Noul curent liric : Fesbukismul - eseu beletristic -
Cadru general
Motto: „Iubito, iesi pân-afarã/sã-mi cârpesti pantalonu/sfârtecat de Cutu tãu lup!Vino, cã-mi arde inimioara/de dragul si de doru/tãu!”
Textul continuã pe reteaua social-facebookianã, însã eu mã opresc aici cu citatul întrebându-mã: Modernism exacerbat? Postmodernism? Optzecism emancipat? Sau, eventual, sã fie vorba despre un soi de realism retardat, cu alambicãri spre un suprarealism buimac? În orice caz, ideea scrierii prezentului text, mi-a venit dupã ce am citit pe reteaua Facebook-ului poemul din care am citat mai sus.
Evident, noua democratie în literaturã – vechea era comunistã si forfotind de cenzori de toate categoriile si nuantele! – a venit, printre multe alte binefaceri, si cu iesirea de sub imperiul infatigabilei caracatite a cenzurii. În primã consecintã, imediat dupã ’89, lumea scriitoriceascã a rãsuflat usuratã: în sfârsit, putem sã ne exprimãm liber, sã ne comunicãm mesajul artistic fãrã ca acesta sã mai treacã prin furcile caudine ale supravegherii cu lupa exercitatã de activisti de partid lipsiti de cea mai elementarã pricepere a fenomenului literar-artistic. Acum, gata!, putem sã scriem despre orice, despre oricine, cu talent sau fãrã, cu profesionalism sau cu amatorism, cu virgulã între subiect si predicat, dar si mai bine fãrã aceste distrugãtoare norme gramaticale… Perenitatea? Desigur, este luatã în calcul, însã de ea se va ocupa Cronos, fiindcã orice suspiciune sau atitudine a „bãgãtorilor de seamã”, oricât ar fi ei de priceputi si bine intentionati, este greu acceptabilã si, de regulã, neconformã cu ambitiile si aspiratiile multor autori-autorasi, fapt care si genereazã ideea de imixtiune în text, în spatiul ideatic si în individualitatea creatiei, ceea ce si produce exclamatia revoltei profunde:
-Cum, iarãsi cenzurã?
Si începe scandalul, tocmai fiindcã suntem liberi, li-beri!, evadati dintr-o asfixiantã ideologie socialist-comunistã, precum si de tarele unei literaturi scrise la comandã si loialã, loialã ideologiei de partid pânã la sacrificiul individualitãtii scriitoricesti în favoarea preamãririi colective a cultului personalitãtii.
Da, acum dispunem, la discretie, de libertate, democratie si de posibilitatea, nesperatã pânã nu demult, de a ne manifesta la modul plenar si occidental-democratic putintele creatoare în literaturã. Autori fãcând parte din cele mai diverse categorii sociale si profesionale, scriu, îsi publicã pe-te-miri-unde, volumele, volumasele, iar plachetutele apar într-o avalansã ametitor-zdrobitoare, criteriul de bazã nemaifiind valoarea, ci cantitatea. Important este sã creãm, sã producem, sã publicãm, sã fim publicati, sã creãm în jurul nostru invidii, sã privim lumea, de la înãltimea statutului de… autor, de scriitor… Cred cã niciodatã nu a fost atât de actual îndemnul rãdulescian: Scrieti, bãieti, numai scrieti! Iar prolificii liricieni o si fac, înspãimântãtor de sârguinciosi.
Dialog din ce în ce mai… realist
-Ce mai faci, domnule?
-Oho! Bine, foarte bine! Mi-am gãsit si eu un rost: stii cã am început si eu sã scriu? Ce zici de asta?
-Pãi, eu am crezut cã…
-Nimic, domnule! Adicã, nimic altceva. Ajung acasã de la serviciu si… scriu, scriu, prietene, sunt scriitor – nu stiu dacã mã pricepi… Am câteva cãrti publicate si i-am dat unuia câte ceva – nu conteazã ce, nu? – sã-mi scrie niste d-alea, cronici, sã-mi pot face si eu dosar de primire la scriitori, întelegi?
-Da.
