In memoriam : Preacuviosului Pãrinte Petroniu Tãnase – Staretul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia
Împlinirea a patru ani de la nasterea în viata cea cereascã si vesnicã a Preacuviosului Pãrinte Petroniu Tãnase – Staretul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia – Duhovnicul misionar, propovãduitorul apologet si mãrturisitorul autentic...
Unul dintre pãrintii nostri duhovnicesti de mare anvergurã a fost Pãrintele Protosinghel Petroniu Tãnase, care s-a nãscut în anul 1916 în comuna Fãrcasa – Judetul Neamt, si a trecut la cele vesnice la 22.02.2011. A fost tuns în monahism si format în duhul cãlugãriei la Mãnãstirea Neamt – ctitoria Domnitorului Stefan Cel Mare si Sfânt din anul 1497, unde a avut marea sansã de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul...
Trãsãtura de caracter esentialã a Pãrintelui Petroniu Tãnase a fost calitatea de a fi un iubitor si un împlinitor al ordinii, tãcerii si smereniei. Pãrintele este licentiat în teologie dar a urmat si studii de matematicã si filozofie. A fost membru al grupãrii „Rugul Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti – care a fost ultimul bastion de rezistentã al intelectualitãtii crestine românesti interbelice si care a fost distrus de cãtre regimul comunist în anul 1958...
Dorul de desãvârsire l-a determinat si i-a îndrumat pasii spre Sfântul Munte Athos unde s-a nevoit din anul 1976, fãcând parte din a doua generatie de monahi trimisã de cãtre Patriarhia Românã cu scopul de a revigora viata monahalã din Schitul Românesc Prodromu... Apreciat si iubit, deopotrivã, atât în Grecia cât si în România Pãrintele Petroniu Tãnase a condus pânã la sfârsitul vietii sale pãmântesti, schitul nostru românesc si athonit, cu o luciditate, dragoste si abnegatie, deosebite!...
Si dacã ai ajuns cumva, pânã la începutul anului 2011, prin acele locuri, asa cum au fãcut si o fac în fiecare an foarte multi români, te-a întâmpinat un bãtrân înalt, putin adus acum, slãbit de ascezã dar foarte binevoitor, sã stii cã acela a fost Pãrintele nostru Petroniu Tãnase – care, dupã cum am mai spus, s-a mutat la vesnicele lãcasuri în dupã amiaza zilei de 22.02.2011, în chilia sa athonitã, din incinta Schitului Românesc Prodromu, fiind prohodit, cu douã zile mai târziu, de multi pãrinti athoniti, greci si români, precum si multi credinciosi români, plecati din tarã, special pentru acest eveniment...
Cu alte cuvinte, Pãrintele Petroniu Tãnase a fost un trãitor profund al adevãrurilor de credintã si a (mai) avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multã încredere, confort sufletesc si dragoste fatã de valorile perene ale spiritualitãtii si culturii noastre autentice!... Si, totodatã sfintia sa realiza faptul cã pãstorul duhovnicesc trebuie sã arate în toate bunã-rânduialã. Fiindcã în bunã-cuviintã stau toate chipurile unei purtãri frumoase. Pãstorul duhovnicesc îsi pãzeste buna cuviintã în relatiile sale când: - nu îsi neglijeazã îndatoririle sfinte si apostolia sa; - când îsi aminteste cã trebuie sã fie, oriunde si oricând, un model crestin, când vorbeste si când tace; - când se conformeazã el însusi responsabilitãtilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Pãstorul duhovnicesc care nu (se) neglijeazã si îsi aminteste cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepãda caracterul cuviincios, fiindcã acesta este cu neputintã de îndepãrtat de la el, deoarece nu îi îngãduie aceasta însãsi vrednicia preoteascã, care este nedespãrtitã de cuviosie. Chipul preotesc de neschimbat îl constrânge pe preot sã se armonizeze cu multã luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si sã îsi facã aceste relatii cu multã prevedere. Mai întâi si mai presus de toate, se armonizeazã caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie sã nu se arate în adunãri fãrã vreo pricinã impusã de slujirea lui, ori sã le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sã se facã plãcut acestora. Trebuie sã îsi facã relatiile cu mulã chibzuintã si dupã o îndelungã si atentã cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmeazã sã aibã relatii. Dacã acestea sunt în asa fel încât prietenia si relatia cu ele sã îi aducã lui cinste si bun renume, atunci poate sã se împrieteneascã si sã intre în relatie cu ele. Dar dacã, dimpotrivã, reputatia acestora nu este bunã ori sunt socotite de o moralitate îndoielnicã, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rãu famate, atunci prietenia fatã de acestea si relatia cu ele cu cât este mai apropiatã, cu atât este mai vãtãmãtoare si mai insultãtoare. Aceasta ne învatã pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vã înselati, cãci vorbirile rele stricã obiceiurile bune”[1]. Asemenea relatii îl vatãmã foarte mult mai ales pe preot, fiindcã, în împreunã-petrecerea cu persoanele prost vãzute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se depãrteazã cuviosia lui si este prãdatã putin câte putin bogãtia bunei-cuviinte preotesti, si la urmã se va afla si el gol de toatã cinstea si respectul din parte celor pãstoriti de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Si altii au mâncat puterea lui, iar el nu a stiut”[2]. Prin urmare prietenia si filiatia duhovniceascã se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizãrii si desãvârsirii unei relatii duhovnicesti, bazatã pe încredere, deschidere si dragoste reciprocã, ziditoare si mult folositoare...
