Cronica literară la volumul de poezie ,,În amurg”, a poetei Emilia Tutuianu
Într-o lume cenusie, balcanică, pestrită, tristă, egoistă, invidioasă, semiconstientă, cum este lumea literară românească, întâlnesti oameni de o frumusete extraordinară, încât ti se par monumente culturale sau crini înalti ca niste plopi proiectati pe zare… Orasul Roman are două asemenea personalităti de o frumusete spirituală care poate să nu te emotioneze si să nu te uimească. După ce am citit de mai multe ori cartea domnului Gheorghe A. M. Ciobanu, în care se apleacă asupra mitului Mioritei, pe care îl investighează cu toate mijlocele dăruite de Domnul fiintei omenesti, si după ce am discutat la telefon cu Domnia sa, am avut si mai clară în minte imaginea unei personalităti care te copleseste prin dimensiunea sa omenească, prin truda ei de furnică, aplecată decenii de-a rândul asupra culturii pe care o sporeste cu fiecare zi. Domnia sa face parte din oamenii mari pe care i-am întâlnit în lumea aceasta, prea plină de oameni mici.
A doua personalitate este doamna Emilia Tutuianu, bibliotecară în acest oras, pe care mi-o imaginez ca pe o fiintă delicată, fragilă, sensibilă. Frumusetea sufletului ei mă face să cred că este de origină îngerească... Însă, pe cât de delicată si fragilă, pe atât este de luptătoare, de truditoare, de creatoare, dăruită total culturii. Cetătenii orasului Roman ar trebui să fie recunoscători acestor două mari personalităti culturale (acestea sunt cuvintele care cartelizează foarte bine aceste două personalităti). Iar marile personalităti culturale au si ele, ca toate fiintele omenesti, nevoie de căldură, de aprecierile si de ajutorul semenilor lor!
Să creezi o revistă literară de înaltă tinută, asa cum este revista Melidonium, pusă în slujba culturii române, pe care o sporeste, si să scoti cărti, să descoperi si să impui personalităti culturale asa cum este neobositul nonagenar, domnul Gheorghe A. M. Ciobanu, nu e putin lucru.
I-am citit de mult timp si de mai multe ori, a doua carte de poeme intitulată ,,În amurg” (iată un cuvânt cu o muzicalitate sonoră, generator de profunzime, de atmosferă si de lumină poetică) apărută în anul 2004 la editura Timpul, Iasi. Nici nu ai crede că au trecut zece ani de la aparitia cărtii, atât de fragede sunt versurile, atât de pură este substanta care le străbate! Vrem să semnalăm de la început talentul tipător si subtire, profund si inspirat al domnului Iosif Haidu, graficianul cărtii, ale cărui desene intră într-o rezonantă semantică si muzicală desăvârsită cu ideile si cu atmosfera poemelor. Grafica volumului creste din poeme, îmbogătindu-le, trimitându-ne la sensurile profunde ale poeziei. Sinestezia este totală.
Stiam că trebuie să recenzez cartea, vedeam că timpul trece, si totusi nu mă puteam hotărî să scriu cronica… Simteam la fiecare lectură că îmi scapă multe lucruri subtile si nespus de pretioase. Abia la a doua lectură am realizat că dedicatia cărtii este de fapt un poem, care are rolul unei porti magice… Pe sub această poartă intrăm în universul poetic al cărtii, care este o întoarcere în copilărie, o căutare, dar este si un rai în care amurgul este vesnic : ,,Dedic această carte bunicilor mei: Ioana si Ion Mures cei care mi-au transformat copilăria într-un vis etern”
Poemele doamnei Emilia Tutuianu, delicate si gingase, sunt imnurile, lamentatiile, uimirile, interogatiile sufletului îngerului care se întoarce acasă, în copilărie , unde o asteaptă casa bunicilor ei, dar si Acasă, la Domnul. Căci ce este viata omului decât o întoarcere acasă, în lumea din care am venit, la Domnul? Întoarcerea este în acelasi timp o încercare la care este supus spiritul, de aceea viata omului, destinul pe care-l parcurgem, este în acelasi timp si un Labirint. Acesta este titlul primului poem, sau al celui de al doilea poem, dacă socotim dedicatia un poem-poartă. Un poem fantă, cum ar zice Nichita Stănescu. Iar cum primul vers al acestui Poem („Labirintul”) începe asa, „La început, în fiinta-mi de lut”. Asadar suntem la început, este vorba despre începutul mitic, în care se petrece geneza, când după geneză începe urcusul chiuitor al Omului prin istorie, vai, care este de fapt întoarcerea acasă.