Din nefericire, unii, ajunsi la o vârstã potrivitã pentru a se ocupa de nepotei, scriu, mai ales versuri sau ce-o da Dumnezu, numai carte sã fie! Si începe lupta pentru intrare în Uniunea Scriitorilor, sintagmã care gireazã perenitatea si, implicit, circumscrierea în istoria literaturii, ca sã fie pomeniti – fie si la… etc., vorba lui Ion Bãiesu. Asadar, autorasul „X” a fãcut un calcul simplu:
-Fratele mieu, am douãsnouã de ani si nouã plachete de versuri. Fãrã optzeci de volume la vârsta de vo 70 de ani, nici nu discut! Mãi, bãiete, si am o putere de muncã, o inspiratie si o imaginatieeee…! Frate-mi-o, îti spun cu întreaga mea sinceritate: regret cã nu mi-am dat seama de talent pânã acum; am pierdut o grãmadã de vreme cu tot felul de fleacuri, mi-am consumat energia creatoare în raportãri, calcule, statistici… Cumplit, întelegi? Unu, cãruia i-am împins un sutar de euro ca sã-mi facã o cronicã, stii ce mi-a zis? Domnule, da matale ai talent cu caru, nu: cu camionu, cu tiru, ce mai! Îti fac o cronicãããã!... Si mi-a fãcut! Domnule, dacã o citesc suedezii de la Academia lor Regalã, am Nobelu! Ei, glumesc, desigur…
Asadar, productie!
Materie primã existã, surse de inspiratie, la fel, putere de muncã, ambitii si orgolii, nu mai vorbim, reviste si, mai ales edituri, gârlã! Gãsim noi si sponsori! O relatie ici, una colo, mai o cunostintã, mai o jelanie pe la nu-stiu-care institutie, mai un santaj chiar… Existã atâtea cãi, doar trebuie dibuite, explorate si exploatate. Nu este exclusã nici varianta unui împrumut de la C.A.R., ori chiar de la neîndurãtoarele bãnci, care poate proiecta poetul între confratii mai mari, respectiv între cei care, deja, sunt „prinsi” în circuitul national-artistic pentru a impune noua literaturã, sau, mãcar, noul curent literar postdecembrist. Talentul? Din moment ce scriu si public, se mai pune problema? Iar dacã nu-i, las’cã apare si el, odatã cu exercitiul, cu practica scrisului, precum si, în paralel, cu profesionalismul…
Pe aceastã frecventã, comunicarea cu „adrisantul”-cititor – dacã ne debarasãm de prostescul „scriu pentru mine” – nu mai este o interconditionare a relatiei dintre emitent si receptor, ci trebuie sã constituie, pentru cel din urmã, obligativitatea ridicãrii cunostintelor sale la un nivel corespunzãtor perceperii corecte a mesajului artistic. Necazul apare chiar de-aici, adicã acesta descoperã cã opera pusã în circuit este greu descifrabilã, continutul cãrtii poate fi atât de încãrcat de figuri de stil, între care metafora este conducãtoarea convoiului (tribului), încât cititorul se simte brusc neputincios, depãsit, umilit si, prin extensie, un receptor prost al frecventei pe care i se transmite mesajul. Iar, într-un context si mai larg, relatia autor-cititor devine atât de subredã, încât putem vorbi chiar de rupturã… Fenomenul pare simplu, însã nu e deloc asa, fiindcã aici apare o situatie periculoasã pe care o putem aminti sub genericul nivel al comunicãrii în tandem cu nivelul de culturã, fiecare, dar mai ales împreunã, jucând un rol extrem de important, constituindu-se într-un semnal deosebit de amenintãtor pentru cauzã. Aici apare brusc întrebarea: autorul x a avut cumva ideea sã se substituie cititorului sãu? Ideea nu e de eludat, si datoritã faptului în sine, întrebarea nu e deloc retoricã, iar o nuantare a ei poate fi chiar explicitarã… În orice caz, asta este!, iar dupã pãrerea mea, nimeni nu are nici menirea nici puterea sã impunã. Poate Cronos… În niciun caz nu poate interveni vreun organism, care sã impunã acest impact, receptarea operei literare rãmânând la latitudinea fiecãruia. Incluzându-l pe Nichita Stãnescu în contextul prezentului comentariu, readucem în discutie receptarea creatiei sale raportatã la marele public. Ce se întâmplã?
Majoritatea covârsitoare a declaratilor iubitori de poezia poetului vor exclama aproape revoltati:
-Cum, marele Nichita? Pãi, mi-e drag, e poetul meu preferat, e…
Chestiunea devine, emotionant-înãltãtoare si, oarecum cu timiditate, cutezi o întrebare simplã-simplutã:
-Cunoasteti vreun titlu de poezie sau de volum semnate de el?
