Doru Popovici la 83 ani !
„Cine este generos nu poate fi singur.” – Don Miguel Ruiz
Când suntem tineri ne trăim viata, când anii se adună în desaga vietii, suntem bogati în amintiri si începem să le derulăm în fata ochilor, să gândim asupra lor, sau să le asternem pe hârtie. Vine un timp când ne amintim cu drag de oamenii care au trecut prin viata noastră, care au însemnat si înseamnă imens pentru noi si dorim să le putem fi recunoscători cu gândul sau cu fapta, fiindcă ei au fost cei care ne-au dăruit câte ceva de care a avut nevoie sufletul nostru. Iar modul în care îti este dăruit ceva, poate însemna mai mult decât darul însusi, spunea un poet.
Când ajungi la o vârstă înaintată, întelegi mult mai bine cât de importantă este dăruirea, dar si recunostinta, si cât de necesare sunt ele sufletelor oamenilor, câtă bucurie pot aduce. Si atunci revezi ca într-un film, chipurile oamenilor care ti-au făcut daruri, descoperi că ei au fost multi si te miri cum au putut încăpea în inima ta, pe care, poate, o considerai cândva mică, dar dintr-o dată îti dai seama cât de extensibilă a fost ea de-a lungul vietii tale si începi să te rogi ca „Dumnezeu să-i răsplătească mai mult decât o poti face tu”. Sunt oamenii care te-au crescut, care te-au învătat, care ti-au dăruit dragoste, si oamenii care au apărut ca niste stele pe cerul tău, ajutându-te, călăuzindu-ti într-un fel viata, îmbogătind-o. Altii s-au retras, poate din teama de a dărui, spre a nu rămâne cu mai putin, poate din egoism, dar nu la aceia ti se opreste privirea, ci la cei darnici, si cu dragoste la ei te gândesti.
Iată, la Maestrul Doru Popovici mă gândesc, cel care a încununat cariera de profesor universitar, compozitor, muzicolog, scriitor, poet si filozof, ca atare o personalitate cu multiple valente intelectuale în mediile culturale, născut la Resita, judetul Caras Severin, în data de 17 februarie 1932, si care în curând va împlini frumoasa vârstă de optzeci si trei de ani.
Si-a început studiile muzicale în orasul natal si le-a continuat la Timisoara (1942-1944) - studii pentru vioară, până în 1950 - studii pentru armonie, contrapunct, forme muzicale, sub îndrumarea compozitorului si muzicologului Liviu Rusu si studiul pianului cu Redviga Ralitchi. A absolvit Conservatorul din Bucuresti în 1955, la clasa maestrilor Mihai Jora si Mihai Andricu (compozitie). A urmat cursuri de specializare în fosta Republică Federală Germania. Din 1968 si până în 2002 a îndeplinit functia de redactor realizator la Radioteleviziunea Română, profesor asociat la Universitatea Natională de Muzică din Bucuresti si la Universitatea particulară „Luceafărul” si „Spiru Haret”.
A publicat studii, articole, cronici, recenzii etc., în revistele: „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Actualitatea muzicală”, „Melos”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul”, România liberă”, „Scânteia”, „Astra”, „Săptămâna”, „România Mare” etc. S-a bucurat de asemenea de atentia presei mondiale.
I s-au decernat numeroase premii si distinctii: a fost de 20 ori laureat al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor, detinător al Marelui Premiu al breslei; i s-a conferit Premiul Academiei Romane, 5 Premii ale Radiodifuziunii Române, Premiul „Pro Muzica” al Radiodifuziunii din Budapesta, Premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia (perioada Tito), Medalia „Tristan Tzara” oferită de UNESCO. De asemenea, a fost distins cu titlul de Comandor al Italiei.
Compozitor al muzicii de cult în stil neobizantin, creatia sa cuprinde 176 de opusuri cu muzică de cameră, simfonică, vocal-simfonică, de operă, de balet, corală; a compus 8 opere, 4 simfonii si peste 100 de lieduri; a scris peste 5000 de articole, 50 de cărti, poeme în proză si 3 romane. A realizat mai mult de 5000 de emisiuni de radio si televiziune.
Lucrările sale au fost editate la Paris, Tokyo, Leipzig si Stockholm.
