeauna era asteptat la Titulesti cu mare dragoste de catre copiii satului cu care vorbea, ii mangaia, le daruia bani si tot felul de dulciuri.
Nu era dusmanos din fire, fiind un adevarat domn chiar cu adversarii sai, precum contele Apponyi cu care a fost si prieten si adversar.
Intr-o zi, dupa o disputa apriga cu Titulescu in procesul optantilor, Apponyi se intalneste in vestiare cu acesta. In timp ce il ajuta sa-si imbrace pardesiul, deoarece era mult mai in varsta decat el, Titulescu il aude spunand :
– Nu va doresc, draga tinere si clocotitor adversar, sa intalniti, cand veti avea varsta mea, un tanar care sa aiba, pe langa stiinta si inteligenta, un talent oratoric atat de extraordinar.
La fel de frumos vorbea despre el si Leon Blum : “E un spirit lucid. E impulsiv in discursurile sale, dar metodic in actiune. Rationamentul sau, adesea paradoxal, era fondat pe texte si perfecta stapanire a dreptului international”.
Totusi, omul Titulescu avea o sanatate subreda inca din copilarie cand fusese macinat de gripe, nevralgii, otite, iar acum, dupa munca depusa, toate acestea s-au agravat. Dupa ce petrece cateva zeci de zile in pat, la 16 iunie 1928, medicii ii recomanda sa se odihneasca pe o perioada de un an, dar nu o face.
In ultimii cinci ani de viata a fost marcat de o melancolie care nu l-a mai parasit.
Unii au fost de parere ca suferea de mania persecutiei, stiindu-se ca era vizat de nazisti, aspect pe care i-l semnalase generalul Weygand, in timp ce, in anul 1937, fostul ministru Mandel ii recomandase sa nu bea decat apa minerala din sticle sigilate.
Studentilor romani care au venit sa-l vada pe Coasta de Azur in 1940, le spune : “Hitleristii m-au invins”, iar lui Savel Radulescu, in noiembrie 1940 : “Simt ca viata ma paraseste”.
Decedeaza la Cannes in ziua de 17 martie 1941.
A doua zi, toti functionarii Ministerului Afacerilor Externe din Bucuresti au venit la lucru in tinuta de doliu. Pierea astfel o stea de prima marime a diplomatiei si securitatii europene si un mare roman de care ne va fi dor mereu.
In decembrie 1944, la Moscova, are loc o discutie intre Maxim Litvinov si Walter Roman despre evenimentele din Romania. Cu acest prilej, Litvinov a precizat :
– Daca Titulescu ar fi ramas in functie, nimic din toate cate s-au petrecut nu s-ar fi derulat asa cum le-am trait.
pentru Observatorul / Dumitru Botar
|
de Dumitru Botar 3/2/2015 |
Contact: |
|
|