Cu o privire uimit-ucigasã, rãspunsul vine sec:
-Pãi, cum? Chiar acum nu-mi vine în minte, dar… Ei, mã luasi prin surprindere cu întrebarea asta…
Printr-un fel de reductie la absurd, problema nu pare mai defel complicatã, dimpotrivã: elucubratiile nãscute sub „presiunea” tastaturii si mausului, se însiruie cuminti în fata judecãtorului suprem, obiectiv si neîndurãtor – Cronos.
Din pãcate, si extrapolând cât de cât, nu e greu deloc sã ajungem sau, mai bine-zis, sã cãdem în prãpastia fãrã întoarcere a zicerii cãlinesciene: „Dacã occidentalul dã dovezi de suficientã, orientalul îndreptãteste aceastã atitudine prin umilintã. Ideea pe care o avem noi românii despre „strãini” este de asa naturã, cã ne împiedicã adesea de la exercitarea propriilor noastre facultãti.” (Jurnalul literar, I, nr. 2, 8 ianuarie 1939, pag. 4, rubrica „Cronica mizantropului”, semnat Aristarc). Ca fapt divers, ori ca sã ne aflãm în treabã, îl putem contrazice pe Cãlinescu, dar… atât! Pe fondul acestei corcituri, cã ne convine sau nu, se naste noua literaturã, noua liricã autohtonã, cu un avânt într-adevãr impresionant. Ar pãrea cã multã lume în tara asta nu mai are altceva de fãcut decât sã scrie, si sã-si posteze bâzdâganiile pe facebook. Exceptiile ne dovedesc acest adevãr.
Cumsecadele facebook sau: hai la fesbuc cu grãbire/Sã scrim versuri în nestire!
…Si, dacã unii redactori de la revistele literare, încercând cu nu-stiu-ce eforturi sã mai stopeze tãvãlugul si entuziasmul autorasilor, acestia, simtindu-se profund lezati, au fãcut un efemer si înselãtor pas înapoi. De fapt, au fãcut-o pentru a-si lua având spre o sansã nouã: reteaua de socializare Facebook. Descoperirea, în urmã nu cu mult timp, a respectivei retele, a fost si va rãmâne, încã multã vreme, eldorado-ul creatorilor submediocri de poezie. Exceptiile – putine, foarte putine, sau din ce în ce mai putine, dovedesc fãrã tãgadã acest adevãr.
Asadar, trebuie sã acceptãm cã tocmai astfel se petrec lucrurile atunci când aducem în discutie creatia literar-poeticã, adicã exact cea care, poate putin cam fortat, ne ajutã sã facem legãtura cu subiectul prezentului comentariu, respectiv: creatia literarã pe retelele de socializare, în primul rând, fiind vorba despre îngãduitorul si celebrul de-acum Facebook. Mod ideal, ieftin, la îndemâna oricui cu har sau fãrã har, facebook-ul se deschide primitor tuturor creatorilor liricoizi, cãci despre ei este vorba…
-M-ai vãzut pe fezbuk?, mã interogheazã cineva cu aerul cã tocmai i s-a înmânat Premiul Nobel pentru literaturã.
-Nu.
-Adicã, nu mi-ai citit ultimul poem? Mi-a iesit o chestie fulminantã… Am primit zeci de mesaje cu felicitãri, cu îndemnuri, cu… Iar tu nu l-ai citit… Uite, îti redau douã versuri: De dragul tãu mã las muscat de câini, Si-ti stau ca un Romeo sub balcon… Înghete-mi-se nas si mâini, si chiar sã-mi sfârtece un pantalon…
-Cine?
-Cine! Câinele…
Pericolul e iminent.
Privirea poetului fezbukist este plinã de cel mai profund dispret transformându-mã într-o vietate încã nici mãcar catalogatã.
-Nu l-am citit, fiindcã nu… Adicã nu sunt abonat la chestia aia…
-Cum?!? N-ai fezbuk?!?
-Nu.
-Cum poti, omule? În secolu douãsunu, fãrã fezbuk?
Asadar, dispunem, la discretie, de libertate, democratie si, mai ales, de posibilitatea, nesperatã pânã nu demult, de a ne manifesta putintele creatoare în orice domeniu de activitate, mai ales în literaturã si, chiar mai concret, în generoasa liricã, de exemplu.
