Nicãpetre (n. 27 ianuarie 1936, Brăila - d. 21 aprilie 2008, Toronto),
L-am cunoscut pe maestrul Nicãpetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când Ion Caramitru, pe atunci ministrul culturii, i-a înmânat artistului medalia “Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu.
Auzisem de numele Nicãpetre, dar mi-era putin cunoscut. Frumusetea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Mi-aduc aminte cã am sunat-o la Bucuresti pe mama, regretatul critic de artã Amelia Pavel, ca s-o întreb ce stia despre Nicãpetre. “E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. “Tocmai, i-am rãspuns, am vãzut niste sculpturi la Hamilton si bustul lui Eminescu m-a impresionat.” “Sigur, e un sculptor de talie universalã. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutãri de la mine.”
Citesc în cartea lui Nicãpetre “DownTown Brãilita via ‘89” :
“Eminescul meu nu a fost o comandã oficialã, nu a fost fãcut de un meserias, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om sã fie sculptor, sã mângâie cu mâinile lui aceastã luminã datã de zei oamenilor, marmura, sã fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât sã aparã masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastrã de Eminescu.”
A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când acesta i-a invitat pe membrii cenaclului “Observatorul” la atelierul lui din Scarborough.
Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa:
“sculptura mea nu este o meserie frumoasã si bãnoasã, sculptura mea este un destin.”
Iar mai departe: “înãltând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tãu, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însoritã de toamnã salutãrile doamnei Pavel si un zâmbet larg i-a apãrut pe fatã: “Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”
Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinirea vârstei de 65 de ani, directorul cenaclului, Puiu Popescu, i-a pregãtit o frumoasã surprizã: a fãcut rost din România de diapozitivele cu sculpturile lui si în cadrul cenaclului tinut la tipografia unde se tipareste “Observatorul”, a început sã le proiecteze pe un imens ecran.
A fost o searã cu totul exceptional, pe care nici unul din cei prezenti atunci nu o va uita. Nicãpetre a fost foarte emotionat si, privind diapozitivele, ne-a oferit, spontan, o instructivã prelegere.
“Un artist n-ar trebui sã-si explice sculpturile, ci sã le lase pe ele sã vorbeascã singure; dar eu o sã vã povestesc totusi cum am ajuns la ele si ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.”
Cum o tipografie nu e o salã de spectacol, ne-am asezat pe tabureti, pe rulouri de hârtie si pe cutii.
Un beculet dãdea luminã atâta cât sã nu fie beznã totalã. Sculpturile au fost comentate de autorul lor, care si-a depãnat amintiri, uneori nostime, alteori cutremurãtoare. Vorbele lui ne-au captivat. Tipografia a încetat sã fie tipografie, iarna a încetat sã fie iarnã, timpul s-a oprit, beculetul s-a transformat în soare si am trãit cu totii un moment de mare intensitate, încãlziti de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea.
În acea zi am înteles cã marii sculptori si-au propus sã învingã legile fizicii ale materiei.
Desi Nicãpetre spunea cã sculpturile trebuie sã vorbeascã singure, fãrã explicatiile artistului n-as fi stiut sã pãtrund în intimitatea dintre artist si materie.
Prezentarea a fost o lectie de întelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere.
Cum sa nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artistii de geniu sunt în avans fatã de contemporanii lor si rãmân deseori neîntelesi. Dar când un asemenea artist are pe lângã talentul de sculptor si harul vorbei si scrisului, cum le avea Nicãpetre, se naste posibilitatea unei mai mari apropieri între artist si privitor.
Cartea mi s-a parut tot atât de atractivã ca si prezentarea din acea searã, când ni s-a explicat ideea de zbor prezentã în lucrãrile lui Nicãpetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a mãrturisit cã în fata unui trunchi de copac, prima lui idee era sã-l ridice, sã învingã gravitatia, sã-l faca sa zboare:
“în fata bucãtii de marmurã, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei miscare.”
Dupã prezentare l-am zãrit pe maestru sezând singuratic pe o cutie si privind în jur.
Purta un pulover gros, tãrãnesc. M-am apropiat si l-am întrebat: “Vã e drag puloverul, nu-i asa?”
A zâmbit gânditor: “Da. Cum stiti?” “Dumneavoastrã, ca sculptor, iubiti materia, i-am rãspuns, si fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul tesãturii cu tot. M-am gândit cã iubiti acest pulover din lâna de oaie”. “Nu v-ati înselat”, mi-a rãspuns.
Citesc în cartea “Brailita downtown”: “Pânza de sac îmi si place. Are o texturã vizibilã, asprã, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsã pe suprafata ei are o viatã aparte”.
Dupã acea memorabilã prezentare, sedintzele de cenaclu din ianuarie au continuat sã-l sãrbãtoreascã pe Nicãpetre alaturi de Eminescu, ocazie cu care Nicãpetre ne recita poezia lui preferatã, “Glossa”. Odatã totusi a ales “Dintre sute de catarge”.
Când recita era transpus ca si cum ar fi comunicat direct cu poetul.
În 2006, când Nicapetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a tinut în fatza unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare al comunitãtii.
Printre cei prezenti la cenaclu a fost si celebrul muzician - niastul Gheorghe Zanfir .
Ne-a vorbit si atunci despre el, despre planurile si sperantele lui artistice legate de sculpturã, de publicarea cãrtilor si despre centrul cultural Nicãpetre înfiintzat la Brãila.
La sfârsit ne-a dat autografe pe superbul album “Nicãpetre” apãrut în România , continând fotografii ale lucrãrilor lui si ale casei memoriale din Brãila.
Nefiind critic de artã, contactul meu direct cu cineva de talia lui Nicãpetre m-a intimidat.
Mi-e greu sã scriu despre marele lui talent. Prefer sã folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt cãtre Virgil Ierunca:
“Fericiti cei ce s-au nãscut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli si înlãcrãmati; cei în ale cãror vine curge sângele sesurilor, dealurilor sau muntilor natali; … fericiti cei ce-l poartã-n suflet, desi se aflã departe; cei ce -orice, oricum si oricând- nu si-l zmulg din lãuntrul lor, unde paradisul acesta pãmântesc si-a pus indelebila pecete.”
Nicãpetre era purtãtorul acestei peceti. Noi, prietenii lui de la cenaclul Observatorul, nãscuti ca si el în România, dar trãind departe de tarã, am avut privilegiul de a fi lângã el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira si de a-l iubi.
A plecat dintre noi fãrã a înceta sã spere cã va lucra din nou. În ianuarie 2008 , când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular si cei peste 200 de participanti i-au cântat, gâtuiti de emotie, “Multi Ani Trãiascã”.
A rãspuns trist: “Vã iubesc” si acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii si admiratorii lui.
In fiecare an, in luna Ianuarie, grupul de la Observatorul acordã un premiu special in memoria lui Nicapetre. Anul acesta premiul Nicãpetre a fost acordat lui Remus Moldovan , pictor din Oakville ON.
Azi , 27 Ianuarie , Nicãpetre ar fi împlinit 79 de ani .
Sã pãstram un moment de reculegere în memoria lui .
|
Veronica Pavel Lerner 1/27/2015 |
Contact: |
|
|