Mai târziu am realizat că poezia doamnei Emilia Tutuianu îmi cere mie o lectură mai profundă, care să decripteze sensurile adânci ale poemului, de aici nevoia de a relua încă o dată lectura versurilor. Poetii talentati, cei dăruiti de Domnul cu har, scriu mai putin cu mintea si mai mult cu inima, cu subconstientul… Poezia Emiliei Tutuianu vine din zonele profunde ale fiintei, străbătând mai târziu zonele luminate ale constiintei pe care le irizează ca pe niste vitralii. Prima strofă este iluminată din nivelul profund de cuvintele care devin, prin încărcătura lor semantico-poetică , notiuni, concepte poetice:
,,La început, în fiinta-mi de lut s-a pitit tainic iubirea… Si-n rădăcinile adânci ale ei, viata a luat forma aripilor albe”.
Nu întâmplător, d-l profesor Tudor Ghideanu găseste o apropiere între poezia Emiliei si subtilul poet care este Dan Laurentiu, un mare poet, venit si el din Moldova. În al doilea nivel semantic notiunile, ,,fiinta-mi de lut”, ,,iubirea” , ,,rădăcinile adânci”, ,,aripile albe”, comunicând între ele, ne revelează înăltarea spiritului din sinele său, din profunzimea fiintei, prin iubire, în nivelul celest, pe care ni-l sugerează cuvintele ,,aripile albe”, ale îngerului. Strofa a doua a poemului trebuie interpretată si ea privind din nivelul profund al poeziei, înspre lumină:
,,Timpul, fără a-si schimba măsura, Ghemul Ariadnei l-a desfăcut, încet, de la sine… Si din Cunoastere, a izvorât, lumina întelepciunii, Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei, Contopindu-se cu materia, Si atunci a izbucnit flacăra sufetului” (poemul „Labirintul”)
Avem descrisă aici geneza sufletului (care ne duce cu gândul la geneza pământului, din Geneză în Biblie). Evolutia sufletului îl va duce mai târziu la Cetatea Lumii, care trebuie să fie cetatea Domnului. Evolutia spirituală se face prin prefaceri si prin încercări pe care sufletul le trece cu bine, depăsindu-se mereu pe sine…
,,De secera lumii am atârnat, Ispita „capitulării lase”… Si-n inima mică, ca un fruct, Am adunat izvoare de cristale Ce au săpat adânc în suflet, Cetatea Luminii” („Labirintul”)
Dacă Emilia Tutuianu ar fi avut norocul să se nască la începutul deceniului patru al secolului trecut si ar fi debutat după anul 1960, o dată cu generatia 60, cea mai valoroasă generatie de scriitori după cea interbelică a lui Mircea Eliade, Blaga etc., astăzi ea ar avea prestigiul si opera Anei Blandiana. Venind în literatură mai târziu, trăind si în provincie (pentru un scriitor handicapul provinciei poate fi imens. Pentru că, de nu ai norocul să te descopere si să te cultive cineva - or noi asta facem în această cronică - risti să rămâi un poet printre multi altii. În România poti tu să fii Dostoievski, dar datorită invidiei, axiofagiei, n-ai nici o sansă să fii descoperit la adevărata ta profunzime).
Un poem de mare valoare este poemul de mare dimensiune ,,Joc”, pe care Nichita Stănescu ar fi fost fericit să-l fi scris el. Aparent epic, poemul este de fapt o Elegie profundă, abstractă si superbă, despre mersul ludic al fiintei prin lume si viată, în drumul ei către un nivel superior, jucându-se cu pietrele ,,albe si negre, maro cenusii, /Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate, sfere, / Venind de departe,vorbind de alte ere”. Poemul acesta, foarte subtil si foarte abstract (de aceea spuneam că ni-l aminteste pe Nichita Stănescu, cel din Elegii) este unul dintre cele mai profunde si frumoase poeme scrise în ultimele decenii. În esentă vedem aici, radiografiată cu ochii mintii, devenirea fiintei, a spiritului prin ere, jucându-se cu pietrele care simbolizează vesnicia, ce vin de la începutul lumii, din alte era. Zâmbind ne aducem aminte de romanul ,,Jocul cu mărgele de sticlă”, al lui Herman Hesse. În esentă, poeta atacă aici în modul cel mai subtil una din marile si gravele teme ale poeziei universale.
