De vorbă cu Ben Todică din Melbourne
Intraductibilul dor de la capătul Pământului
Interviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne, Australia
Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul internetului. Asa i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, asa am conversat si tot asa, i-am citit cartea.
Cred că ceea ce impresionează la Ben este franchetea trăită cu ochii si sufletul mari, deschisi, spre un final fericit. Viata lui este una de film hollywoodian, o viată aninată între lumea minerilor si cea a povestilor pe celuloid, o viată împărtită între lumea comunistă si cea capitalistă, între emisfera nordică si cea sudică. Vă propun să-l descoperim împreună pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identităti românesti în Australia, fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui si a noastră, spre marea lume care ne înconjoară.
Cristina Mihai: Ce a însemnat să trăiesti într-o zonă minieră? Pentru cei de azi, mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu viata ta de la Ciudanovita?
Ben Todică: Înseamna forfotă, multime de oameni de diferite etnii si functii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaste si izbândi, prietenii, cultură, întelepciune, dezvăluiri, achizitii de talent si, cel mai important lucru pentru toti, banii. Aici nu era diferentă de clasă. Toti eram la fel de săraci si posedam doar sufletul. Unii conduceau, altii se lăsau condusi, iar în mod special, la Ciudanovita erau si puscăriasi, deci si securitate, armată si dacă sunt multi bani pentru că minerii câstigau de cinci ori mai mult decât unul într-o fabrică obisnuită, atunci erau din plin: mâncare, băutură si distractii. Si, unde e băutură e si bătaie, violuri, furturi, evadări, accidente si sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză, silicoză si radiatii. În multimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ, raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut si am descoperit lumea si nu am avut etalon de măsură ca cei maturi care au venit aici să-si construiască o viată văzută sau visată. Povestea gri apare după deziluzie si înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul mortilor si apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o viată lege. După ce ai visat o viată să-ti faci o casă si să te aduni pentru o pensie fericită la bătrânete, a venit prăpădul si ai pierdut totul. Griul a devenit dintr-o dată griul tării. În Ciudanovita, am prins aripi si am început să visez frumos până în momentul în care am iesit din ea.
C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film?
B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema. La început, aveam două în Ciudanovita, unul vechi într-o baracă, peste râu de vechea Postă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părintii când apărea câte un film renumit adus din Rusia si, unul nou, în Casa de Cultură construită din cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte un pluton militar si foarte rar, puscăriasi. Eram pentru prima dată în viata mea într-un mare amestec de oameni, care stăteau cu fetele tintite spre ecran, râzând sau plângând în functie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel moment, am fost sedus de magia filmului, de acea fortă care avea puterea de a face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran prin vizete în cabina de proiectie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine. Au trecut câtiva ani si, la scăldat, am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului. Erau bucătele de film în culori de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăti, până am ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile de film, care se rupeau în timpul proiectiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiectie, unde am simtit mirosul de celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele si muzica care m-au sedus. Am descoperit limbajul si ritmul filmic, povestea... « Deci, de aici vine magia care aduce fericirea », mi-am zis si, din acel moment, mi-am dorit să fiu parte din această lume.
C.M.: Stiu că ai avut ocazia să-l întâlnesti pe Sergiu Nicolaescu si, mă gândesc, si alti mari cineasti. Descrie-ne putin perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în lumea avidă de bani.
