De vorbã cu poetul Dimitrie Grama
Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oarã în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemtene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnãtura regretatului scriitor Laurian Ante.
Mãrturisesc cã un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toti acesti ani de activitate editorialã: ,,Chiar dacã suntem sãraci, vietii nu avem voie sã-i rãmânem datori”… Se pare cã acum, viata nu vrea sã îmi rãmânã datoare si îmi oferã posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distantã geograficã (si geopoliticã), pe poetul Dimitrie Grama.
Interesantele articole, adevãrate eseuri, apãrute în revista Neamul Românesc, cât si prietenii din alt ,,timp istoric” m-au edificat asupra credintei literare a poetului Dimitrie Grama.
Stiam cã medicul de notorietate europeanã Dimitrie Grama, nãscut la 25 octombrie 1947 la Resita, dupã perioada suedezã, petrecutã la Stockholm – unde a obtinut un Master of Science la Facultatea de Stiinte si a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale si în alte tãri europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Sauditã, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cãrtile: Fãptura cuvântului, Vânãtoarea de umbre, Elegiile depãrtãrii, Suflete atârnate de catarge, Pasãrea melancoliei, Negutãtorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dã-mi mâna ta, strãine, Bastian si alte confidente, poetul creând o poezie singularã, de o facturã ineditã, încadratã cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.
Îndrãznesc sã-i pun si eu câteva întrebãri, poate incomode, dar firesti:
Emilia Tutuianu: Dragã Dimitrie, dacã a trebuit, fatalmente, sã alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuta patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum si a fizicianului Niels Bohr (care a fost si fotbalist în echipa nationalã danezã) cel care a calculat si magnetonul (momentul mecanic al electronului) alãturi de marele nostru fizician iesean (român, deci) Stefan Procopiu? Asadar: de ce Danemarca si acum ai ajuns, iatã, la portile Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie Grama: Sufleteste si mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fãrã sã caut, fãrã sã mã strãduiesc în vreun fel, am vãzut adevãrata fatã a comunismului.
În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiograficã, am încercat sã mã reîntorc în copilãrie, tocmai poate pentru cã, acum la a treia vârstã, voiam sã-mi explic mie însumi de ce am fãcut ceea ce am fãcut.
Copil cu origine nesãnãtoasã, am încercat cu disperare sã fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era scoala primarã si atunci când pânã la urmã am fost si eu fãcut pionier, nu numai cã am acceptat îndoctrinarea comunistã, ci am devenit un tânãr luptãtor comunist. Aceastã perioadã de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani si pânã pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arãtat în toatã cruzimea ei si m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii si m-a fortat s-o ,,vad” despuiatã de minciunã omeneascã. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” si îl accept doar când sunt convins cã acest discurs este sincer, fãrã ambitia parvenirii si cã este folositor umanitãtii în general si mai ales folositor acestei planete care ne gãzduieste, printre milioanele de specii si pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei si de multe ori cred cã sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îsi tot cãutã locul de odihnã si nu-l poate gãsi, pânã când, bag sama, odihna eternã îl va gãsi si odihni în îmbrãtisarea ei rece. În anul 1969, fãcând parte din Echipa Nationalã de Atletism, dupã un concurs international la Stockholm, am rãmas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine si vreo 150 de dolari.
Dupã vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelasi lot, Valeriu Raut, sãritor de triplu salt. S-a mirat sã mã vadã acolo, dar mi-a destãinuit cã ,,m-a bãnuit” cã vreau sã fug din tarã, deoarece stiam limbi strãine si nu prea aveam de-a face cu ceilalti sportivi. Planuri de emigrare sau de fugã în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reusit sã-mi fac toate studiile si acolo am întâlnit si alti români de excelentã: Printul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache si pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm sã primeascã Premiul Nobel. Eram student la medicinã atunci si Palade ne-a tinut o lectie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneste.
Tot în Suedia am început sã-mi notez gândurile si sã fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat cã-l amintesti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv si el, are 6 dan în karate si e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducãtor în limba românã a lui Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg sef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscãtor Danemarcei cu berea ei bunã, care m-au ajutat sã fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca si probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani si de atunci mã tot încordez si mã screm sã misc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici pânã nu reusesc!
Emilia Tutuianu: Cum explici – pentru noi cei mai putin initiati – cununia, armonia transcendentalã – dintre medicinã (mai ales, chirurgie) si poezie, în întreaga ta creatie?… România este cunoscutã mai cu seamã în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanti poeti sau savanti filosofi (cazul unui Stefan Lupasco, fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o liricã non-crestinã si sapientialã si prestatia (praxis-chirurgicalã) unei stiinte (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici ,,cazul” Dimitrie Grama?
Dimitrie Grama: Mai demult timp am observat cã lumea, mai ales doctorii încearcã cu disperare sã facã niste legãturi între medicinã si alte creatii artistice: muzicã, literaturã, picturã si sculpturã. Eu nu cred cã doctorii, mai ales generatia actualã, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural fatã de alte meserii, oricare ar fi ele si, proportional, doctorii nu produc mai multã artã in comparatie cu, hai sã zicem „omul de rând”. Si dacã ne uitãm cu atentie la cei care sunt amintiti în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, asa cum erau mai toti oamenii educati în antichitate si evul mediu: matematicieni, preoti, fizicieni, filozofi sau avocati. Cred cã multe legãturi poezie – medicinã se fac din simplul motiv cã grecii antici, ca sã facã economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei si al medicinei si pe Pallas Athena zeitã a poeziei dar si a vindecãrii rãnilor de rãzboi. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câtiva doctori care au excelat în vers si prozã si pe care îi cunoastem doar pentru cã ne-au lãsat mãrturia cuvântului, gândului si sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne spune din tinuturile nefiintei:
,,Here lives One
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult si Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obisnuiti sunt niste tocilari, unii mai talentati altii mai tãntãlãi. Obisnuiti înainte vreme sã fie ridicati în slãvi de ,,prostime” acum, în aceastã erã modernã în care egalitatea este cea care defineste orisice, doctorii se simt neglijati, se simt prost tratati cã li se acordã semnul de egalitate cu altii, vezi doamne, lor inferiori.
De aceea poate se organizeazã în diverse miscãri ,,doctoro-culturale” si se expun pietei nu ca poet sau scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred cã este vorba de nesigurantã atunci când încerci sã expui mai mult decât este necesar.
Un doctor bun este un doctor bun fãrã sã fie nevoit sã adauge ,,doctor violonist bun” si invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin Franta, am auzit de Stefan Lupasco si am încercat sã înteleg filozofia lui. Ceea ce am înteles era doar partea matematicã, stiintificã a ambitiei lui de a lãmuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni si Lupasco cade pradã dialogului filozofic absurd, de neînteles si pânã la urmã fãrã importantã practicã.
