Doamne, fă-mă zâmbet
Doamne,
uneste-ne ca două râuri
cu ape curate curgând,
un fir albastru legând maluri,
îmbrătisati stâncile spălând.
Doamne,
fă-mă zâmbetul lui pe buze,
as învia ca florile în mai
si vorbele ce n-au fost spuse,
să le ascult în sunete de nai.
Doamne,
fă-mă trifoi cu patru foi,
de este să îi port noroc,
sopteste-i ce înseamnă doi
si pune în sufletu-i foc.
Doamne,
fă-mă o stea,
calea să-i pot lumina.
Eu lumină, el bărbat,
viată fără de păcat.
Doamne,
rouă curată-as vrea să fiu,
în sufletu-i trist si pustiu.
Gândul bun dă-mi-l o clipă,
fruntea să-i luminez cu o aripă.
Doamne,
de trebuie să-i dai durere,
dă-mi-o mie, ce mai stai!?
Sunt femeie, am putere. Cum?
Asta, Tu n- o stiai?
Insulele Diomede
Pierduti în două vieti ca Insulele Diomede,
Despărtite de timp si de timpuri,
Atât de aproape si totusi atât de departe,
Cu un picior în azi si unul în mâine,
Cortina de gheată mereu ne desparte.
Un curcubeu as vrea să se întindă,
Între sufletul meu si al tău,
Ca mâna mea să te cuprindă,
Să trecem în doi acest hău.
Cuvintele nespuse din visare,
Un dar ar fi să le rostim,
Ce caldă, dulce alinare,
Singuri, amândoi s-o stim.
Credintă de-am avea „ce mută muntii”,
Dorintele n-ar fi doar vis
Si ancore am pune puntii,
Distantele ar fi de-nvins.
Ca Pasărea Spin
Uneori, ca Pasărea Spin ne chemăm pieirea,
Ametiti de miraje ce ne atrag,
Ce mreje de iubire ne tulbură simtirea,
Fericirea oferită de un fals mag.
Ce dulce amăgire, ‘nvăluire,
Un somn cu visele ceresti,
Cu ochii limpezi de uimire,
Celeste bucurii trăiesti.
As vrea să trec în vesnicie,
Ca pasărea ce trupul si-a rănit,
Pentru un strop de fericire
Si împlinire ca în mit.
Adesea, sacrificiul e zadarnic
Si zborul spre lumină ti-este frânt,
Aripa ce te-atinge tainic,
Nu este vesnic lucru sfânt.
Glasul lebedei ne-ncântă
Când plutim nestiutori,
Dacă mergem spre izbândă
Sau păsim vrăjiti prin nori.
Întind mâna
Întind mâna să te ating,
Când zorii mijesc pe la geam,
Lacrimile mi se preling,
Esti dus si nu te mai am.
Doar gândul te mai păstrează
Si dorul ce umblă hoinar,
Sufletul trist îmi oftează,
Un pui de om, tu mi-ai lăsat în dar.
Parcă te simt, îmi esti aproape,
Aripi de înger iar mă ocrotesc,
Îmi spui si-acum, în mii de soapte,
Tandre cuvinte si te iubesc.
Fotoliul e gol si te asteaptă,
Cafea am făcut pentru doi,
Dar soarta nu este dreaptă
Si n-a tinut reaua, cu noi.
Cartea din sufragerie
Deschisă la pagina 32,
Deschisă, mereu o să fie,
Desuete, galbene foi.
Esti în ceruri, iubite, de-o vreme,
Îi spun Zefirei că te-ai dus,
Să ne culegi aprinse stele
Si ea priveste tot mai sus.
Îi spun că vei veni pe-o rază,
În somnu-i dulce de copil,
Ce tristă capul îsi asază,
Ca floarea albă de april.
Stăpânul pădurilor
Stăpânul pădurilor eu mă credeam
Si pusca îmi dădea putere,
Aveam un gând de împlinit,
Cu inima plină de fiere.
Când zorii zilei doar migeau
Si roua mai sclipea pe ierburi,
Cu pasul zvelt si hotărât,
Urcam cărări, treceam hăeguri.
Deodată, parcă era vis,
Un luminis plin de brânduse,
În fata mea mi s-a deschis,
De parcă deschideam o usă.
Copacii treziti din visare,
Tiveau covorul înflorat,
O rază discretă de soare,
Tot luminisu-a înviat.
Această minune din lume,
Defel nu m-a impresionat,
Un tel si-un gând aveam anume
Si teava pustii am fixat.
Stăteam nemiscat printre tufe,
Cu mâna tintită pe trăgaci
Si asteptam cu-nfrigurare,
Ca prada s-apară dintre copaci.
Privirea mea cercetătoare,
De fiară iesită la vânat,
Cu mintea neagră-ntunecată,
Ciopor de căprioare a ochit îndat.
Veneau agale, precaute,
Cu mersul fin si delicat,
Adulmecând cu botul umed,
Pericolul de-a fi vânat.