B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cine-amatorismul si am înfiintat Cineclubul Apollo din Ciudanovita. Mai întâi independent si, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocsa, apoi Exploatarea Minieră Banat din Ciudanovita si Oravita. De acolo, am început să particip la festivalurile de film din tară. Am visat să organizez un festival de film la Oravita, unde să-l invit ca presedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el? Pentru că îi admiram filmele si, în mod special, pentru că am avut acazia să-l întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un filmulet cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez. El mi-a examinat aparatul de filmat Meopta de 8mm si apoi mi-a zis : « Ce vrei să fac? » Bucuros, l-am rugat : “ Coborâti în nisip, apoi urcati pe faleză, vă uitati în dreapta, apoi în stânga, alegeti stânga si vă îndepărtati spre oras.“ Asa a si făcut, i-am strigat « Motor! » si a executat instructiunile mele si la comanda mea de « Stop! », a venit la mine, mi-a urat succes si ne-am despărtit. Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul si Regia, Benoni Todică. După ce am developat filmul si l-am montat, am fost la Bucuresti la el acasă ca să îl arăt, însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă. Nu am ajuns să-i arăt nici filmul si nici festivalul n-am reusit să-l organizez pentru că am fugit din tară. Pasiunea filmului este foarte costisitoare si, dacă nu ar fi existat sindicatul care să-ti ofere ajutor financiar, material si scolarizare, iubitorii de film care nu aveau sansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici sansa să se exprime prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în Romania anilor ’70 si, participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judetele tării, am avut acazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori si critici de film din România. Am avut si experienta « Oscarului », atunci când filmuletul meu « Perseverenta », realizat pentru Casa Pionerului din Oravita, a luat Marele Premiu pe tară.
C.M. : Cum te-ai simtit, cum a fost atmosfera la festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionerilor din Oravita?
Filmul finalizat l-am înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea si, după festival, într-o dimineată, pe la sapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădinită am folosit copii si pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul de stiri, de succesul filmului. La Casa Pionierului, directorul avea ochii în lacrimi când mi-a multumit, spunându-mi că el credea că va muri fără să-si imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă si de ei tara si, iată, deveniseră cei mai importanti pentru judet. După acest succes, au început să-i doteze cu tot ce le trebuia. Din acel moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni în festival, însă eu am câstigat premii si cu alte filme, primind medalii, trofee si mentiuni de la mai multe personalităti: Florian Potra, critic de film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru Satmari, Geo Saizescu si multi altii. Festivalurile durau câteva zile si erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităti, mese, baluri, conferinte de presă, excursii, sedinte, seminarii etc. Participau cineasti din toată tara de la institutii, scoli si universităti. Veneau câte 3-4 membri de cine-club si se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiectie, pentru că atunci când erau multe filme, proiectiile erau câteodată împărtite pe categorii- filme artistice, documentare sau pentru copii si erau proiectate în săli diferite, mai mici. Nu era usor ca tu, un om modest de pe un santier minier, să bati intelectuali si studenti specializati în domeniu. Rezultatele mele bune au fost obtinute pentru că nu am fost constient de aceste diferente, ci doar că am fost sincer în realizarea lor si, poate, această sinceritate si modestie le-a făcut originale si atractive pentru juriile care erau formate uneori si din câte 10 persoane, oameni specialisti din diferite domenii ale culturii române.
C.M.: Povestea ta e una de roman. În plin succes si viată bonomă, ai ales la un moment dat să fugi din tară. Era o decizie grea si… mai ales riscantă. Cum s-a derulat acest film al vietii tale?