Vorba lui Cioran: ,,poti sã vorbesti mult mai multã filozofie cu orice cioban din Carpati decât cu filozofii Parisului”.
În concluzie, cred cã orice fiintã umanã are caracteristicile si talentele pe care le poate asimila si folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potential”, dar aceste însusiri nu au nici o valoare dacã nu sunt expuse si criticate. Pe lângã însusiri, cel care se expune publicului, trebuie sã aibã curaj sau niticã nebunie. În continuare se descoperã opere-capodopere anonime. Pãcat cã acei creatori nu au avut curajul sã împartã atunci, în timpul vietii, creatia lor cu semenii lor. Sau poate cã asa a fost mai bine pentru ei, putând sã-si continue munca în arta lor, neconturbati de pãrerile unora si altora. Nu toti cautã gloria! Mediocritãtile sunt cei mai avizi dupã glorie.
Eu am avut norocul sã-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris si el m-a încurajat sã scriu si sã public.
Mai apoi, scriitorul nemtean, Laurian Ante mi-a adunat materialul si ajutat sã public primele cãrti de poezii. Nu cred cã fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinatie spre poezie sau artã ci mai curând fascinatia stiintificã, fizica si matematica, mi-au adunat si cristalizat gândurile si m-au obligat sã le expun asa cum le-am expus.
Emilia Tutuianu: Cum aratã o zi din viata ta, Dimitrie?
Dimitrie Grama: O zi din viata mea se remarcã prin nespectaculosul cotidianului urban si deci banalitatea preconizatã lasã spatii imense pentru surprizã si vis. Mã trezesc ca un automat, niciodatã nu am avut nevoie de ceas desteptãtor si cred cã existã si altii ca mine care posedã un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorintã sau necesitate de a te trezi. Fãrã acest ceas poate cã as prefera sã rãmân în vis pentru totdeauna si sã nu mã mai trezesc.
În afarã de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afarã de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodatã ambitia sã termin ceva ,,la termen”, sã citesc, sã mã documentez, sau sã scriu un anumit numãr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens si am avut mult timp o admiratie pentru oamenii care puteau sã-si planifice ziua si sã respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiratia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învãtat sã nu mãnânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceascã de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la scoalã, în pauza mare. Aceastã obisnuintã, pe care unii o critica cã ar fi nesãnãtoasã, mie mi-a priit si chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori esti nevoit sã-ti pãstrezi calmul si concentratia mintala ore în sir, fãrã sã mãnânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot sã ,,ard gazul”, fãrã sã-mi pese cã sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.
Dacã din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc sã-l notez, chiar dacã sunt la clinicã, fatã în fatã cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând cã o sã mi le amintesc mai târziu.
Seara mã pregãtesc sã adorm si cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diversi idioti care ne trateazã pe noi de idioti si încearcã sã ne vândã tot felul de aiureli: propagandã politicã, democratia americanã, drepturile homosexualilor, problema palestinianã si cea ucraineanã, educarea liberã a copiilor, s.a.m.d.
Mã tin treaz programele stiintifice despre univers si filmele stiintifico-fantastice, filme de o naivitate clarã, dar care si acum fascineazã copilul ascuns în mine.
Mã fascineazã în continuare medicina si mai ales genetica cu toate cã, la sfatul profesorilor de la Karolinska si Uppsala, am fost educat/antrenat sã devin si sã profesez ca si chirurg. M-au pãcãlit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mânã bunã si judecatã de chirurg”.
Din când în când citesc sau recitesc anumite cãrti. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality si în paralel recitesc cãrtile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite si An Ermine in Czernopol.
Emilia Tutuianu: Nunez trezeste interesul prin abordarea profundã a echilibrului între cunoastere si ignorantã: Ce stim cu adevãrat despre noi însine si universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citesti poezie?
Dimitrie Grama: Citesc rar poezie si aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în privinta literaturii si cu toate astea dorm bine! Cred cã sunt destul de inconstient privitor la ce si cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociatie literarã sau culturalã si deci ziua mea obisnuitã este lipsitã de întâlniri importante, lipsitã de „simpozioane si prezentãri”. Nu mã pot lãuda, ca altii cã am participat la întruniri importante si nu prea am multã experientã în experienta altora.
La sfârsit de sãptãmânã, dacã nu mã dor prea tare spatele si încheieturile, mã duc sã joc golf. De obicei si Livia, sotia mea, vine cu mine. Se supãrã pe mine dacã îi comentez loviturile, se supãrã tare, cu toate cã eu îi vreau binele fiind jucãtor mult mai bun.
Mi-am dat seama cã nu-i bine sã comentezi strãdania altcuiva, chiar dacã ai cele mai bune intentii…
Cam asa îmi trec zilele si rog cititorul sã mã scuze pentru banalitatea în care trãiesc.
Emilia Tutuianu: Un prozator se exprimã prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul epic. Perpessicius considerã cã romancierul nu uitã niciodatã cã misiunea lui este sã facã fatã fiecãruia: nenorocitul si bogatul sunt egali în fata condeiului sãu – pentru el tãranul are mãretia mizeriei sale, dupã cum bogatul micimea ridicolului sãu, bogatul are pasiuni, tãranul are nevoi. Prin prisma profesiei, ca medic – si încã, chirurg – ai avut avantajul sã studiezi toate ,,plãgile” societãtii în care trãim. Sã fie aceastã incursiune în domeniul liric, o evadare?
Dimitrie Grama: Cred cã-i destul de greu de explicat cum si de ce un om oarecare alege o anumitã formã de expresie literarã. Înteleg cã pictorul sau sculptorul încep sã-si cultive un talent evident si anume, reproducerea naturii si a formelor existente. Ei pot sã deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunzã, un purcel sau o casã, dacã le desenez eu, aratã cam la fel!
De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecatã frumusete! Poetul si el, dacã este vizionar si mai ales dacã poate sintetiza esentialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.
Cred cã majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intentii si îsi publicã proza cu speranta cã împart ,,ceva” cu altcineva, cu un strãin oarecare si de asemenea cred cã majoritatea celor care scriu gãsesc oameni care le apreciazã rândurile, gãsesc adepti. Chiar dacã un singur cititor te ,,descoperã” si te citeste astãzi, cine poate sã prevadã ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” si nu l-a cumpãrat nimeni în timpul vietii si totusi ce pãcat si pierdere ar fi fost dacã el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întretinut de tatãl meu cu fratele lui. Nu am înteles multe atunci, la fel cum numai în parte înteleg acum ce vreau sã spunã diversi scolari pretentiosi, care în tratate grele încearcã sã încurce si sã complice lucrurile, numind aceastã activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda tãranul cu nevoia-mãretia si bogatul cu pasiunea si micimea, dar ce te poti astepta de la unul care confunda mereu notiunile: legionar – comunist, etc. Cred cã a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat si s-a adaptat ,,pietei”. A stiut sã se vândã bine!
