De vorbă cu scriitoarea Veronica Balaj
Poetă, prozatoare, jurnalistă-iată trei ipostaze în mânuirea, îmblânzirea si modelarea cuvântului.
Veronica Balaj este membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră asociată la Asociatia Canadiană a Scriitorilor Români si posesoare a Premiului de Excelentă acordat de către Uniunea Scriitorulor din România-filiala Timisoara (2000). Cărtile sale includ volume de poezie si proză , dintre care amintesc câteva :Parisul fără mine (1991), Sărbători amânate (1992), Cu îngerul la arat (1997), Cafeneaua anticarului (1999), Între alb si noapte (2000), Baltazara (2001), Carnavalul damelor (2005), Scut iluzoriu (2010), Ierusalim-Jerusalem (2013),Cina lupilor (2013), Orasul alb (2014).
Cristina Mihai : Debutul a fost cu proza scurta, la sfarsitul anilor ’80. Imi amintesc acea perioada ca fiind una plina de un anume miraj, acela de a scrie o carte. Care a fost motivatia, resortul, din spatele acestei prime incercari? Te-ai visat inainte ca scriind carti, de poezie, de proza?
Veronica Balaj : Atunci se debuta doar in volum colectiv, dupa dese reveniri asupra textului si dupa ce, Bucurestiul, prin Consiliul Culturii, dadea aprobarea. La mine a durat doi ani, eu si cei cu care eram colegi de coperta si de paginatie lucram pe text, reluam, impreuna cu redactorul de carte repartizat de catre editura. In cazul nostru era vorba de Editura Facla din Timisoara. A fost o perioada de asteptare dar, macar am invatat seriozitatea cu care se construieste o fraza, o pagina. Partea buna asta a fost. Nu ma refer la cei care au patimit din pricina cenzurii. Trebuie sa recunosc. Azi, oricine stie sa caligrafieze sau…si mai putin, stie sa scrie la computer un mesaj, crede ca poate neaparat sa devina si scriitor. Doar la marile edituri cu renume international s-au mai pastrat redactori de carte. Sugestiile date scriitorului , cand e nevoie desigur si nu interventia in structura sau ideile autorului, ci un al treilea ochi obiectiv care poate vedea altfel, toate acestea sunt necesare sau benefice.
Motivatia? Nu stiu daca as numi-o asa. A fost o consecinta a unei indelungi perioade in care am semnat saptamanal, in revista Orizont, reportaje literare. Atunci a fost, cred, exercitiul. Indemnul de a scrie proza, mi l-a dat scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu, prozator si sculptor care, citind reportajele mele, mi-a spus « Asta e proza! Ar trebui sa scrii proza de sine stataoare.” Asa ca am scris o povestire. Am publicat-o in Orizont. Debutul sa zicem…Daca m-am visat ca voi scrie? Nu era chiar vis… Rizibil , era convingerea ca voi face critica literara si chiar incercasem diverse recenzii in studentie. Atat. Apoi, restul a venit cumva de la sine. Nu mi-am facut planuri de a ajunge pe culmi, la renume... Nu a fost o cramponare ca trebuie, trebuie sa mai scot o carte, repet, totul a decurs de la sine, intr-un ritm pe care l-am urmat, fiindu-mi oferit (un fel de-a zice) de mersul lucrurilor. Devenise treptat, insinuant, a doua profesie pe care simteam nevoia s-o exercit. Nici azi nu-mi fac buna impresie cei care se reped sa obtina premii, sa caute adorarea publica , rasunetul … Daca e sa fie, vine de la sine. Trebuie cred, ca tu sa fii exigent, consecvent, constient ca drumul ales are multe alunecusuri ,sa fii pregatit sa rezisti, iubind, neaparat, iubind ceea ce scrii. Imi aduc aminte acum, apropos de cursul firesc daca muncesti, ca atunci cand am intrat in Uniunea Scriitorilor, am aflat in ultima clipa ca m-au propus si mi-au cerut sa trimit cartile… Am actionat in ultima clipa. Eram in Belgia unde mi se tiparise Journal de Timisoara/Ne tirez plus!, varianta franceza, semnata de Rodica Draghincescu (o foarte cunoscuta scriitoare, stabilita acum in Franta).
Jurnalul de Timisoara te-a plasat intr-o postura privilegiata, pentru ca ai alternat proza poematica, bazata pe descrierea istorico-sentimentala a orasului, cu ritmul alert, al jurnalistei care a fost parte din Revolutia din decembrie ’89. Dezvaluie-ne din emotiile scrierii dar, mai ales, din cele de la aparitia primei carti in nume propriu.