În consecintã, trebuie sã acceptãm cã tocmai astfel se petrec lucrurile atunci când aducem în discutie creatia literar-poeticã, adicã exact cea care, poate putin cam fortat, ne ajutã sã facem legãtura cu subiectul acestui comentariu, respectiv: creatia literarã pe retelele de socializare si, în primul rând, pe celebrul de-acum facebook, facebook-ul salvator a tot mai multor orgolii de sorginte liricã. În acest sens, dacã reusim sã privim situatia cu obiectivitate realã si nu doar afisatã, asa cum ne place sã precizãm de regulã, pentru multi, pentru adevãratii pãtimasi ai literaturii române, aparitia noii… si îmbelsugatei lirici autohtone de tip fezbukian, nu pare a fi decât un semnal de alarmã, în unele cazuri chiar de amuzament, însã, pentru postacii de creatii liricoide, acest fel lesnicios de iesire în lume, se constituie în momente de frenezie creatoare si de euforie vecinã cu starea de alunecare spre transã, trãire din care se poate ajunge, fãrã efort, în comã, aceasta si datoritã imensei febre a creatiei, febrã pe care, cu micã abatere, o putem numi chiar drog. Altfel este greu de explicat avalansa de creatii pretins lirice postate pe facebook, sub acest generic atotcuprinzãtor si îngãduitor, fiindcã, dupã modernism, suprarealism, optzecism, postmodernism si încã vreo câteva alte curente literare, în care plonjeazã multã poetime contemporanã pentru a se salva de la amenintãtorul anonimat, facebook-ul este moda zilei si paravanul lipsei de talent, dupã care se bãlãcesc vesele încrederea si, deseori, optimismul exacerbat. În acest fel, fericitii comitãtori de versuri anodine, nu rareori chiar imunde, si-au gãsit, în sfârsit!, „locul de muncã si de publicare” – minunatul, nepretentiosul si generosul facebook. Un entuziasm general dominã atmosfera, autorii se citesc între ei, exultã, se complimenteazã, unii chiar se aduleazã cãzând în extaz, încât debordanta lor… socializare pe teme lirice devine molipsitoare, drept care apar tot timpul nume noi, productii noi, iar admiratorii nu întârzie sã aparã si sã-si manifeste insignifianta culturã redusã la exclamatii superlative de genul: „m-ati uns la inimã!, sunteti genial(ã)!”, „Lecturându-vã opera (de fapt, o însãilare de câteva versuri stupide, n. D.H.), am simtit cã renasc...”, „Ce bine cã ati postat poezia – m-ati salvat de la sinucidere” (ce spuneam?, D.H.), „Creatia dumneavoastrã, de cea mai profundã iubire fatã de mamã, m-a obligat sã postez în sufletul inimii (!!!, D.H.) mele de mamã, poemul alãturi de „O, mamã” de Gh. Cosbuc (de fapt, Eminescu, dar ce mai conteazã!, D.H.). Etc., etc.
În sfârsit, dreptate!
Important este cã, abia acum, se face dreptate dovedindu-se clar cã românul s-a nãscut din ce în ce mai mult poet, adesea si critic literar (dar si comentator politic, economic si analist profund, evident!); poeziile asa-zise în vers alb, care nu presupun cine stie ce obligatii din punct de vedere gramatical (sic), semnele de punctuatie pierzându-si valoarea si rostul, devin automat capodopere facebookiene. Pe aceste considerente, creatia lirico-fesbukianã se constituie în sorginte si generatoare de genii la îndemâna tuturor. Oarecum diferit se prezintã situatia atunci când vorbim despre creatiile lirice de tip clasic, mai ales cele cu formã fixã, unde lucrul e mai greu, spre imposibil pentru cei mai multi postaci, fiindcã, odatã ce nu-stiu-care din familia lu’ Fezbuk simte, sau i se sugereazã cã are talent, pânã la „blogul” propriu si postarea creatiei sale lirice pe rãbdãtoarea retea de socializare, nu mai este decât un pas. În acest sens, ar trebui sã nu ne mai mire postãrile unor creatori de poezele deja notorii pe facebook, care sunt jalnice, începând cu totala lipsã de respect fatã de canoanele, inclusiv tehnice.
