In memoriam : Preacuviosului Părinte Petroniu Tănase – Staretul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia
Împlinirea a patru ani de la nasterea în viata cea cerească si vesnică a Preacuviosului Părinte Petroniu Tănase – Staretul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia – Duhovnicul misionar, propovăduitorul apologet si mărturisitorul autentic...
Unul dintre părintii nostri duhovnicesti de mare anvergură a fost Părintele Protosinghel Petroniu Tănase, care s-a născut în anul 1916 în comuna Fărcasa – Judetul Neamt, si a trecut la cele vesnice la 22.02.2011. A fost tuns în monahism si format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamt – ctitoria Domnitorului Stefan Cel Mare si Sfânt din anul 1497, unde a avut marea sansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul...
Trăsătura de caracter esentială a Părintelui Petroniu Tănase a fost calitatea de a fi un iubitor si un împlinitor al ordinii, tăcerii si smereniei. Părintele este licentiat în teologie dar a urmat si studii de matematică si filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucuresti – care a fost ultimul bastion de rezistentă al intelectualitătii crestine românesti interbelice si care a fost distrus de către regimul comunist în anul 1958...
Dorul de desăvârsire l-a determinat si i-a îndrumat pasii spre Sfântul Munte Athos unde s-a nevoit din anul 1976, făcând parte din a doua generatie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viata monahală din Schitul Românesc Prodromu... Apreciat si iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât si în România Părintele Petroniu Tănase a condus până la sfârsitul vietii sale pământesti, schitul nostru românesc si athonit, cu o luciditate, dragoste si abnegatie, deosebite!...
Si dacă ai ajuns cumva, până la începutul anului 2011, prin acele locuri, asa cum au făcut si o fac în fiecare an foarte multi români, te-a întâmpinat un bătrân înalt, putin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să stii că acela a fost Părintele nostru Petroniu Tănase – care, după cum am mai spus, s-a mutat la vesnicele lăcasuri în după amiaza zilei de 22.02.2011, în chilia sa athonită, din incinta Schitului Românesc Prodromu, fiind prohodit, cu două zile mai târziu, de multi părinti athoniti, greci si români, precum si multi credinciosi români, plecati din tară, special pentru acest eveniment...
Cu alte cuvinte, Părintele Petroniu Tănase a fost un trăitor profund al adevărurilor de credintă si a (mai) avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc si dragoste fată de valorile perene ale spiritualitătii si culturii noastre autentice!... Si, totodată sfintia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviintă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îsi păzeste buna cuviintă în relatiile sale când: - nu îsi neglijează îndatoririle sfinte si apostolia sa; - când îsi aminteste că trebuie să fie, oriunde si oricând, un model crestin, când vorbeste si când tace; - când se conformează el însusi responsabilitătilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează si îsi aminteste cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputintă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăsi vrednicia preotească, care este nedespărtită de cuviosie. Chipul preotesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si să îsi facă aceste relatii cu multă prevedere. Mai întâi si mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îsi facă relatiile cu mulă chibzuintă si după o îndelungă si atentă cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relatii. Dacă acestea sunt în asa fel încât prietenia si relatia cu ele să îi aducă lui cinste si bun renume, atunci poate să se împrietenească si să intre în relatie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputatia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rău famate, atunci prietenia fată de acestea si relatia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare si mai insultătoare. Aceasta ne învată pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înselati, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relatii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se depărtează cuviosia lui si este prădată putin câte putin bogătia bunei-cuviinte preotesti, si la urmă se va afla si el gol de toată cinstea si respectul din parte celor păstoriti de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Si altii au mâncat puterea lui, iar el nu a stiut”[2]. Prin urmare prietenia si filiatia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării si desăvârsirii unei relatii duhovnicesti, bazată pe încredere, deschidere si dragoste reciprocă, ziditoare si mult folositoare...