Cartea la care te referi, a fost a doua, inainte fusese o traducere a unui poet francez. Jurnalul de Timisoara a pornit in lume fara sa fac mari eforturi. Era vremea entuziasmului de dupa Revolutie si…..pur si simplu mi s-a propus ca sa fie tiparita de catre o editura nou infiintata. A fost un tiraj considerabil. Nu m-a costat editarea, a fost rapid tradusa in limba franceza, tiparita la Namur, Belgia…Partea documentara imi place si azi, si cea despre faptele impresionante, nemaivazute, nebanuite, cele din decembrie ’89. Traiam istoria atunci, la propriu, dar si secventele din vechea cetate a Timisoarei, luate din jurnalul lui Franz Iosef, care vizitase orasul. Cred ca ma ajutase exercitiul reportajelor scrise mai demult in Orizont. Ma ajutase si modul in care jurnalistul (de radio, in cazul meu) observa lumea, intamplarea imediata. Ah,sa nu uit sa spun ceeea ce nu a fost consemnat la vremea respectiva ,pentru ca…nu ma gandeam la publicitate, nici nu erau posibilitatile de informare de astazi…in fine, cartea a fost prezentata intr-un cadru pe care azi mi l-as mai dori, adica, in sala eleganta si speciala din incinta de La Maison de la Poesie, din Bruxelles. Afise, in care se specifica numele unui academician de la Beaux Artes, care a si vorbit ,ma uitam la grafica minunata , zambeam si imi spuneam in gand, «Asta chiar ca nu mi-am imaginat. Despre mine –i vorba? » Si continui, merita povestit faptul, desi a fost inghitit de vreme, dar il salvez macar in memoria mea. …In seara aceea a scris un poem dedicat martirilor Timisoarei, un poet belgian, care nu auzise pana atunci, poate, de orasul nostru..Acompaniat de o intreperta la harpa, seara a fost un remember pentru cei care s-au jertfit..
Au urmat romanul Sarbatori amanate si volumul de proza scurta, Ploua la Troia, ca mai apoi sa schimbi macazul spre poezie. De ce? Ce te-a facut sa abordezi acest gen? Eu am fost unul dinte primii cititori/ascultatori, dar si critici. (Acuma, criticul trebuie privit cu ingaduinta si respect, pentru ca el se plaseaza in postura materna/paterna, adica in pozitia de-a pune intrebari incomode si zagazuri zburdalniciei artistului). M-a impresionat usurinta si, mai ales, ineditul metaforelor. Cu ingerul la arat ti-a deschis un drum identitar in literatura. Este o carte a marturiilor, a cautarilor. Alex Cistelecan considera poezia ta ca fiind cu nuante suprarealiste, in timp ce Nicolae Tone te incadreaza, cu succes, in rigorile poeziei nouazeciste. Cum te vezi tu, ca poeta?
Greu de raspuns .Folosesc imagistica, asa ma simt indemnata din interior…Scriu poeme in balans cu proza…Sa nu uitam ca eu am pornit cu proza, ritmarea poetica a venit mai tarziu, ca o completare la expresia interioara, comunicativa. Romanul la care te referi a mers pe linia introspectiei, volumul de poeme la care faceai referire a fost o nuantare a ceea ce as fi vrut sa exprim. S-a intamplat sa fie aceasta forma cautata. Sigur ca sunt expresivitati moderne, nu mai putem scrie ca in secolele trecute…numai daca nu stim care sunt accentele evolutiei literare.
De la framantarile si alternantele imaginativ-jurnalistice, de la amintiri la cotidianul sec, sub imperiul experientei de la Ierusalim, poezia se imblanzeste sub Lumina Cuvantului Intrupat. Care au fost momentele importante in destinele volumelor, Ierusalim-Jerusalim (de poezii) si Orasul alb (de proza poematica) ?
Poate fi vorba de o evolutie in expresia poetica. In sensul ca, a scrie despre miracolul, misterul creatiei divine e nevoie nu doar de o stare speciala, pe care am simtit-o desigur in locurile sfinte, ci si de o anume putere de a ajunge la miezul cuvintului. S-a scris in lume multe poezie referitoare la raportul om-univers. Fiecare experienta artisica avand nivelul sau. Nu stiu cat si unde am ajuns pe aceasta treapta, dar fara indoiala impactul afectiv cu Ierusalimul si celelalte locuri sfinte mi-a dat prilejul unei adanciri in sinele meu. Intalnirea cu scriitorii de limba ebraica a fost o experienta pe care nu am planuit-o. Conjunctura mi-a fost favorabila, a fost ca un cadou venit de undeva si pentru asta trebuie sa-i multumesc Cerului.
Proza poematica este ca a doua ta natura. Care este punctul de plecare cand scrii o astfel de proza?
O traire speciala. Nu pot scrie daca imi propun ora si ziua exacta. Trebuie o perioada de acumulare a unori imagini si intamplari. Apoi vine momentul, declicul. Pentru Orasul Alb nu a fost nevoie de mult timp pentru a scrie intrucat venisem din locurile pline de mister si taina, imbogatita sufleteste si imaginativ. S-a spus ca scriu o proza imagistica. Chiar asa este, imaginatia poate accentua realitatea. O extinde, ii da noi fatete…Ce-ar fi arta fara imaginatie?