Într-o altã ordine de idei, Pãrintele Petroniu Tãnase a primit cu multã dragoste pe foarte multi oameni, credinciosi de toate vârstele si tineri, la sfat, încurajându-i si ajutându-i pe multi dintre studentii teologi, de pildã, sã se pregãteascã pentru apãrarea si promovarea credintei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelasi timp un bun pãstrãtor al Traditiei si un pãstor receptiv la noile probleme apãrute în societate. Era elegant si ordonat, ospitalier si erudit. Un preot distins al cultului ortodox si un om al culturii întelepte, un slujitor al Bisericii noastre strãmosesti si al poporului român…
Preacuviosul Pãrinte Petroniu Tãnase a fost un om al bucuriei, al seriozitãtii si discretiei, un om care si-a propus sã înmulteascã seriozitatea si constiinciozitatea si credem cã a reusit cu prisosintã. Darul deosebit al Pãrintelui Petroniu de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si în special ale Noului Testament, precum si a dogmelor, ale Sfintilor Pãrinti si a sfintelor canoane, preocuparea pentru cãrtile fundamentale ale spiritualitãtii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse în cãrtile de slujbã, l-au fãcut sã fie iubit si în acelasi timp sã fie un pãrinte duhovnicesc cu autoritate si discernãmânt…
Referindu-ne acum, în mod succint si selectiv, la câteva dintre cuvintele de învãtãturã ale Pãrintelui Petroniu Tãnase, pe lângã cele deja enumerate si mentionate mai sus, vom remarca si retine cã înfrânarea si puterea rugãciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacã vrem sã ne înfrânãm trupul de la cele necurate si dacã vrem sã ne rugãm, nu existã "nu pot". Oamenii îl cautã pe Dumnezeu numai la necaz, greutãti si suferinte. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vã puneti nãdejdea în oameni" si noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfãtuiesc pe toti crestinii sã nu uite de rugãciune nici când le stã bine. Si sã nu punã pe altii sã se roage pentru ei. Sã se roage pentru ei însisi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mãnãstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de fãcut. Ascultarea si împlinirea cuvântului Lui. Sã urmãm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie dupã cuvântul tãu!"Dumnezeu îti dã mai mult decât meriti ca sã te întoarcã apoi cãtre El. Dumnezeu are douã brate, iubirea si mila, si cu amândouã ne poate salva. Întâi avem nevoie de milã, cãci noi, pãcãtosii, nu putem pretinde iubire."
În altã ordine de idei, Sfintii Pãrinti, Biserica în totalitatea ei considerã mare pãcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugãciunea Sfântului Efrem Sirul si se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afarã de sâmbãta si duminica. Se rosteste de câte 8-9 ori si se spune în Tipic ca preotul sã o rosteascã cu mâinile ridicate si cu metanii si închinãciuni. Aceastã rugãciune se încheie cu cuvintele: „Dãruieste-mi, Doamne, sã-mi vãd pãcatele mele si sã nu osândesc pe fratele meu”. Este fãcutã cu stãruintã pe toatã durata Postului Mare. Te-ai astepta ca, atunci când te rogi cu asa mare stãruintã sã te pãzeascã Dumnezeu de pãcate, sã fie pomenite pãcatele cele mai grave: crimã, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari si mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dãruieste-mi sã vãd pãcatele mele si sã nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare pãcat. Sfintii Pãrinti spun cã se face o mare gresealã atunci când osândim pãcatele, cãci atunci tu te faci singur judecãtor al fratelui tãu, iar aceasta dupã mintea ta. Nu avem calitatea aceasta si nu avem nici un drept sã facem asa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a fãcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul sã îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietãm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecãtorul cel drept. Fiecare om este fãcut dupã chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unicã în viata omenirii de la începutul pânã la sfârsitul lumii. Niciodatã nu o sã fie doi oameni aceeasi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza dupã anumite trãsãturi, dupã stilul personal.
Suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fatã de altii
Omul este mãrginit, posibilitãtile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiintã nemãrginitã, iar puterea Sa creatoare este infinitã. Dumnezeu creeazã în mod unic, nu repetã; fiecare fiintã este o creaturã nouã, oglindind în fiinta ei ceva din strãlucirea si infinitatea dumnezeiascã. De aceea Sfintii Pãrinti spuneau: „Ai vãzut omul, ai vãzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul si culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot asa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea datã omului se ridicã la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fatã de altii si nu avem nici un drept sã judecãm pe aproapele. Dar atunci când esti într-o pozitie de conducere si ai subalterni care gresesc uneori, ce atitudine trebuie sã ai? Judecata înseamnã sã îl condamni pe om, sã îl osândesti. Dacã atragi atentia cu respect si cuviintã, pãrinteste si cu îndemn, asta nu înseamnã judecatã, ci trebuintã, necesitate si firesc: sã îl iubesti pe om si sã-l lãmuresti cã a gresit.