Cu ochii blânzi priveau poiana,
În linistea ca de mormânt,
Neapucând să vină teama,
Au auzit un bubuit.
Ecoul a-ntristat pădurea
Si ca din somn eu m-am trezit,
Când am văzut o căprioară,
Că sufletul si-a dăruit.
Din ochii-i blânzi îi curgeau lacrimi.
Eu am rămas înmărmurit,
Veniseră pe mine patimi,
Inima-n piept mi s-a topit.
Am vrut să o învii dar nu se poate,
Tristetea, jalea, pe loc m-au năpădit
Si am fugit în jos să nu mai văd privirea,
Ce de atunci m-a urmărit.
Acum eu nu mai sunt stăpânul,
Ci fratele cel mic al codrului bătrân
Si linistea eu n-o mai tulbur,
Aici e locul meu cel sfânt, divin.
Galbeni trandafiri
Galbeni trandafiri,
Ochi tristi si tainice uimiri.
Blândete în culoare,
Lumină din soare.
Aprind pe bolti un curcubeu,
Pe lumea asta, Tu si Eu.
Galbeni trandafiri,
Candoare nesfârsită si spini.
Bucurie înflorită fără stire,
Durere si doruri, iubire,
Zâmbet pe chip, primenire.
Galbeni trandafiri,
Seva vi se scurge, viata vi se frânge.
Vă păstrez în vise, clipe neatinse,
Presati într-o carte, lumină în noapte.
Solari mesageri cu spini,
Tristii mei trandafiri.
Înnobilati
Ne nastem lut, înnobilati cu suflet,
Clipele le încrustăm în noi,
Viata adesea este urlet,
O lacrimă ce se transformă-n ploi.
Arareori gustăm din fericire,
Nectar celest, pentru alesi,
Dorim un strop de nemurire,
Puterea de a fi-ntelesi.
Călite suflete fragile,
De vorbe grele care dor,
Strădanie în primenire,
Simtirile adesea mor.
Sculptăm încet, cu mare trudă,
Ideea de a deveni,
Cerul vrem să ne audă,
În visul nostru de a fi.
Ne rotunjim zidirile-mpietrite,
Fruntea spre lumină-o înăltăm,
Piatră de pret am vrea să fim, în minte,
Nu bolovan, cu care s-aruncăm.
Cădem adeseori si rău ne doare,
O mână ne ajută să ne ridicăm,
Din mâluri înfloreste iar o floare,
Ca Phoenix uneori ne transformăm.
Renastem vesnic din cenusă,
Desi ne-ngenunchează viata adeseori,
Zărim prin ceturi triste încă-o usă,
Sub curcubee cu mirifice culori.
A mai murit o zi în mine,
Zâmbetul pe buze mi s-a sters,
O altă zi spre mine vine,
Să-mi deslusească ce n-am înteles.
Urcăm încet pe scara fiintării
Si învătăm din ce n-a mers,
Tristetile le dăm uitării,
Ca vietii noastre să-i dăm sens.
Iertarea fie-ne alături,
Iubirea lumineze-ne mereu,
Bucuria asezese pe chipuri,
Dăruind, nu-i drumul greu.
Binecuvântări ne vin din ceruri
Si pasuʼ-n doi e mai usor,
Îngerii ne cântă lin iar leruri,
Când aripile ne ating în zbor.
O lacrimă
O lacrimă se-asterne pe visare,
Corole de lumină-nchise-n plâns de floare.
Aripi de fluturi arse fără vină,
Nuferi cu rădăcini în tină.
Vântul oftează răvăsind mesteceni,
Copilul din mine îl legeni.
Tâmpla mi-o mângâie tristetea,
Lăcas îsi caută binetea.
Pacea se-asterne peste durere,
Doruri se sting în tăcere.
Linistea mă-nvăluie-n uitare,
Se zbuciumă usor un val de mare.
Copilul din mine
I-atât de trist copilul din mine,
O lacrimă-i sterg si mii de suspine.
Îl mângâi pe frunte si-l leagăn usor,
Îmi spune încet că-i e dor.
S-audă din nou vorbă bună,
Linistea de după furtună,
Un zâmbet sincer dăruit
Si de tandrete ca în mit.
De brate-ntinse spre iubire,
În suflet nesfârsită primenire.
Roua diminetii curată,
Ne spele de griji si de pată.
Flori să-nflorească doar pentru noi,
Îmbete-ne pe amândoi!
Soimii
Soimi cu priviri de scânteie,
Cu aripi de lumină în zbor,
Drumul peste nori îsi încheie,
Fără să stie de ce le e dor.
Îi chem în noptile de veghe,
Ei nu aud un muritor,
Visele îmi umblă pribege,
O lacrimă îmi curge usor.
Adorm cu visele pe gene,
Soimii mă iau în zborul lor,
I-atâta liniste si pace,
De parcă as fi nemuritor.
O rază de lumină mă trezeste,
Pe soimi îi văd urcând usor,
Precis un vis mi se-mplineste,
Un soim a-ndepărtat un nor.
