S-au dus anii...
S-au dus anii, mamă, s-au topit ca un fum,
Tu nu mai ai viată, nu mai ai drum,
Amintirea-ti trăieste în mine, lumină,
Esti izvor care curge, dulce grădină,
S-au dus anii, mamă, ochii tăi albastri, de cer,
Strălucesc stele albe, scump giuvaer,
Tata a-mbătrânit lăcrimând, mereu, după tine,
Mai trăieste rostindu-ti numele în suspine,
Tu esti în raze, sus, nu mai poti să cobori,
E iarnă grea, de departe, vin albe ninsori,
Tata se agată de un fulg firav ca să urce,
Nu mai vrea să trăiască, nu mai vrea să mănânce,
Puterile-i se scurg avid, se topesc în tărână,
I-a luat picioarele, mamă, si de-aseară si-o mână,
Ochii lui se scaldă-n ocean de lacrimi, mereu,
Si cere să vină la tine, mai aproape de Dumnezeu,
Ce dor l-o mistui? Ce flacără îl tot arde?
În sufletul lui, nici o sperantă, nimic nu mai cade,
Noaptea-n genunchi, se roagă întruna la sfinti,
Ce-o să mă fac, Doamne, când va pleca si ultimul din părinti?
Elegie
E iarnă, tată, ninge de trei zile,
Tu stai culcat în casa de sub deal,
Nu-i somn firesc, se plânge peste tine
Si se prelinge neaua-n dulce val,
E sărbătoare azi, e ziua sfântă,
Pe boltă, îngerii colinde tes,
Din flaut, tată, vino si-mi mai cântă
Si-mi mai recită doar un singur vers,
Natura, astăzi, a lipit pe geamuri
Ghirlande albe ca si chipul tău,
Iar vântul, lin îti cântă printre ramuri
Când stai la sfat, în cer, cu Dumnezeu,
N-ai obosit chemând în ruga ta,
În versurile ce au dat năvală,
Să-l preamăresti pe Domnul si pe Ea,
Pe Precinstita, Sfânta mea Fecioară,
Ce face mama? Ti-a lipsit atât,
Ce-ti fac părintii morti de-o vesnicie?
Dar fratele si sora unde sunt?
Pe cine-asteaptă-n ceruri să mai vie?
Trăiesti aci, trăiesti si pe pământ,
Esti raza care umple valea toată,
Surâsul tău s-a risipit în vânt,
Cuvântul tău, în turturii de vată,
Eu plâng amarnic si te-astept la usă,
În casă, pe covor, sunt pasii tăi,
Si n-am să cred că mâna ti-e cenusă
Si n-am să cred că ochii tăi sunt goi,
Ochii aceia de pădure verde
Ti i-am închis chiar eu când ai plecat,
Azi, lacrima în chipul tău se pierde
Si sufletul, de-atuncea, mi-e uscat,
Ce dor aprins mă mai cuprinde seara
Si ziua, dimineata, nu mai stiu
Cum să-mi alin din inimă povara
Pe care ai închis-o-ntr-un sicriu,
Cum voi putea să nu te strig întruna?
Cum voi putea privindu-te-n răscruci?
La tine-n casă, poposeste luna
Si eu te caut peste văi, pe lunci,
Privirea ta si strângerea de mână
Mă urmăresc, de-atuncea, pas cu pas,
Cuvintele s-au adunat cunună,
Dar cum să fac să le dau iarăsi glas?
E iarnă, tată, ninge de trei zile,
Covor pufos se-asterne peste sat,
Jalea, în noi, sălbatică se tine
Si-n depărtare, clopotele bat.
Perla Siciliei
Picură zarea argint în Marea Ionică, la Taormina,
Între plaje, Issola Bella, gătită ca pentru un bal asteptat.
Ziua îsi croieste, nerăbdătoare, între stânci, pelerina,
Valurile crosetează din apa mării, lung sal.
Intru în Teatrul Grecesc ce mă poartă pe aripi de glorie,
Mă pierd înăuntrul lui, ca într-un adânc labirint,
Pe peretii-nvechiti, este scrisă atâta istorie...
Îmi vorbesc undele apei, care niciodată nu mint.
Palazzo Corvaja, solemn, străluceste în lumina albie,
Din Turnul ce Ceas, se aud soapte cum curg sacadat,
Pe boltă, grăbit, soarele îsi înaltă fruntea sa vie,
Aud aripi de îngeri pe deasupra noastră cum bat.
Tăcerea Capucinilor
Rânjesc la noi cu dinti de mărgele,
Cu orbite goale din os,
Cu straie de sute de ani, moarte si ele,
Cu privirile întoarse pe dos,
Stau atârnati în cuie, ca si Hristos răstignit,
Unii sunt culcati, de secole, în sicrie,
Vizitatorii intră si ies, se satură si ei de privit,
Dintr-odată, mă pipăi să văd dacă-s vie,
Capucinii te primesc cu înfătisarea lor hidoasă,
Cu gurile căscate, cu craniile uscate de timp,
În muzeu, moartea e atât de frumoasă!...
Cu ea de mână învăt să mă plimb.
Câte civilizatii, suflete secerate de vreme,
Stau la sfat pe coridoarele lungi,
Printre cadavre, tăcerea absolută se cerne,
Aici, încet, încet, înveti să ajungi.
|