Apoi mai cred cã majoritatea oamenilor experimenteazã cu „Evadarea”, care bine-nteles face atunci parte din cotidianul fiecãrui individ si poate cã nu este o ,,evadare”, ci mai degrabã o regãsire, o re-întregire. Experienta mea de doctor si de chirurg cred cã m-a învãtat sã fiu atent la om si la nevoile lui. Sã-l iau în serios si sã încerc sã-l înteleg si atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinta lui, dar si atunci când, scãpat de belea, hiperbolizeazã meritul doctorului.
S-ar putea ca, fãrã sã-mi dau seama, experienta mea de doctor sã mã fi ajutat sã judec anumite personalitãti, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, dupã cum poate ai observat, scriu poezie simplã, prozã simplã, fãrã personaje complicate psihic sau social.
De multe ori mã întreb dacã nu cumva aceastã cunoastere a omului, de la mãruntaie pânã la ochii frumosi si schizofrenie, mai mult mã încurcã decât sã mã ajute. Cumva parcã complicã lucrurile si eu încerc sã le deslusesc.
Emilia Tutuianu: Atunci când îti mãrturisesti afinitãti literare cu Borges si Jimenez ori Aleixandre, nu crezi cã nutresti si ceva înrudit cu universul (si limbajul chiar) unui Saramago (bineînteles, pe urmele unor Kafka si Camus?) În aceastã situatie, nu te-ai depãrtat prea mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda?
Dimitrie Grama: Afinitãtile mele literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre, cred cã se bazeazã pe interpretarea pe care eu, ca si cititor, o dau versurilor sau prozei acestor creatori.
Poate cã o mare parte din ceea ce asimilãm si, în parte „copiem” din operele înaintasilor, corespunde cu o imaginatie similarã, cu un model de gândire aparte si un simbolism deja acceptat si de unii si de altii.
Versurile mele, nu se aseamãnã aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau Aleixandre si cu toate astea, cred cã suntem apropiati în „filozofia” textului, în rãspunderea fatã de cuvântul expus.
Ai dreptate atunci când amintesti „universalitatea limbajului si a expresiei literare”, deoarece majoritatea celor care scriu, combinã o inspiratie proprie, caracteristic individualã cu cunostinte mai vechi, cu frânturi de text si vers ale unor înaintasi care, vrând-nevrând, ne-au influentat si chiar as avea curajul sã sustin, ne-au fortat sã le urmãm calea. În fiecare din noi este ascuns si putin Homer si putin Ovidiu si putin Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Creangã, Eminescu sau Sorescu.
Camus este unul din dascãlii mei preferati, nu atât în ceea ce priveste nuvela în sine, ci în profunzimea si seriozitatea cu care te privesti pe tine însuti în contextul ideii si cel al existentei umane. La fel si Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului, introduc „omul” care, în fond, creeazã orisice absurditate. Pe Marin Preda l-am citit demult, în adolescentã, atunci când literatura nu avea mare importantã pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Morometii” lui, dar am impresia, cã pe lângã proza chinuitã, fiind supusã unor reguli de constrângere si de cenzurã, Marin Preda a fost un reprezentant demn al literaturii române din acea perioadã.
Vezi, eu nu mã pot lãuda, ca multi altii, cã am început sã citesc si sã scriu deja din pruncie si nici nu am la îndemânã „sabloane” pe care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ” Am citit de mic copil tot ce mi-a cãzut în mânã si gratie profului cutare de limba românã, am fost stimulat sã scriu si texte si versuri si teatru si romane si, si, si…..”.
Nu, eu am fost clasat ca mediocru la limba românã, mai ales la liceu, si la scurt timp dupã terminarea liceului, am pãrãsit tara. Limba în care eu scriu este o limbã pe care mi-o amintesc, câteodatã mai usor, câteodatã mai greu si de aceea mi-a luat mult timp pânã am „debutat”, primele versuri fiind publicate abia în 1985 de Virgil Ierunca, când aveam aproape 40 de ani.
Deci, nu m-as mira prea tare, dacã cineva descoperã în versul sau textul meu afinitãti cu Borges, Urmuz, Creangã, Camus, Dante Aligheri sau Stãnescu, pentru cã nu pretind nici o exclusivitate sau totalã originalitate si sunt mândru cã am putut întelege si reda, poate în altã formã, putin mai personalã, frânturi din gândurile sau simtãmintele unor înaintasi ilustri.
Cred cã marea majoritate suntem influentati unii de altii. Existã si exceptii, creatori care pretind cã sunt inspirati doar de muze divine, dar de obicei acei creatori sunt analfabeti si înfiinteazã religii.
Emilia Tutuianu: În literatura românã, din timpul nostru istoric, atât de politizat, vezi posibilã, la noi (dupã Al. Soljenitîn, Paul Goma s.a.) o prozã-poeticã, de elevatie filosoficã, în stare sã respingã (fie si liric!): minciuna, lãcomia, coruptia, diversiunea si delatiunea, trãdarea si protectia politicã?
Dimitrie Grama: Sunt convins cã România are multe talente culturale si are o traditie sãnãtoasã în literaturã. Nu pun aici la socotealã, perioada socialist-comunistã de întunecime, dar chiar si atunci au apãrut si s-au dezvoltat talente de exceptie ca Sorescu sau Stãnescu si chiar controversatul Pãunescu si probabil multi altii pe care eu nu-i stiu.
În legãtura mea literarã cu tara, sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe, poet si prozator autentic, o voce importantã în acea tarã la ora actualã, acum când intelectualul român încã bâjbâie în ceata post-comunistã si este în continuare „timorat” de vechea gardã, de vechea gascã fost comunistã, acum nationalist-patrioticã.
Cred cã cu timpul multi impostori, oameni fãrã caracter si mai ales lipsiti de talent, dar ridicati în slãvi de o noua nomenclaturã coruptã si incompetentã, vor fi înlocuiti de adevãratele talente care asteaptã sã disparã odatã mucegaiul ãla care acoperã si înãbusã adevãrata culturã româneascã.
În proza si versul lui Alui Gheorghe vãd talent, vãd decentã umanã, vãd o perspectivã de viitor. Undeva suntem frati de cruce în gândire si expunere si asta mã bucurã si îmi dã sperante.