Într-o altă ordine de idei, Părintele Petroniu Tănase a primit cu multă dragoste pe foarte multi oameni, credinciosi de toate vârstele si tineri, la sfat, încurajându-i si ajutându-i pe multi dintre studentii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea si promovarea credintei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelasi timp un bun păstrător al Traditiei si un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant si ordonat, ospitalier si erudit. Un preot distins al cultului ortodox si un om al culturii întelepte, un slujitor al Bisericii noastre strămosesti si al poporului român…
Preacuviosul Părinte Petroniu Tănase a fost un om al bucuriei, al seriozitătii si discretiei, un om care si-a propus să înmultească seriozitatea si constiinciozitatea si credem că a reusit cu prisosintă. Darul deosebit al Părintelui Petroniu de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si în special ale Noului Testament, precum si a dogmelor, ale Sfintilor Părinti si a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărtile fundamentale ale spiritualitătii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse în cărtile de slujbă, l-au făcut să fie iubit si în acelasi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate si discernământ…
Referindu-ne acum, în mod succint si selectiv, la câteva dintre cuvintele de învătătură ale Părintelui Petroniu Tănase, pe lângă cele deja enumerate si mentionate mai sus, vom remarca si retine că înfrânarea si puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate si dacă vrem să ne rugăm, nu există "nu pot". Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăti si suferinte. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vă puneti nădejdea în oameni" si noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toti crestinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Si să nu pună pe altii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei însisi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea si împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie după cuvântul tău!"Dumnezeu îti dă mai mult decât meriti ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două brate, iubirea si mila, si cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătosii, nu putem pretinde iubire."
În altă ordine de idei, Sfintii Părinti, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul si se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta si duminica. Se rosteste de câte 8-9 ori si se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate si cu metanii si închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieste-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele si să nu osândesc pe fratele meu”. Este făcută cu stăruintă pe toată durata Postului Mare. Te-ai astepta ca, atunci când te rogi cu asa mare stăruintă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari si mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieste-mi să văd păcatele mele si să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfintii Părinti spun că se face o mare greseală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta si nu avem nici un drept să facem asa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viata omenirii de la începutul până la sfârsitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeasi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.
Suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fată de altii
Omul este mărginit, posibilitătile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiintă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiintă este o creatură nouă, oglindind în fiinta ei ceva din strălucirea si infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfintii Părinti spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul si culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot asa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fată de altii si nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când esti într-o pozitie de conducere si ai subalterni care gresesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândesti. Dacă atragi atentia cu respect si cuviintă, părinteste si cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuintă, necesitate si firesc: să îl iubesti pe om si să-l lămuresti că a gresit.
Trebuie să ne străduim - este interesul nostru! - să mostenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viata aceasta ne străduim să avem o familie linistită, o locuintă, conditii de trai si sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiti în această viată. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viata noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine si moartea. Si asa, toată fericirea pământească ia sfârsit. Dacă pentru starea aceasta de câtiva ani, scurta viată pe pământ, noi dăm toată grija noastră si ne străduim asa de mult, pentru fericirea vesnică noi nu facem nimic? Căci stim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vietii pe pământ, să înceapă vesnicia. Iar vesnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi însine.
Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc
Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărătia vesnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vietii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfintii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărătiei vesnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.
Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar stiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm si pe Sfintii Părinti, care ne încredintează: „Putină osteneală si vesnică odihnă!”. Asta as spune tineri-lor: să vă gânditi cu tot dinadinsul la fericirea vesnică! Există două situatii - tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viata vesnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda vesnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu si au făcut voia vrăjmasului. Pe acestia o să-i astepte diavolul, după cuvântul: „Duceti-vă de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viată, cu tot ceea ce a agonisit în această viată, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simtire si de fapte.
Prin urmare, cuvintele noastre sunt putine si neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Petroniu Tănase, datorită tinutei sale morale si preotesti, a echilibrului, seriozitătii, sinceritătii, profunzimii si întelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice si cărturăresti, a dragostei sale fată de Dumnezeu si (de) oameni, a atasamentului său fată de tara aceasta românească si de Biserica ei cea strămosească!...
Parcurgând viata si biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire si admiratie, tăria lui de caracter si verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în fata căruia noi nu suntem altceva decât niste oameni supusi vremurilor acestui veac!... Se cuvine asadar, să-i aducem prinos de cinstire si de recunostintă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul si cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locasurile cele ceresti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!...
În încheiere, deci, voi sustine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit si onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej si marea sansă de a-l întâlni si (de) a-l cunoaste pe Părintele Protosinghel Petroniu Tănase – mare personalitate a culturii si spiritualitătii noastre monahale românesti, autentice si mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea si nădejdea că vom sti cu totii pe mai departe, să ne cinstim înaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Însă, rămânem convinsi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetătii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuintă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Această personalitate duhovnicească si binecuvântată, cu alte cuvinte, este una de referintă în cadrul Bisericii si spiritualitătii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută si apreciată pentru totdeauna, de către toti cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească!
Vesnică să-i fie pomenirea! Amin!
|
Dr. Stelian Gombos 2/20/2015 |
Contact: |
|
|