Compozitorul George Sbârcea, la aniversarea a 50 de ani de viată a maestrului Doru Popovici, a consemnat: „Doru Popovici, în eseurile lui, este violent cu ateii, trădătorii de tară; dar, în compozitii, îmi apare un liric apolinic si fremătător, încât, cred, că ar trebui să se iscălească, nu Doru Popovici ci... Dorul Popovici". Ilustrul critic muzical american Irwing Lowens a consemnat: „Doru Popovici este un neoromantic, cu un talent mai mult, decât obisnuit".
Dacă de numele si măiestria „zeului” Doru Popovici am auzit din tinerete, omul Doru Popovici l-am cunoscut târziu, ca personalitate lirică, iubitor de frumos si întelepciune, generozitatea fiind una dintre calitătile Maestrului, precum si sinceritatea – o deschidere a sufletului, ca o revărsare a unei minunate cascade. Gestul nobil cu care ti se oferă atentia D-sale este coplesitor si tu primesti cu imensă bucurie acel sunet fermecător al cascadei, minunându-te.
Comunicarea noastră a avut superba încercare de a pătrunde în adâncul sufletelor si a întelege lumea, partea frumoasă si pretioasă a ei, prin glasul literaturii. M-am putut astfel bucura de cărtile primite, printre care: Corespondente spirituale, carte apărută în 1973, la editura „Albatros” din Bucuresti si care a fost distinsă cu „Premiul Pro Muzica”. Cartea cuprinde capitolele: „Simboluri”, „Evocări” si „Nuante”. Fugărind si fulgerând acum prin paginile cărtii, m-am oprit la simbolul „Beethoven”, despre care scrie - după ce aruncă o privire asupra operei sale vorbind în deosebi despre sonate si simfonii: „De câte ori ascult primele simfonii, simt o sete de viată nestăvilită, de nuantă adolescentină”. Fiindcă Doru Popovici excelează, atât în muzică cât si în literatură, prin lirismul său superb. Închină si un poem „titanului Beethoven”, punând accentul pe cuvântul „Libertate”, care mi-a amintit de un poem dintr-un volum de versuri al meu, intitulat „Libertatea strigată”, scris în tinerete, după audierea Simfoniei a VII-a. După citirea volumului de poeme i-am mărturisit emotia: „Ati iubit intens muzica si ati «făcut apoi ce-ati vrut cu iubirea!», cuvintele din poeme fiind, cu adevărat, asemenea cântului: profunde, încât pot tulbura totul, până si pietrele”. Despre Simfonia a IX-a scrie în încheierea cărtii: „Pune-mi simfonia a IX-a dimineata, la prânz sau seara… si voi fi transfigurat, voi simti că viata e un act solemn, „cea” depăsind existenta empirică si singulară a fiecăruia din noi”.
I-am răspuns transcriind poemul meu, cu moto-ul cuvintelor lui Emil Cioran: „Numai în muzică si-n iubire există bucuria de-a muri”. „Fiecare scrisoare a dumneavoastră reprezintă, pentru mine, o injectie de optimism, încât mă aplec, din nou, în fata Sfintei coli albe si scriu, parcă narcotizat, despre lumea frumosului liber”, a fost răspunsul Maestrului.
Wagner, pe care-l consideră „magicianul romantismului” este iubit de Maestru pentru „nobilul sentiment al dragostei, simtământ înăltător pe care-l cuprinzi (cum ar spune-o Lucian Blaga) întocmai «ca sufletul o minune», sentiment ce l-a determinat să scrie „Tristan si Isolda”. Despre Wagner si despre Mathilde Wesendonck - prezenta nestearsă din viata lui Wagner -, maestrul spune: „…patosul incandescent, tristul „neant” expresionist, ca si viziunea unei tristeti de-a dreptul metafizice a muzicii, îl proiectează în strania orbită a unui romantism crepuscular”. Si Maestrul răspunde cugetărilor mele: „N-am să uit că, în ultima dumneavoastră scrisoare, ati analizat, cu o miscătoare măiestrie, cele consemnate de mine, în legătură cu capodopera wagneriană: „Tristan si Isolda". Este una meraviglia dell'arte"...
Inspirat de marele compozitor Richard Wagner si fiind un admirator al său, Maestrul a scris cândva piesa „Vino’n codrul de fagi”… având moto-ul versurile lui Richard Wagner: „Când iubesti, moare viata,/ Când trăiesti, moare dragostea”.