Probabil cã vor mai dura vreo cincisprezece-douãzeci de ani, de literaturã si culturã obscurã, servilã unor interese politice sau financiare sau altfel spus, cred cã România culturalã se va lupta cu o perioadã, sper cât mai scurtã, de literaturã mediocrã sau chiar slabã, proastã. Acest lucru va dispãrea odatã cu trogloditii, coruptii, fostii comunisti care în continuare au monopol la „culturã”.
Nu-mi permit, de aici de unde sunt, sã dau sfaturi, dar cred cã este foarte important ca intelectualitatea decentã românã, care are ca prim interes promovarea unei culturi sãnãtoase sã se ,,gãseascã”, sã se sprijine unii pe altii si mai ales sã fie ,,dascãli buni celor care acum cresc si se formeazã ca intelectuali”.
Doar asa se poate scãpa de o culturã si literaturã bazate pe „minciunã, lãcomie, coruptie, diversiune si protectie politicã”.
Tara Româneascã are nevoie de dascãli buni în toate domeniile vietii publice, dar mai ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societãti sãnãtoase.
Emilia Tutuianu: O întrebare îmi stãruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba danezã, metafore atât de inedite precum: ,,pasãrea melancoliei”, ,,fãptura cuvântului”, explozie ontologicã”, ,,râsu-plânsu”, ,,umbra gândului”? Crezi cã minunile poeziei (si limbii) noastre pot fi translatate cu usurintã si în alte limbi, mai ales în limbile nordice?
Dimitrie Grama: Nordicii, în general, sunt foarte poetici si limbile nordice sunt si destul de „sentimentale” si destul de abstracte, încât aproape orisice ar putea fi tradus si asimilat de danezã, suedezã, norvegianã sau islandezã.
Ioan Grigorescu, fostul cineast, poliglot si scriitor român, entuziast cititor al poeziei mele „scurte”, a crezut puternic cã versurile mele se preteazã foarte bine traducerii în alte limbi. Probabil cã dacã mai trãia, s-ar fi strãduit în aceastã directie, dar el mort, eu diasporean…Am citit câtiva poeti români actuali tradusi si expusi Vestului ca virtuosi, dar ori traducerile au fost de proastã calitate, ori poetii slabi, pentru cã impresia pe care mi-au fãcut-o acele „opere” a fost deplorabilã. Multe texte de mare vulgaritate, greoaie în metaforã (dacã exista vreo metaforã) si mai ales fãrã miez, fãrã noimã, fãrã inimã. Vorbesc aici de traduceri si nu de textul original, care sper, spre binele creatorului, sã fie mult mai interesant si mai bun.
Cred cã existã o mânã de „poeti ai curtii”, care continuã „traditia” comunistã în post-comunism si sunt sustinuti puternic de cei care acum încearcã sã-si ascundã trecutul si sã-si construiascã un viitor promovându-si slugile.
Din pãcate, existã încã multã prostitutie culturalã în România si eu înteleg foarte bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins cã aceastã perioadã de vreo 50 de ani, reprezintã o formã de tranzitie, de metamorfozã, din „vierme” în fluture.
Alesi cu grijã si rãspundere, poeti si scriitori români din tarã dar si din diaspora ar putea sã fie tradusi bine si ar putea avea succes literar în tãrile scandinave si în restul lumii.
Emilia Tutuianu: Cum ar putea întelege nordicul (în Europa) problemele de care se loveste, astãzi, România: coruptia, diversiunea (noaptea mintii), impostura (în plan axiologic sinonim cu rãsturnarea ierarhiei valorice), nepotismul politic ?
Dimitrie Grama: Bine-nteles cã toate aceste „fenomene sociale”: coruptia, imoralitatea, nepotismul, etc. existã si în societãtile din Nordul Europei, dar oricum existã o mare diferentã de atitudine si responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul, smecheria si iresponsabilitatea, fac parte din activitãtile cotidiene curente si sunt acceptate de toate pãturile sociale si politice, ca un „armament” pentru succes, în tãrile nordice, aceste atribute fac parte din Codul Penal.
De multe ori am auzit români, chiar si aici în strãinãtate, comentând diversi parveniti sau criminali social – politici atribuindu-le caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce vrei domnule, s-a învârtit, a fost destept!”
Deci adânc în conceptia românului Smecheria este pusã la egalitate cu Desteptãciunea/Inteligenta si omul imoral care foloseste tot felul de trucuri murdare ca sã parvinã, este destept!!!
Mai la început, mã revoltam si acesti oameni „normali” mã întrebau foarte serios: „Lasã-mã domnule în pace, parcã D-ta dacã aveai posibilitãtile alea, nu fãceai la fel?”
Ei, bine, eu nu fãceam la fel, pentru ca „sa fac la fel”, însemna sã mint, sã fur, sã distrug alti oameni, etc. si n-am fost niciodatã antrenat în acest sens.
Lumea din tãrile nordice stiu cã existã coruptie în România, dar ei stiu lucrul acesta asa, în teorie, dar nu sunt capabili sã-si imagineze amploarea coruptiei de care suferã acea tarã. Pentru ei este de neimaginat cã un ales al poporului este hot, furã avutul poporului si prins la furt, este iertat! Nu pot sã-si imagineze ca un Prim Ministru îsi pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi grele prin ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc.
Aici iresponsabilitatea politicã, furtul, minciuna si în general coruptia oricãrui demnitar este aspru pedepsitã. Un om compromis din punct de vedere moral, nu poate face cariera politicã si probabil cã nu poate functiona nici ca portar la Primãrie.
În principiu, Nordicul poate sã-si creeze o imagine mintala a Coruptiei , dar în realitate nu întelege nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul românesc”, face scurt circuit cerebral si exclamã: „Asa Ceva Nu Existã!”
Emilia Tutuianu: Asistãm la o schimbare în ce priveste criteriile de apreciere a artei. A existat o artã pãgânã, care a fost cãutatã în umbre, mistere, aspiratie si infinit, într-un cuvânt: melancolie si o artã crestinã. Acum romantismul este exclusivist si exagerat. Într-un vers care m-a fascinat afirmi:
,,la moarte, voi cãdea
din vise, de memorii
din viatã si din fotografii.
La moarte, numai moartea
o voi lua cu mine
în pumnii strânsi închisi”.
Un scriitor, Mateiu I .Caragiale – mai putin cunoscut, din pãcate – ne-a lãsat o valoroasã observatie de inspiratie proustinianã, un mare adevãr psihologic: ,,imaginile ce le pãstrãm despre semeni sunt alcãtuite dintr-o serie de clisee partiale si moartea nu le eclipseazã pe toate deodatã”. Putem spune cã în poezie existã o lume idealã împãcatã, unitã, în care se linistesc discordantele realitãtii si durerile pãmântului?