,,Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau Si pietricelele zvârlite departe, pe mal adunau Erau zeci, sute si mii si albe si negre, maro, cenusii, Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate si sfere Venind de departe, vorbind de alte ere” …………………….. *** ,,Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ Si ochii si fata si gura-mi rosteau în cuvânt „Ce amarnică-i truda !” Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat Pietricele s-adun : albe si negre, maro cenusii Să le dau strălucire, să le fac rosii-aurii”
Este vizibilă formatia filozofică a poetei (a absolvit Facultatea de Filozofie, sectia Psihologie, din Iasi) ca si lecturile profunde din marii poeti pentru că multe din poeziile ei sunt Concepte care apartin domeniului psihologiei, filozofiei: „Mărimea timpului”, „Neliniste”, „Nostalgie”, „Viata si Moartea”, ”Iluzie”, „Păcatul Evei”, „Destin”. Această ultimă poezie este de o frumusete care te impresionează :
„Păsesc, privind tot înainte, Prin frunzele ce cad fosnind Crâmpei de vise ostenite, Tresar sub pasu-mi obosit,
Zadarnic ochii mei mai cată, Prin vechiul Aladin ochean – O rază limpede, curată, Pe care-o vreau…dar n-o mai am !
Stingher tu treci pe lângă mine, Si ierni aduci si vânturi reci… Oh ! te cunosc atât de bine, Destin al meu, la cine pleci” („Destin”, pag 30)
,,Păsesc privind tot înainte”, acelasi mers al sufletului bolnav de dragoste care este de fapt întoarcerea acasă si urcus în lumea din care am venit… Întoarcerea acasă este grea, dureroasă, plină de căutări, de întoarceri, de rătăciri, de regăsiri:
,,Mai vine o noapte - si afară plouă, Des si mărunt, Din empireul de plumb,
Nesfârsită singurătate mereu ne-ntâlnim, În noaptea cenusie, mereu ne iubim,
Cutreier în noapte, pe drumuri pierdute, Stropi blânzi s-adună, în soapte cu vise si doruri tăcute.” (poemul „Noaptea”, pag 43)
Prin întoarcerea în copilărie, prin retrăirea acelei perioade care seamănă atât de mult cu raiul, prin închinarea în fata celor care ne-au adus pe lume, prin sentimentul de piosenie, prin sfintire si prin imnuirea a tot ce a fost, ne pregătim de marea Înăltare spirituală:
„Peretii casei bunicilor Sunt prăfuiti de dureri, Peretii casei bunicilor Sunt văruiti cu lacrimi… Dar icoanele de pe pereti ei Ne vorbesc de IUBIRE ” („Casa bunicilor”, pag 52)
Ultimele poeme sunt dedicate bunicilor, al căror portret, trasat cu o penită subtire, învăluit în acuarelele toamnei si amurgului, te impresionează până la lacrimi, readucându-te în copilărie si făcându-te să-i revezi pe bunicii tăi. Retrăim împreună cu poeta amintirile anilor frumosi ai copilăriei, chipurile bunicilor si ale părintilor. Ultima parte a volumului de poezie al Emiliei este scris sub formă de poeme în proză. Noi asa le percepem, desi poeta a intentionat să scrie Povestiri. Ele se numesc, „Acasă”, ,,Măicuta”, „Agapia”. Câtă lumină primăvăratică si delicatete, câtă dragoste, câtă puritate, câtă melancolie, câtă slavă, în descrierile si evocările în care o vedem pe fetita care a fost, întorcându-se la casa bunicilor, la Agapia. Eul poetic a ajuns acasă în raiul copilăriei! Lectura cărtii este impresionantă, te răscoleste. În bunătatea lui, Domnul mi-a scos în cale încă un poet profund, sensibil, complex, creator al unui univers bogat, plin de istorie, de dragoste, de credintă. Acum după ce am scris această cronică literară o să mă întorc să mai recitesc încă o dată volumul. O carte plină de frumuseti, de meditatie, de muzică divină, de melancolie si de amurg… cinste cui te-a scris.
|
Stefan Dumitrescu 2/9/2015 |
Contact: |
|
|