Fluturi albi
Fluturi albi ce mor arsi de lumină,
Plutesc o vreme besmetici
Si mortii se închină.
Albatrosi cu aripi frânte
Din nu stiu care vină,
În vise durerile-si alină.
Flori de colt ne-atinse de priviri,
Singuratice, în tainice uimiri,
Stau cu fruntile la soare,
Tăcute si dorul le doare.
Gânduri ce-aleargă printre cuvinte,
Nuante să prindă în minte,
Întelesuri numai de noi stiute,
Încep încet să se uite.
Tăceri adânci care ne dor,
Îndoieli ce se strecoară usor.
Fac vaduri tot mai adânci,
Se clatină-n uitare stânci.
Înscrisuri ce uneori ne mint,
Trăiri ce deslusesc un mit.
Tristeti, nesfârsite tristeti,
Chipuri fără zâmbete în dimineti.
Plânsul sălciilor
Plânsul sălciilor despletite mă doare,
Mă apasă nori negri, nu-i soare.
Mi-e dor de flori în rouă scăldate,
De o privire caldă, de bunătate.
Mă-mbrătiseze un înger ca-n vise,
Înalte-mă spre bolti neatinse.
Pe umărul cerului as plânge o clipă,
As vrea să-mi împrumute-o aripă.
Să înfloresc sub zâmbetul fugar,
Lumină să primesc în dar.
O soaptă tainică mă-mbete,
Apă vie vreau, mi-e sete.
Celeste creste îmi fac drumuri,
Se risipesc pe cale fumuri,
Florii de colt i-as da binete,
Sufletul să mi-l dezghete.
Mâinile tale
Privirea ta poate să-mi înflorească un zâmbet adormit,
să aducă primăvară.
Mâinile tale, frunze de ficus,
îmi tin obrajii ca într-un căus ocrotitor si tandru.
Glasul tău trezeste în mine
izvoare si suvoaie de lumină ce curg,
căutându-si albii în sufletul tău.
Un curcubeu se înaltă între mine si tine si
poduri de sperante ne leagă într-o nesfârsită bucurie,
dragul meu.
Înăltăm ode si ne închinăm iubirii.
Romanta toamnei
Toamna se plimbă pe alei ca o doamnă,
Distinsă, îsi flutură pletele de-aramă.
Rochia lungă cu trenă,
Frunze pastelate, brodate, satenă.
.
Îsi cântă romanta cu tainice viori,
Parfumuri delicate si galbene flori,
Crizanteme zâmbind în zeci de culori,
Arome primenite în veri, o adori.
În poală adună roadele toate,
Ca zvelta fetiscană, pe toate le socoate.
Fierbe mustul rubiniu în pocale,
Frunzele valsează încet pe cărare.
Soarele îsi cerne razele si o-ncălzeste,
Blând, îi spune că o iubeste.
Se joacă uneori cu câte-un nor,
Soptindu-i încet că-i e dor.
Covoare maronii toamna ne tese,
Cu tiv si betele bine alese.
Pasteluri peste dealuri răsfirate,
Pete de verde, discret împrăstiate.
Aripi de păsări fâlfâie în zare,
Îsi iau la revedere cele călătoare.
Pădurea de argint si lumină,
Îsi unduieste frunza în vânt si s-alină.
Tăcere
Este atâta tăcere!
Prea multă tăcere!
Iubitule, ne-am pierdut cuvintele.
Au zburat ca păsările în toamne târzii si este atâta tristete!
Mi-e dor de privirea ta, în care citeam fără cuvinte,
de gândurile scrise printre rânduri,
mi-e dor să simt aripile fluturilor
zbătându-se în inima mea,
de fiorul ce mă inunda ca un izvor de munte,
de zâmbetul tău îngăduitor, pentru că mă iubeai.
Îti simt degetele stergându-mi lacrimile,
umărul pe care plângeam când mi-era greu.
Mi-e dor să-mi spui cum aleargă caii tăi nărăvasi.
Mi-e dor să aud bătând în pendulă clipa mea si a ta, împreună.
Soaptele tale firave la ureche, mă făceau să mă topesc
de atâtea ori si mi-e dor.
Vreau iubirea noastră să se împletească cu vesnicia!
Vrei?
Copiilor nenăscuti
Ce plâng copiii nenăscuti în ceruri!
Si mamele nu-i pot lua la sâni,
I-au azvârlit în ghena cu deseuri,
Ca ultimii uitati păgâni.
Le clocoteste laptele în sfârcuri
Si lacrimi le joacă în priviri,
Că puii si i-au sfârtecat cu vrere,
De frica unor clevetiri.
Amare suflete de mame,
Ce pruncii si-i îngroapă vii,
Mânute-ntinse spre salvare,
Mame sărace, cu inimi pustii.
Tristeti, purtate pe viată
Si lacrimi nestinse nicicând,
Plânsul din cer le îngheată,
Crima ce-o poartă în gând.
Fulgi mai trimit câteodată,
Din aripile de îngeras,
|
Adriana Tomoni 2/12/2015 |
Contact: |
|
|