Dimitrie Grama: Arta si Cultura s-au schimbat mult de-a lungul veacurilor si probabil cã acest dinamism va continua si în viitor. Noi, oamenii, putem sã avem mai multã întelegere si afectiune pentru o anumitã formã de expresie, pentru un anumit stil si acest lucru este normal si face parte din selectiile atât constiente, cât si inconstiente pe care, presupun, le facem ca sã ne simtim bine. Si mie îmi place mai mult „romantismul” clasic, asa cum îmi place si muzica clasicã armonioasã, dar apreciez mult si proza sau teatrul absurd. Sunt de asemenea fascinat de evolutia tehnicã, sunt fascinat de acel viitor în care voi fi jumãtate om, jumãtate masinã. Care parte din acest organism simbiotic va crea? Fiecare cu arta lui, sau vor colabora, sau si una si alta?
Aceastã atitudine indulgentã fatã de diversele curente, nu mã face sã fiu imun la tâmpenie sau la extrema vulgaritate.
Oskar Wilde a spus cã: „tot ce este scris si publicat, este fãcut cu cele mai bune intentii” si sunt de acord cu el, dar acest lucru nu mã obligã sã accept totul sau sã-mi placã totul în aceiasi mãsurã.
Vezi, dragã Emilia, eu sunt un romantic si mare parte din poeziile mele, cu toate cã sunt scurte, sunt romantice. Dialoguri cu dumnezei, soapte de iubire, prietenia, iarba, pãsãrile si lacul, dar si relatia cu actualitatea si cu eternitatea.
,,La moarte numai Noaptea
o voi lua cu mine
În pumnii strâns închisi”…Ca sã vã las vouã Lumina!
Poezia, zic eu, este un act de ,,descãrcare”, aproape instantaneu, care se produce atunci când esti plin de cuvinte care „spun ceva”, cuvinte care se potrivesc asa de bine unul cu altul cã aproape cã au sens si luate doar douã – câte – douã la o poezie pe care o astern pe hârtie, nu prea am ce sã schimb, nu vreau s-o fac mai frumoasã sau mai interesantã decât este. Pentru mine sau pentru demonii mei am scris-o si dacã cititorului nu-i place si ar vrea s-o schimbe, însemnã doar cã eu si acel cititor nu avem aceleasi forme de expresie si de întelegere. Nimic rãu în asta! Dar de aceea cred cã în poezie nu poate fi redatã doar o lume idealã, împãcatã si unitã. Lumea poeziei este nemãrginitã, atât în conflicte, durere si mizerie, cât si în întelegere, compasiune si fericire. Si aceste sentimente îl bântuie atât pe poet cât si pe cititor.
Eternitatea si Moartea, reprezintã pentru mine, cei mai buni sfãtuitori.
O poezie în care magia instantaneului este slefuitã prea tare, nu mai este poezie!
Emilia Tutuianu: Într-un articol intitulat Omul, masina si societatea modernã, ,,devoalezi” în cuvinte pline de realism dialogul care existã între lumea interioarã si cea exterioarã, strãdania umanã de a atinge o ,,constiintã” un spirit elevat… articol ce m-a impresionat profund si mãrturisesc cã l-am aprobat în totalitate. În multe articole publicate în revista Neamul Românesc militezi pentru normalizarea vietii societãtii românesti. Cum vezi evolutia României? Cum vezi viitorul artei, poeziei, culturii românesti, într-o lume pânditã, marcatã de pericolele kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii si inautenticitãtii axiologice?
Dimitrie Grama: În serialul de eseuri Omul – Masinã, am încercat sã-mi expun parte din propria filozofie, nu pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci pentru a mã întelege pe mine. În esentã, textele acelea, sunt niste mãrturisiri intime, care, probabil, nu au mare importantã pentru semenii nostri, dacã nu sunt, asa cum tu esti, pe aceiasi lungime de undã.
Fiinta umanã îsi dã prea multã importantã si vorbeste, în mod serios, pe ton grav, despre lucruri pe care nu le posedã sau nu le întelege, printre care este si ,,constiinta”. O grãmadã de filozofi au scris mii de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Si de ce sunt aceste texte greoaie si de neînteles? Pentru cã acei filozofi habar nu aveau despre ceea ce vorbeau. Pãcat; oamenii, în naivitatea lor naturalã, îi iau în serios! În concluzie si pe bunã dreptate, nici eu nu mã pot astepta sã fiu luat în serios de semenii mei!
Privitor la evolutia României, cu tot scepticismul care, în general, mã caracterizeazã, sunt totusi optimist. Sau asa vreau sã fiu, pentru cã iubesc tara aia cu nenorocitii ãia de români, smecheri si destepti, umili si prosti, hoti si generosi, rãi si buni.
Sunt optimist tocmai pentru cã existã aceastã varietate umanã care poate naste cele mai formidabile lichele dar si cei mai inspirati poeti sau matematicieni!
Uite neamtul: e unu si unu, toti îndemânateci, toti capabili sã facã suruburi perfecte, sau sã meargã cot la cot si la ordin sã tragã perfect cu mitraliera! Este ordonat neamtul si ascultãtor, atât de ascultãtor cã poate sã ne extermine pe toti, fãrã sã-i parã rãu.
Nu are inima românului! De aceea cred cã România are o sansã sã se ridice în viitor, chiar dacã acest viitor este mai îndepãrtat în timp si generatia noastrã nu-l va mai prinde. Vor trece încã vreo 50 de ani pânã când ordinea social-politicã va fi alta, bazatã pe principii mai sãnãtoase.
România ar trebui sã încurajeze ,,satul si tãranul” român si sã-si bazeze o mare parte din economie pe agriculturã si pe natura frumoasã si sãlbaticã.
Toate culturile lumii sunt amenintate de ,,modernism si superficialitate” si România nu face exceptie. Oricum ar trebui sã existe un echilibru între valori. Prea multã vulgaritate si superficialitate expusã atât în mass-media cât si cultural va duce bine-nteles la disparitia multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins cã întotdeauna vor fi si altii, deosebiti, sensibili si cu o gândire si imaginatie ,,clasicã” si acestia vor duce mai departe arta si cultura adevãratã. Cred cã mai curând ,,manelismele” si alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp si vor risca sã disparã.
Arta si cultura adevãratã se vor schimba, dar nu vor dispãrea atâta timp cât se nasc oameni ca noi.
Emilia Tutuianu: Mai existã punti spirituale între ,,lectura româneascã” si cea ,,strãinã”?
Dimitrie Grama: Cum am amintit mai înainte, eu nu apartin nici unei institutii culturale sau vreunui grup cu interes de contact sau promovare a relatiilor culturale si de aceea nu sunt destul de angajat în acest domeniu, cel al ,,legãturilor” spirituale sau culturale între Occident si România, dar sincer, cred cã existã punti spirituale între toate culturile lumii.