Pentru cã socializarea si comunicarea functioneazã foarte bine între fesbukieni, iar spiritul de solidaritate domneste emotionant, fesbukianismul va fi, în curând, cotã-parte a literaturii autohtone. Stiu cazuri concrete care preferã „lectura” textelor de pe facebook unei pagini de carte tipãritã. Aparent, ce e periculos în asta? Aparent, nimic, doar o trimitere, mai mult sau mai putin subtilã, la nivelul de culturã al acestor iubitori de lecturã fesbukianã, care nivel se îngemãneazã nefericit cu educatia, cu scoala, cu nivelul de culturã… Problema, însã, nu e asta, sau nu numai asta, ci pasivitatea si distractia cu care, multe voci din critica literarã si nu numai, privesc fenomenul acceptându-i ifosele, teoretic si aparent inofensive. Teoretic. Practic, însã, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru cã, fãrã alte pretentii, vizitarea unor postãri si postaci, este o experientã interesantã si, cel putin semnificativã. Din acest unghi vãzutã chestiunea, citatele, explicatiile sau analizele pe text, pot scuti de alte argumente. Este evident. Dacã responsabilitatea actului de creatie, dacã autoevaluarea, dacã autocenzura si alte ingrediente nu sunt puse în functiune, fondul de bazã, cultura si harul nu existã, sau sunt în stare primarã, astfel cã pseudocreatiile facebookiene vor pãtrunde spectaculos în viata de zi cu zi spre satisfactia deplinã a celor care, dupã exprimarea graficã a unui text – poezie, în cazul de fatã – se vor considera autori tot mai… consacrati.
Imbatabilele argumente
Argumentele acestei asertiuni pot fi întâlnite de-acum printr-un simplu „clic” = intrarea în lumea facebook-ului, unde vom afla mostre produse de insi pentru care cultura generalã este si va rãmâne o paralelã inclusiv fiind vorba de normele gramaticale sau/si canoanele creatiei. Citatele pe care le voi folosi, fãrã sã dau nume (si pentru cã productiile sunt la fel de idioate, indiferent de numele autorului) vorbesc de la sine… Astfel, iatã cum, un autor-postac, supãrat pe lume, noteazã: Nu vreau sã vãd cum tremurã-n vânt frunza,/De frica de-a se rupe de la ram,/Nu vreau sã-aud, cum marea-si plânge pânza,/Luatã cu-mprumut de la ocean.” E sigur: marea si-a pierdut pânza împrumutatã de la ocean, iar acum, plânge de ni se sfâsie inima. Pe altã paginã, cineva constient de sine si de propriul geniu, scrie cu fericire: „Ce frumos e sã visezi cã visezi/Universul gândirii se contorsioneazã discret/Si din banalul om de pe stradã/Devii un remarcabil poet. Asadar, banal de simplu: visezi, te contorsionezi si devii un remarcabil poet. Personal, credeam cã e ceva mai complicat procesul devenirii de … remarcabil poet. Din nefericire, reteta nu e un secret, dupã cum putem constata citind postãrile. Încã o mostrã (mentionez, lucru extrem de important, dupã cum se poate constata, cã postacii nu folosesc diacriticele, ceea ce asigurã o anumitã savoare textelor): „Spectacolul acestei lumi îl împãrtim convivi/Intr-un finit de pasi, din nuli, vom fi esentã.”. Aici se face total abstractie de poezie si, convivi fiind, nulii se metamorfozeazã, neasteptat, în esentã; însã, ocolind cu spaimã parcã, sau, mai degrabã, cu neputintã fiorul artistic, începe marea bejenie spre dramã: „am plecat, anuntã martial un alt autor, si merg, si merg,/pânã obosesc,/fac pauzã,/mã asez pe un bolovan,/crãpat si rece,/la o margine de drum,/mai încolo un pom,/cu putine frunze,/la umbra lui nu pot sã dorm,/e frig si nu îmi trebuie umbre.” Doamne, ce viatã grea mai au si poetii globetrotteri! Însã nu precum cea a unuia care „În ultimii zece ani am avut doar trei vise/Chemarea, Suspinul si Regãsirea, descãtusate, dezlãntuite/Venite sã doarã, promise de Cel Ce Vegheazã/Si zorii se întristeazã în lipsa creatiei.”