Trebuie sã ne strãduim - este interesul nostru! - sã mostenim fericirea dãruitã de Dumnezeu. Dacã în viata aceasta ne strãduim sã avem o familie linistitã, o locuintã, conditii de trai si sãnãtate, ajungem sã spunem cã suntem fericiti în aceastã viatã. Dar mã întreb: este oare fericirea deplinã? Nu-i deloc! În viata noastrã vin boala, necazurile, inevitabil vine si moartea. Si asa, toatã fericirea pãmânteascã ia sfârsit. Dacã pentru starea aceasta de câtiva ani, scurta viatã pe pãmânt, noi dãm toatã grija noastrã si ne strãduim asa de mult, pentru fericirea vesnicã noi nu facem nimic? Cãci stim cã Dumnezeu a rânduit ca, dupã încheierea vietii pe pãmânt, sã înceapã vesnicia. Iar vesnicia poate sã fie fericitã sau nefericitã, dupã cum am fãcut-o noi însine.
Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc
Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împãrãtia vesnicã, iar eu trebuie sã mã pregãtesc pentru ea, în toatã vremea vietii”. Ce fac eu ca sã intru acolo, cãci acolo vreau sã fiu, unde Dumnezeu mi-a pregãtit loc? Sfintii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împãrãtiei vesnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, cãci îi mistuia.
Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, pãrinte, dupã tot ceea ce ai fãcut?”. „Am fãcut ceea ce am putut, dar stiu eu cã voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scãpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încã nu am scãpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Sã-i ascultãm si pe Sfintii Pãrinti, care ne încredinteazã: „Putinã ostenealã si vesnicã odihnã!”. Asta as spune tineri-lor: sã vã gânditi cu tot dinadinsul la fericirea vesnicã! Existã douã situatii - tertium non datur (o a treia nu mai existã): ori viata vesnicã pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda vesnicã pentru cei care nu au trãit dupã voia lui Dumnezeu si au fãcut voia vrãjmasului. Pe acestia o sã-i astepte diavolul, dupã cuvântul: „Duceti-vã de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gãtit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, dupã aceastã viatã, cu tot ceea ce a agonisit în aceastã viatã, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simtire si de fapte.
Prin urmare, cuvintele noastre sunt putine si neputincioase pentru a putea spune cât bine a fãcut Preacuviosul nostru Pãrinte Petroniu Tãnase, datoritã tinutei sale morale si preotesti, a echilibrului, seriozitãtii, sinceritãtii, profunzimii si întelepciunii sale, a preocupãrilor sale teologice si cãrturãresti, a dragostei sale fatã de Dumnezeu si (de) oameni, a atasamentului sãu fatã de tara aceasta româneascã si de Biserica ei cea strãmoseascã!...
Parcurgând viata si biografia acestui pãrinte duhovnicesc constat, cu uimire si admiratie, tãria lui de caracter si verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în fata cãruia noi nu suntem altceva decât niste oameni supusi vremurilor acestui veac!... Se cuvine asadar, sã-i aducem prinos de cinstire si de recunostintã rugându-ne lui Dumnezeu sã-l rãsplãteascã cu harul si cu dragostea sa cea nemãrginitã acolo, în locasurile cele ceresti, în lumina cea neînseratã a Slavei Sale!...
În încheiere, deci, voi sustine cu toatã tãria cã eu personal, mã simt foarte împlinit si onorat pentru faptul cã am avut fericitul prilej si marea sansã de a-l întâlni si (de) a-l cunoaste pe Pãrintele Protosinghel Petroniu Tãnase – mare personalitate a culturii si spiritualitãtii noastre monahale românesti, autentice si mãrturisitoare din aceste rãzvrãtite vremuri, având convingerea si nãdejdea cã vom sti cu totii pe mai departe, sã ne cinstim înaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecãruia, cu toate cã în aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, cãci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Însã, rãmânem convinsi de faptul cã ce este nobil rãmâne iar ce este ieftin, apune!...
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetãtii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuintã de soare, nici de lunã, ca sã o lumineze, cãci slava lui Dumnezeu a luminat-o, fãclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceastã personalitate duhovniceascã si binecuvântatã, cu alte cuvinte, este una de referintã în cadrul Bisericii si spiritualitãtii noastre autentice, care ar trebui sã fie cunoscutã, recunoscutã si apreciatã pentru totdeauna, de cãtre toti cei ce cred cã „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu sã-l ierte si sã-l odihneascã!
Vesnicã sã-i fie pomenirea! Amin!
|
Dr. Stelian Gombos 2/20/2015 |
Contact: |
|
|