Lectura româneascã si cea strãinã au un numitor comun: creatorul si cititorul care, si unul si altul, folosesc acelasi vocabular, aceleasi cuvinte scrise poate cu semne diferite, dar care au toate acelasi înteles.
Nu prea vãd în librãrii sau biblioteci scriitori sau poeti români, în afarã de Cioran, Eliade sau Ionesco, dar ei fac parte din vechea gardã de oameni de culturã românã formati în diaspora, asa cum au fost si Tzara, Enescu, Brâncusi, Racovitã si altii.
Pãcat cã institutiile culturale din tarã nu sunt interesate sã promoveze cultura românã, care ar putea avea succes aici în Vest. Bãnuiesc cã cei de la ,,culturã” sunt pusi acolo pe bazã de cine stie ce ,,merite” si fac si ei ce pot la îndemnul si sub controlul altor tipi care nu au nici un interes sã promoveze o adevãratã culturã româneascã sau pur si simplu nu se pricep la culturã.
Emilia Tutuianu: Ce personalitãti marcante ai cunoscut si care ar fi prieteniile tale literare si nu numai?
Dimitrie Grama: Greu de spus. Am întâlnit multi oameni interesanti si poate cã cei care m-au impresionat cel mai mult, nu au fost neapãrat ,,personalitãti recunoscute” pe plan national sau international.
Ar trebui sã-mi amintesc toti dascãlii, începând cu scoala primarã si terminând cu profesorii de la Institutul de Medicinã Karolinska si Uppsala, care dintr-un copil, tânãr necopt, iresponsabil si flegmatic, au reusit sã educe în disciplinã un sportiv de performantã si un profesionist, cu mici exceptii, destul de responsabil. Toti acesti oameni, cenusii si neremarcati, reprezintã pentru mine o valoare de nepretuit si le sunt etern recunoscãtor.
La Stockholm am legat, cu toatã diferenta de vârstã, o relatie prietenoasã cu Paul Lahovary. Apoi mai târziu am corespondat si l-am cunoscut pe Virgil Ierunca, care a fost primul român care m-a încurajat si mi-a publicat versuri în ,,Limite”, publicatia lui de la Paris. El mi-a spus cã ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu care nu am prea fost de acord, deoarece si ,,filozofia” si poezia mea sunt diferite de Blaga, dar m-am simtit flatat de comparatie.
Tot la Paris l-am întâlnit si pe Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii 1984-85, începuse deja sã fie marcat de senilitate prematurã. I-am citit cu multã plãcere toate cãrtile si îl simt aproape de sufletul meu, cu toate cã nu am avut ocazia sã petrecem timp împreunã.
L-am cunoscut foarte bine si apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevãratã enciclopedie, entuziast, sportiv si mai ales un adevãrat patriot român. În vara anului 2004 sau 2005 l-am întâlnit, la Cambridge, unde el fãcea un episod din ,,Spectacolul Lumii” cu Barbu Cãlinescu, fiul fostului premier al României Armand Cãlinescu. Am aflat multe atunci de la Barbu Cãlinescu despre perioada legionarã din România si am mai aflat cã România i-a retrocedat fostul conac al tatãlui sãu. Mi l-a arãtat în poze. Destul de modest si destul de ruinat si sãracul Barbu, trecut de 70 de ani, nu stia ce sã facã cu el si se gândea sã-l doneze comunei aceleia din Valahia.
În România am un prieten si îndrumãtor în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai este necesar sã-l introduc si de asemenea colaborez cu George Anca.
Mai demult, acum câtiva ani am colaborat cu mai multi intelectuali si scriitori din România, dar unii au murit si cu multi altii nu mai am contact, decât întâmplãtor.
Recent mi-am reîntâlnit un fost coleg de liceu, care trãieste de vreo 22 de ani în Singapore, Valeriu Sepi, pictor de valoare si un om de caracter deosebit.
Astfel de întâlniri mã bucurã si mã fac sã-mi pãstrez optimismul pentru România si români.
În rest, nu mã prea strãduiesc sã am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine scrisul este o activitate complet privatã. Mai ales poezia este.
Moldova, mai ales Piatra Neamt-ul si poate chiar si Romanul, într-un fel, m-au ,,înfiat” si am mult mai multe legãturi culturale cu moldovenii decât cu bãnãtenii sau resitenii si adevãrul este cã mã simt mult mai bine printre cãrturarii moldoveni si nu duc lipsa celor de pe malurile Bârzavei.
Emilia Tutuianu: Inspiratia unor poeti contemporani nu porneste din inimã, din credintã, porneste din închipuirea lor. Nu este un crez, ci un motiv artistic. Scopul este mutarea supranaturalului în imaginatie si naturalizarea lui. ,,Ati gresit – poteca din mine, nu duce nicãieri” ne mãrturisesti într-un vers. Este un sentiment rãtãcit printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof. Mihai Rãdulescu – un prieten apropiat sufletului tãu – subscria acestei trãiri…
Dimitrie Grama: Nu stiu care sunt cãile de inspiratie ale celor care scriu poezie, dar sunt sigur cã existã poeti si mai ales epigramisti, care folosesc ritmul si rima ca un fel de cuvinte încrucisate. Cineva mi-a spus cã existã si un ,,dictionar de rime”! Interesant, atunci poezia si chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru care poate cã ar merita mai multã atentie, dar nu-i stilul meu si-s prea bãtrân sã mã mai schimb.
Stilul meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tãcerea care urmeazã, spaima cã totul dispare în nefiinta care-s eu atunci. Scriu cu mintea, cu inima, cu amândouã sau doar adun din vãzduh soapte pe care altii le-au pierdut de pe buze atunci când delirau iubire, credintã, frumusete sau non-sens? Nu, nu stiu, astept ghilotinarea…
Da, într-adevãr ,,poteca din mine, nu duce nicãieri” si de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, sã nu pãseascã ,,în mine” sau exact pe urmele mele, pentru cã mi-este fricã cã nu va gãsi nimic folositor pentru el. Mi-e teamã cã, în loc sã-i fiu de folos, îl dezamãgesc, îl golesc de propria lui valoare.
Mihai Rãdulescu si prietenul lui Boris David au înteles acest lucru si eu le sunt recunoscãtor pentru asta.
Emilia Tutuianu: Nu l-am cunoscut pe Mihai Rãdulescu, dar m-a fascinat personalitatea lui. Discutii lungi, profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a fãcut sã îl ,,descopãr” si sã îl apreciez mult pentru eruditia si obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea scriitorilor de azi se inspirã din actualitate si transcriu cronica zilei sau a epocii din care fac parte. Dar în acelasi timp, oameni geniali, ca: Dante, Beethoven, Pascal au reusit sã clãdeascã o lume imaginarã pe care orbul o vede si surdul o aude. Profunzimea poeziilor tale ar putea constitui pe viitor si un debut într-o lume epico-liricã?