. Citind urmãtoarele versuri, cineva mai sensibil sufleteste, poate-ajunge sã ocoleascã femeile, fiindcã autorul dezvãluie un adevãr aproape macabru: am cunoscut femeia cu dinti de otel/musca din barbat si nu se mai satura/musca din inima lui ca dintr-un cartof copt/sau dintr-o umbra, lumina cand rasare/dintr-o strofa, rostirea/musca si nu se mai satura(…). Ceva-ceva mai putin cunoscãtor într-ale anatomiei, un autor exclamã deprimat: Veniti si priviti o femeie bolnavã/si nu aruncati cu pietre/(…) trupul ei(…)a uitat sa mai bata/(!!!, D.H.)la ore lunatice(…) lasati trupul sa deschida ochii si sa vada aerul dimprejur/si numai dupa aceea,/abia dupa aceea imbalsamati-o in trup de barbat. Metafore sau idei, trãiri si vedenii de ins drogat? Pentru cã, acea femeie, avea trupul firav femeia/dar sufletul ei concav isi deschidea haul/mai larg/mai fioros ca o pitica neagra… Asadar, fãrã diacritice si fãrã semne de punctuatie, textul fezbukian are valoare de umor antologic învecinându-se foarte bine cu Azi, pârâul e pustiu, iar prin glod/Se adunã câinii iar sticlele goale,/Viseazã pajistii printre cârpele murdare. Odatã intrati în lumea SF-ului, ni se pare normal ca sticlele goale sã… viseze pajisti, nu-i asa? Ca si, la alt autor: Mai cântã prune prin vechi livezi,/Mere lepãdate, stafidite si coclite/Visând iernatice cârciumi sãtesti(…). Sã auzi cum cântã prunele si sã dai de mere visând cârciumi?!? Sã ocolim, totusi, livezile! Si, una peste alta, sã constati la un moment dat cã nu e bine sa ai o nevasta poeta
ii ceri prosopul si ea te priveste
cum iti dai parul pe spate in timp ce apa
siroieste pe gene.
Profund realist (!), poezia lipsind cu desãvârsire, mai ales cã te vede un eminescu scufundat in vis… Vai nouã! Deci, sã ne ferim de-o nevastã poetã pentru a scãpa de halucinatii. Si evadãm spre macrocosm condusi de-un ghid priceput si credibil, care posteazã cu noaptea-n cap: E noapte-acum...Pe fata boltii/plâng ochii stelelor senine/când blestemã-nselatul mester/si strigã bietul din mine! Deducem cã poetul n-a dormit întreaga noapte, a plâns alãturi de ochii stelelor, în final scotând chiar un strigãt de disperare. Of, Doamne! Dar asta nici nu e cine stie ce, dacã citim pe acelasi fezbuk: Desfac de coajã frunza cea de nuc,/Ce-i descojitã încã din nãscare,Eu vântur lumea, vreau sã mã tot duc,Când mã apucã dorul de-afirmare. Aha!, deci dãdurãm de reteta afirmãrii, doar cã suntem obligati sã desfacem de coajã o frunzã(!) de nuc, desi ea e descojitã încã din nãscare, descoperire care naste în poet vrerea de… ducã… Complicat, Doamne, ce complicati sunt poetii adepti ai fezbukismului! Cu mult mai simplu, mai uman-julietic se exprimã o poetesã aproape-aproape de sinucidere: Tu înfloresti mereu prin dãruire,/Iar rãdãcina ta-i la Dumnezeu,/O lume toatã stã sã te admire,/Si printre atâtia altii, sunt si eu.//Iubirea mea, din licãrit de soapte,/Ce-aprinzi lumina vie dupã geam,/Îmi vine-un gând nãuc în albã noapte:/De nu te-as fi stiut, demult muream.//. Cutremurãtor! Bine cã s-a rezolvat problema, fiindcã rãmânea literatura noastrã fãrã o voce aparte, desi, probabil, lumea toatã i-ar fi admirat în continuare iubitul-Romeo…
Si iatã-ne în plin nou curent literar luând nastere sub ochii nostri, curent liric impetuos nãvãlind cu toatã forta în literaturã. S-ar putea sã nu fie departe ziua în care, într-un sivi, sã se afle si mentiunea cã proprietarul acestuia este membru activ pe reteaua de socializare Facebook.
Iar alãturi, mãrturii ale colegilor fezbukieni, din care sã rezulte cã solicitantul primirii în Uniunea Scriitorilor face parte, prin creatia sa, din noul curent literar fesbuchismul. Iar culmea-culmilor, drept argumente fiind utilizate fragmente din cronici literare la cãrti inepte, cronici semnate de critici importanti.
Nu m-as mira!
|
Dumitru Hurubã 1/21/2015 |
Contact: |
|
|
