Opinie literară
O cale necesară
Michel de Montaigne
s-a privit înăuntru
si a inventat eseul.
Poetul Rainer Maria Rilke
a “săpat” în adâncul
fiintei sale, scotând la lumină,
într-o “viziune totală”,
nemuritoarele elegii duineze.
Eminescu a chemat la sânu-i
o “nepăsare tristă”,
spre a-l reda siesi,
ca să poată “muri linistit.”
Ascultând sfatul
Poetului Ion Barbu,
de a prefera poezia
“Odă (în metru antic)”,
Nichita trece de la
“traditionalul Stănescu Hristea (…),
la inefabilul Nichita.”
Definitia “Poezia este însusi plânsul”,
transpare din elegiile lui.
Domnule Cosbuc,
Nichita nu a fost un comediant
din “Lupta vietii.”
Si nici un Don Quijote nu a fost.
Nichita a fost un privitor trist si inefabil
al tragediei luptei omului cu viata.
Între vocatie si creatie,
influenta maestrilor predecesori
e o cale necesară
a împlinirii în artă.
Anotimp cu cerul trist
M-ai născut din norii grei
Si din ceata revărsată
Peste arătura toată.
Anotimp plângând
Cu spasme si suspine
de fantasme,
Cu noiembrie în ceată
Într-o sfântă dimineată,
Prima oară-n viata mea
Am sorbit lumina ta
Si-am rămas îngândurat
Precum cerul nourat,
De la primul răsărit,
Până azi, la asfintit,
Când încerc să mai exist,
Anotimp cu cerul trist.
Invocatie la fereastră
Nu mai pot să zic nimic.
Sunt pe targa de salvare,
Cu trei doctori la picioare
Si la cap c-un inamic.
Doctorii mă trag spre bine,
Inamicul îi retine.
Nu mă tem că voi muri
De cedarea inimii.
Fiindcă moartea e si ea
Egală cu viata mea.
O desfid de mă urăste,
O iubesc de mă doreste.
Vine moartea îmbrăcată
În mireasă dezbrăcată
Si-mi întinde bratul care
Mă va smulge din visare.
Nu cunosc o altă soartă
Decât viata-mi umblând moartă
Pe drumuri înstrăinate,
Cu destinul meu în spate.
Spital
Suferintă, sânge si lacrimi de cristal...
Inima mea ciopârtită mă vrea din nou vital.
Chirurgul Selke, marele chirurg,
Alungă-n întuneric
Ultimul meu amurg.
Trecând prin noaptea neagră,
Cu trupul împietrit,
Simt viata întreruptă, de parc-as fi murit.
Lumina destrămată în flăcări se adună
Iubirea o veghează între pământ si lună.
În jur halate albe si mâini ajutătoare
Speranta mea de viată, lumină visătoare.
Când noaptea a trecut de jumătate,
Vin păsările albe, de sânge însetate.
În gheare lungi mă tine o asteptare nouă...
Speranta-i risipită în boabe noi, de rouă.
Împuns si supt, cu vânătăi pe brate,
Cu inima legată de-un monitor activ,
Văd moartea cum ar vrea să mă înhate,
În ochii săi văd timpul agresiv.
Constrâns de suferintă pe patul de spital.
Încerc să uit că sufăr, că exist...
Privesc prin geam spre cerul de opal.
Îmi ies din trup, sunt liber,
Dar sufletul mi-e trist.
Boston, mai 2003
Lupta mea cu diabetul
Mor, încetul cu încetul,
Tot luptând cu diabetul.
Diabetul, boală grea,
Să n-o aibă nimenea.
Diabetul, bată-l vina,
Îl tratez cu insulina
Humulin si Humalog
Mult la Dumnezeu mă rog
Pe pustii să mi-l alunge
Că-mi ia zahărul din sânge.
Ori mi-l creste si-l transportă
Prin plămâni si prin aortă
Si-l impinge cu putere,
Pân-ajunge la vedere.
Vin simptomuri fără veste
Sunt supus la multe teste.
Sapte doctori mă consultă,
Sapte doctori mă ascultă,
Unul inima-mi păzeste,
Altul ochii mi-i fereste.
Întepat si devastat,
Sunt scanat si iar scanat
Si la doctori programat.
Si plătesc asigurare
Pentru orice programare.
Cu-atâtea medicamente,
Trăiesc numai pe fragmente
Si mă-ntreb: Ce va fi oare
În secunda viitoare?
Diabet de gradu-ntâi,
Ai de gând să mă răpui?
Stiu că voi muri cândva,
Dar n-as vrea ca gheara ta
Să-mi sugrume inima.
Diabet, dusman de moarte,
M-oi lupta cu tine-n parte,
Până când te-oi alunga.
Wakefield
|
George Bajenaru 2/9/2015 |
Contact: |
|
|