Dimitrie Grama: Majoritatea scriitorilor se bazeazã pe succes si au tras învãtãtura cã lumea apreciazã ,,banalitatea cotidianului” si vrea sã citeascã si sã reciteascã ,,ceva” care îi aduce aminte de ea însãsi sau ,,aventuri” în care si omul obisnuit de pe stradã, ar fi un posibil erou principal.
Toti folosesc acest trucaj de promovare si succes care este rãsplãtit economic.
O armatã de ,,agenti culturali” sunt angajati tocmai ca sã promoveze un sistem anume, sistem profitabil si acesti agenti se numesc, critici de artã si literaturã.
O meserie interesantã, de multe ori bãnoasã, profesatã de oameni care, în marea majoritate a cazurilor, nu produc nimic. Absolut nimic, deoarece ,,critica” produsã de un individ oarecare, fãrã importantã dacã-i scolit sau nu, reprezintã doar o opinie individualã, din milioanele de opinii posibile.
Nu este de mirare cã multã literaturã este un fel de ,,productie în masã”. Romanele politiste sunt la modã, misterele lui Da Vinci sunt la modã, cronicile de familie sunt la modã, memoriile fotbalistilor sunt la modã, precum si bârfa de toate felurile. Dar asta-i literatura pe care o ,,cere” societatea, cititorul obisnuit si atunci ce sansã are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câti ascultã Bach sau Beethoven si câti ascultã Madonna sau manele?
Cât despre ceea ce scriu eu, ce sã zic? Poate cã tocmai profunzimea, filozofia ascunsã în fiecare rând, sperie si alungã cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care sã-l citeascã îngânând cuvintele: lip-tip-rip, nic-bit-sit….si apoi sã le uite ca si când nici nu ar fi existat.
Poate cã asta-i menirea cuvântului scris. Poate cã doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte oricând, au adevãratã valoare.
Am planuri de viitor, am planuri mari, dar stiu cã de obicei rãmân la stadiul de plan si doar lucrãri neînsemnate, nesemnificative vãd lumina zilei si întunericul literei tipãrite.
Si poate cã-i mai bine asa. Celebritatea e greu de dus si mi-e teamã cã dacã ajung celebru mã apuc de bãut ca Nichita Stãnescu!
Emilia Tutuianu: ,,Voi lua cu mine noaptea”: crezi cã încercarea ta de a ne elibera, pe noi cei rãmasi în tarã, de noaptea post-comunistã, ce ne acoperã încã, ar avea sorti de izbândã?
Dimitrie Grama: Sunt convins cã efortul meu, suplinit de efortul sutelor si miilor de români adevãrati, va avea toate sansele sã scoatã tara din confuzia în care se zbate la ora actualã. Multe din poeziile si eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursã de inspiratie în aceastã privintã, dar cel mai important factor este abnegatia si perseverenta românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo, zi de zi, se luptã cu demonii trecutului.
Stiu cã nu este usor si stiu cã nu este de ajuns sã te revolti numai în cercul tãu restrâns, în care de obicei sunt oameni care împart aceleasi idei si principii, ci lupta pentru adevãrata democratie trebuie dusã de toti cei care se considerã ,,responsabili” fatã de tarã si popor. Existã exemple în acest sens si în istoria românilor, începând cu Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 si terminând cu cei care au murit schingiuiti la Doftana sau la Canal.
Intelectualul român are o mare rãspundere si nu poate sã se ascundã dupã scuze futile. El este ,,dascãlul” generatiilor viitoare si chiar dacã se simte singur si timorat de cei de la putere, trebuie sã gãseascã curaj si „frati de arme” si sã lupte pentru ca vocea lui sã fie auzitã si sã lupte pentru o societate cu care sã se mândreascã.
Unii intelectuali români mi-au spus cã pentru mine-i usor sã fiu „combatant”, sã critic si sã incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe si cu „burta plinã”, pe când cei rãmasi acasã sunt nevoiti sã se „prostitueze” cu Puterea, ca sã mãnânce si ei o pitã mai bunã.
Aceastã atitudine a intelectualului român mã pune pe gânduri si este extrem de demoralizantã, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilitãtii, coruptiei, smecheriei.
Eu cred cã românii au armele necesare cu care sã lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu stiu cum sã foloseascã, ori nu vor sã foloseascã aceste arme.
Poate cã pentru multi oameni, e mult mai comod sã lingã în fund diversi tipi, indiferent cât de murdar e fundul ãlora, decât sã accepte lipsuri materiale. Eu nu sunt construit asa si de aceea toti care m-au cunoscut chiar înainte de a pleca din România, stiu cã dacã rãmâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la puscãrie, dacã nu reuseam sã încep o revolutie si sã schimb ordinea de atunci. Noroc cã mi-am dat seama la timp cã în 1968-69 nu puteai sã schimbi nimic în Estul Europei si noroc cã am putut fugi de acolo, altfel cred cã acest dialog nu ar fi fost posibil, decât cu un Dimitrie din mormânt.
Si totusi, asa cum m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist si vreau sã cred cã românii si România vor avea parte de o soartã mult mai bunã în viitor. Sper din toatã inima sã am dreptate si sper sã pot ajuta cât se poate de mult ca aceastã sperantã sã fie îndeplinitã.
Emilia Tutuianu: Parcursul vietii tale, cu evolutiile scandinave, engleze, iberice, sau franceze ar putea foarte bine constitui subiectul unui roman. Te-ai gândit sã ne destãinui câte ceva din civilizatia occidentalã, asa cum ai simtit-o, într-o posibilã epopee epicã?
Dimitrie Grama: Am avut parte de mult noroc în viatã si viata mi-a fost un dascãl bun, care m-a învãtat multe. De asemenea am avut posibilitatea sã vãd si sã trãiesc în alte societãti si sã mã adaptez altor traditii. Am întâlnit atât ,,oameni de exceptie”, cât si multi ,,oameni obisnuiti” si am învãtat multe si de la unii si de la altii.
M-am gândit si eu sã astern pe hârtie experienta si trãirile mele de o viatã, dar sunt încã prea tânãr! Mai astept, pentru cã nu vreau sã jignesc pe nimeni încã în viatã expunându-i criticii masei de cititori care, dupã cum bine stii, se omoarã ca sã-mi citeascã opera!