Petre Ciobanu vede in scriitura ta un “ dozaj inteligent de inventie si amintire » care « dezvaluie propria dimensiune spirituala si artistica », la care as adauga si ochiul franc, scormonitor al ziaristei. Deci, un trio reusit. Care pe care le influenteaza? Unii se plang ca jurnalismul le reteaza avantul si capacitatea de expresie beletristica. Cum te raportezi tu la jurnalism in conexiune cu poezia , cu proza?
Ar putea fi o conexiune intre acestea. Nu pot nega. Sigur ca jurnalismul ma ajuta sa am un anumit tip de observatie a realitatii, o anume dinamicitate…in nici un caz insa, cele doua nu pot fi confundate. E doar un partial raport de complementaritate. Sunt ca doua brate ale unei balante, necesare echilibrului. Dar, pentru acesta, se mai adauga multea altele. Adeseori am simtit ca talerul scrierilor literare m-a urcat mai sus decat jurnalismul, dar eu am incercat un echilibru, pentru ca le indragesc pe ambele. Perseverenta, zbaterea, indoiala, apoi increderea, cautarea, munca si iarasi munca, iar la un moment dat vine bucuria. Claudiu T. Ariesan spunea, in prefata cartii Jerusalim-Jerusalem, ca apreciaza la mine solaritatea. A intuit. Nu stiu cat e de bine sau nu, dat bucuria de-a exersa o meserie fascinanta si in alt plan, de-a scrie, este o favoare a sortii, solaritatea merita traita la maximum.
Timp de peste 20 de ani ai creat emisiunea « Viata Literara », la Radio Timisoara, prezentand interviuri cu diverse personalitati artistice. Care dintre ele te-a impresionat cel mai tare?
Exista in fonoteca radiolui un numar considerabil de voci ale unori scriitori care au fost invitati in emisunea mentionata. Dupa o selectie, numarul lor o ajuns la peste 100. Nu cantaresc eu daca e mult sau putin, dar stiu ca e vorba de o relationare si o comunicare suplimentara pe care eu o pastrez pe langa inregistrarile respective. As spune deci ca imi este greu sa aleg dintre atatia, doar un nume, un interviu, un scriitor…
Si totusi, as aminti convorbirea cu Lelia Rugescu, nepoata poetului Lucian Blaga. Mi-a spus atunci o intamplare pe care apoi a trecut-o in cartea sa. E vorba despre o scrisoare care avea elementele unei prime piese de teatru, pe care Blaga a scris-o cand era elev la liceul Saguna din Brasov. Le scria parintilor cum ca nu avusese indrazneala sa le ceara un nou costum de haine pentru ca cel vechi ii ramasese scurt la maneci. El i-a tramsformat pe toti din familie in personaje prezente, ca intr-o scena de teatru, imaginandu-si cum fratii sai il sustin in dorinta de a i se cumpara o haina noua. Alti scriitori, invitati de exceptie, au fost : Nichita Stanescu, Octavian Paler, George Uscatescu…Acesta din urma, stabilit la Madrid, a scos, timp de 50 de ani, revista Transilvania, de care noi nici nu auzisem. Unde mai pui ca profesorul Uscatescu era nascut intr-un sat din apropriera Hobitei si ca l-a cunoscut pe Brancusi. Atat de multe si interesante lucruri mi-a povestit, incat ar trebui cateva pagini ca sa le dezvalui. As mai aminti pe domnul Francisk Dworjak din Ottawa, care la peste 70 de ani s-a hotarat sa se documenteze si sa scrie o carte de atitudine, In apararea lui Mircea Eliade. O lectie de viata, de perseverenta si de putere de a infrunta varsta, cum mai rar putem intalni!
Acum realizezi emisiunea culturala, de televiziune, « ArtNova », in care apar artisti tineri, in afirmare. Dupa personalitati, e timpul promovarii noilor poteci si creatori. Care sunt proiectele viitorului imediat?
Proiectele de scriitoare sunt acum pe prim plan. Am terminat o carte de proza scurta care e bilingva, in romana si spaniola. Emisunea TV e foarte interesanta prin problematica artistica noua. Suflul inventiv, puternic si, uneori, socant al artei tinere ma racordeaza la un alt tip creativ. Ca sa vedeti proiectele interesante si captivante , puteti urmari emisunea la www.telenova.ro.
In incheiere, imi permit sa reiau fraza minunatului si unicului Adam Puslojic, poet bilingv, roman-sarb (marele prieten al lui Nichita Stanescu , ii leaga Coroana de aur , primita la Struga), care mi-a spus la finele unui interviu radio : « Bre, cititorule, te iubesc! »
|
interviu realizat de Cristina Mihai 2/7/2015 |
Contact: |
|
|