Minunate pagini sunt dedicate în cartea Corespondente spirituale, tragediei profunde „Boris Godunov” a lui Modest Mussorgski, „nostalgicului” Rahmaninov,; vienezului Gustav Mahler, Charles Gounod etc. Pagini deosebite sunt închinate „Orfeului moldav” – George Enescu, pe care îl consideră „liric prin excelentă”, vorbind despre muzica lui „cu un ritm suis si coborâs, provenit din relieful ondulat al pământului din preajma Carpatilor”. Despre muzica lui Bela Bartok, scrie: „pentru mine el reprezintă un permanent exemplu al bucuriei de a fi om”. Iar aforismul sculptorului-poet Pavel Mercescu, îl citează cu smerenie: „Arta este vocea vietii, ce vorbeste cu eternitatea”.
Capitolul „Evocări” aduce în prim plan amintirea celor care au i-au remarcat talentul si i-au fost profesori sau exemple de urmat în viată, precum profesorul Liviu Rusu si altii. Cândva, fostul său profesor de istoria muzicii - Zeno Vancea, laureat al „Premiului Herder” – l-a considerat ca fiind „ultimul zimbru”. Despre „Nuante” Petre Tutea spunea: „Crearea nuantei este rodul nelinistii produse de setea de frumos, de bine si de adevăr si de noul vesnic nelinistitor”. Cred că în această idee, Doru Popovici intitulează cel de al treilea capitol „Nuante” vorbeste despre originalitate – stilul râvnit de fiecare compozitor –, ajungând la concluzia că originalitatea unei lucrări nu poate porni numai de la elemente de formă, ci „de la un continut expresiv în totalitatea lui, de un pregnant si măret umanism”, analizând stilul unor muzicieni. În vizor sunt lucrările inspirate din folclorul românesc, ca: „Mesterul Manole”, „Miorita". Amintind de poetul Vasile Alecsandri, concluzionează că el a inspirat compozitorii, fiindcă baladele, si nu numai, „se leagă prin mii de fibre de sufletul poporului nostru, de năzuintele sale optimiste si de o permanentă sete de vitalitate. Ele vor rămâne vesnic actuale prin curătenia, frăgezimea si delicata lor simtire, transmise din generatii în generatii…”. Doru Popovici vorbeste despre o operă originală care trebuie să implice o estetică luminoasă: „continutul ei de idei si sentimente apropie oamenii, într-o strânsă corelatie cu legea morală: ea trebuie să se identifice cu notiunile de frumos si adevăr, adică să ne apară în totalitate ca o lucrare majoră, cu un profund caracter educativ.[…] O artă fără un caracter national nu există, după cum elementul national nu trebuie privit exclusivist, într-o puritate absolută, ci într-o permanentă configuratie universală”.
Dacă în definitia poeziei mele am inclus cândva cuvintele: „…Poezia este marmoră de Carara dăltuită de Michelangelo”, Maestrul încheie cartea Corespondente spirituale făcând aprecieri asupra Muzicii românesti: „statuie albă din marmoră de Carara, străfulgerată de limpezimi diamantine, ea va pluti peste Stix, deoarece există în spiritul ei o sevă a tineretii fără bătrânete si a vietii fără de moarte”.
Similitudini multe si nuante au fost si în gândirile noastre, comunicate cu sinceritate… Fiindcă, este adevărat „Datorită Bunului Dumnezeu ne-am cunoscut” si am luat cunostintă de „semnificatia solară” a aforismului prietenului de o viată a Maestrului - Nichita Stănescu -, în virtutea căruia „Muzica si poezia s-au născut împreună si s-au despărtit vremelnic, ca în cele din urmă să se regăsească”.
Generozitatea tine de puterea sufletului Maestrului Doru Popovici, ea este cea care îl determină să dăruiască o parte din sufletul său, pentru a încălzi alte suflete, pe principiul vaselor comunicante, rămânându-i o bucurie egală cu bucuria dăruită, realizând un echilibru sufletesc de ambele părti.
Comunicarea noastră a avut superba încercare de a pătrunde în adâncul sufletelor oamenilor, a întelege lumea, partea frumoasă si pretioasa a ei, prin glasul literaturii.
Voi rămâne, mereu îndatorată generozitătii Maestrului, în admiratia iubirii D-sale de frumos si a pretuirii prieteniei pe care mi-a acordat-o.
LA MULTI ANI CU SĂNĂTATE, MAESTRE DORU POPOVICI!
Carolina de Nord, SUA
|
Vavila Popovici 2/1/2015 |
Contact: |
|
|