Emilia Tutuianu: Ce alte pasiuni în afarã de chirurgie, poezie si golf ai, ce iti mai place sã faci, ce ne poti spune despre, sã zicem, salvarea pãdurilor sau poluare, protectia naturii, sunt destule problemele omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta fatã de acestea? Îmi poti spune câte ceva despre proiectele, planurile tale de viitor profesionale, literare?
Dimitrie Grama: Am fost si sunt încã fascinat de stiintã, mai ales de fizica teoreticã, cosmologie si geneticã. Îmi aduc aminte cã, în anii 1950-60, oamenii de stiintã deosebiti, poetii mari, filozofii si compozitorii erau numiti genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci, Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr si Einstein, se vorbea despre Shakespeare, Puskin, Dostoievski si Eminescu, despre Platon, Kant, Heidegger si Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi, Beethoven si Mozart si toti acestia erau genii.
Acum vad cã Hagi e genial, cutãricã artist de la Teatrul National e geniu, bucãtãresele de la TV sunt genii, frizerul di pi Centru e homo, dar e genial! Diversi prezentatori, care probabil cã nu au clar în cap o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi, ca genii! Sunt convins cã acei oameni sunt foarte profesionisti în meseria lor, dar genii??!
Ce sã mai înteleagã copiii sau tinerii care se strãduiesc sã-si aleagã o profesie?
Cu cine sã mai discuti si cine sã înteleagã, nu numai superficial, dar sã înteleagã în profunzime, poluarea naturii, cresterea populatiei globului, exterminarea animalelor sãlbatice, rãzboaiele religioase care vor veni, riscul auto-exterminãrii? Cu geniile de la televiziune, sau cele de la birtul artistilor?
Mã irita enorm ipocrizia Vestului mai ales acum, când condamnã teroristii musulmani pe care ei i-au creat. Nu trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca sa stii ca Afganistanul nu a putut fi controlat niciodatã de o fortã strãinã începând cu Alexandru cel Mare si terminând cu Eltin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi, erau dictatori necesari, ca si în Siria, dictatori care tineau în frâu extremistii religiosi, teroristii internationali pe care Vestul i-a înarmat sã dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le putea controla si sã instaureze ,,democratii” care sã le dea petrolul pe bani mãrunti.
Politicienii, în loc sã se strãduiascã sã ajute toate natiunile pentru un standard normal de viatã, folosind avutiile pãmântului pentru prosperitate, se prostitueazã cu fabricantii de arme si folosesc resursele materiale si umane în slujba rãzboiului si al distrugerii!
Dar vasta majoritate a politicienilor sunt Oameni-Masinã, fãrã constiintã sau doar cu o constiintã rudimentarã si acest lucru se adaugã si la un IQ foarte mediocru al politicienilor de elitã!
Dar, mã frãmântã gânduri legate de limitele noastre, de prostia vastã care ne caracterizeazã si mã întreb, care ar putea fii cãile spre o altã ordine, o ordine bazatã pe întelegere, acceptantã si colaborare umanã pe fronturile cunoasterii cu creionul în mânã si nu pe fronturile discordiei si a fricii cu mitraliera în mânã.
Problema cea mai acutã a omenirii în acest secol, este problema intolerantei religioase. Problema unui musulmanism agresiv, înarmat si în mars fortat sã împlineascã vointa lui Mohamed cã existã doar un Allah si cã toate fiintele umane trebuie sã-l recunoascã si sã-l venereze în exclusivitate. Conform Coranului si legii Sharia!
Am scris mai multe eseuri pe aceasta temã si nu vreau sã mã repet.
În orice caz, fiinta umanã se aflã la o rãscruce de drumuri si va trebui sa aleagã, ori ,,drumul cunoasterii si al progresului”, ori ,,drumul credintelor si a rãzboaielor religioase”.
De aceasta alegere s-ar putea sa depindã tot viitorul omenirii.
Si în rest, dragã Emilia, în afarã de câteva proiecte împreunã cu Adrian Alui Gheorghe, nu prea am planuri de viitor.
Emilia Tutuianu: În cãutarea omului Dimitrie Grama as fi dorit ca dialogurile noastre sã ne poarte dincolo de medicul si dincolo de poetul nostalgic coborâtor din Ilidia, mai aproape de omul adevãrat atunci când se priveste în oglindã: ai putea, dragã Dimitrie, sã te definesti, sã te destãinui, asa cum te vezi pe tine ca om, îndrãznesc sã spun, ca om adevãrat?
Dimitrie Grama: Ti-as rãspunde cu mare plãcere întrebãrilor privitoare la persoana mea, dar în spatele versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se aflã un om obisnuit cu câteva calitãti si cu, cel putin la fel de multe, defecte.
Cum am mai amintit, am avut dascãli buni în viatã, de la care am învãtat în primul rând bunul simt. Am vãzut cã multi oameni pot ajunge destul de departe, dacã au bun simt, dar am vãzut cã si oameni total lipsiti de bun simt, pot ajunge si mai departe.
De asemenea nu pot sã mã caracterizez, deoarece nu sunt încã multumit cu mine însumi si as suferi de mare subiectivitate si ar fi un mare risc sã prezint un individ care nu sunt, în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau unul pe care sunt mândru sã-l expun în vitrinã.
Nici nu pot sã gãsesc cuvinte potrivite…Unii oameni se autocunosc la perfectie si pot rãspunde cu exactitate cine sunt ei. Eu mã mai lupt cu masina din mine, îmi caut constiinta si prefer compania pisicilor mele norvegiene de pãdure. Sã nu crezi cã sunt un posomorât, un nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am si multã nevoie de liniste, am multã nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.
Emilia Tutuianu: Ce loc mai ocupã Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o posibilã reîntoarcere la obârsii?
Dimitrie Grama: Ilidia este locul pe care nu l-am pãrãsit niciodatã, la fel cum este, într-o mãsurã mai micã bineînteles, si restul României. Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual si trãiesc mereu cu voi, în obârsiile noastre comune. În ultimul timp am revenit si fizic mai des în tarã si la bãtrânete, sper sã am puterea sã stau perioade cât mai lungi acolo. Poate cã la Ilidia îmi voi alege locul de vesnicie, alãturi de cei care mi-au spus cã acolo-i Paradisul.
Emilia Tutuianu: La finalul dialogului nostru, ai un gând pentru românii din tarã?
Dimitrie Grama: Pentru românii din tarã am sute de gânduri si sunt mereu alãturi de ei, mai ales cu inima. Sufãr atunci când ei suferã si mã bucur atunci când ei sunt fericiti.
Cred într-un viitor mult mai bun, un viitor în care toti românii sã se simtã acasã si bine, un viitor cu care toti ne putem mândri!
melidonium.ro
|
Emilia Tutuianu 2/1/2015 |
Contact: |
|
|