B.T.: Cred că si fuga mea din tară, ca si filmul, m-a ales ea pe mine pentru că eu nu am crezut vreodată că o să ajung să am pasaport si destui bani ca să merg în străinătate. Am crescut într-o familie de oameni foarte harnici si modesti. Părintii mei au muncit pământul în Iezer, judetul Vaslui, că din acele locuri ne este obârsia, iar când a venit colectivizarea si le-a luat totul, au plecat prin tară după muncă si asa au ajuns la minele din Ocna de Fier, apoi la Ciudanovita, în Banat. Am făcut armata la grăniceri si, ca să vezi cât de copil eram, odată, în serviciul de pază pe frontieră, într-o iarnă când era fâsia înghetată, am trecut-o dincolo, în Iugoslavia, unde m-am întâlnit cu grănicerul iugoslav, care era în patrulă si am fumat o tigară amândoi. Eu i-am oferit o tigară “Haiduc“, cele mai ieftine tigări românesti de pe atunci, iar el mi-a oferit una iugoslavă cu filtru, echivalentul Snagovului nostru. În mintea mea, îmi împlineam un vis: puteam să mor cu mintea împăcată că, măcar unul din familia noastră a fost în străinătate. Da…, nu avea să afle nimeni. Era secret, pentru că, dacă se afla, intram automat în batalionul disciplinar. Si acum, să vezi cum lucrează Dumnezeu: un prieten de-al meu, un inginer electronist din Bucuresti, venit si el la mină ca să câstige bani, îl bate pe un militian pentru o fată. Militia urmăreste să-l prindă ca să-l bage la închisoare. Mă trezesc noaptea cu el la usă, ca să mă roage să-l ajut să fugă din tară. El stia că am fost grănicer si cunosteam în amănunt sistemul si zona, asa că i-am dat directie si sfaturi, ne-am luat rămas bun si ne-am despărtit. A doua noapte, eram la cabana Sapte brazi din Oravita, cu un grup de prieteni, unde chefuiam, când cineva mă cheamă afară în spatele cabanei, unde dau de Stănescu, că asa îl chema. « Ce faci mă? », îi zic, « n-ai plecat? ». « Ba da. Am umblat toată noaptea prin văi si hârtoape si spre dimineată, am vazut un tren, în care am urcat din fugă, bucuros ca am prins trenul de Belgrad si m-am trezit din nou în Oravita. Era trenul Berzovia-Oravita. M-am rătăcit! » îmi zice disperat. « Trebuie să mă ajuti! ». Cum eram în formă, am prins curaj si i-am zis « Bine mă, hai că vin cu tine! ». Am luat o sticlă de coniac, ciocolată si câteva sticlute cu suc de lămâie si, la plecare, i-am întrebat pe cei din bar dacă vor să vină cu mine în Iugoslavia. Toti au înghetat, crezând la un moment dat că glumesc, iar străinii că sunt securist si asa am cules doar trei. Eram de acum cinci persoane. Ideea era că, dacă ne prindeau grănicerii împărteam bătaia, căci stiam cum se aplică, iar coniacul, ca să ne scuzăm că suntem beti si că din greseala ne aflam în zonă, lucru care, de fapt s-a si întâmplat. În momentul în care am iesit din arătura dintre Oravita si Grădinari si am intrat pe asphalt, se opreste un IMS de la grăniceri în spatele nostru si ne întreabă ce căutam. Mă bag eu în fată mai îndrăznet si îi spun soferului că mergem la o nuntă, la Maria Băsu. Mai târziu am aflat că în spate era un vecin, maior la grăniceri, care m-a recunoscut si i-a spus soferului să plece. Asta se întâmpla pe la orele19:00, iar pe la miezul noptii, am ajuns la primele sisteme de alarmă din zona de granită. Cutii de conserve legate pe fir de sârmă între copaci ca atunci când le atingi să zornăie si să-i atentioneze pe soldatii de pază. Începuse o ploaie mocănească, iar noi, întinsi pe burtă, asteptam să-i depistăm. Schimburile de noapte treceau tot la două ore si când treceau pe lângă un cuib de pază se opreau si schimbau vorbe sau tigări, si ăsta era un semn că trebuie să ne ferim poteca. După ce a trecut primul schimb si am văzut că nu s-a oprit în zonă, am pornit-o înainte târâs, ceilalti după mine, ca un cârnat. Tineam un băt de vreo 30 de cm în gură, vertical, ca să depistez firele de lansatoare. Toată zona era acoperită pe lungime cu un fir de otel subtire care, odată atins, declansa niste rachete luminoase si lua pe neasteptate pe soldat, îl avertiza că e cineva în zonă. Astfel te vedea si te aresta. Stiam că bătul din gură trebuia să fie foarte usor, să nu aibă fortă să tensioneze firul de lansator si asa a si fost. Am găsit firul, m-am făcut punte peste el si i-am trecut pe toti. După multe ore de mers, pentru că era o zonă mai accidentată, cu văi si dâmburi, am ajuns la fâsia de granită. Era un deal stâncos unde, în loc de fâsie, era un gard de sârmă ghimpată conectat de stâlpi de beton prin izolatori electrici. Nu am învătat în armată despre gard electric, însă eram acum în fata lui si nu aveam curajul să încerc să văd dacă e activ sau nu, asa că am luat două crengi uscate si am mărit distanta dintre firele de jos, destul ca să sari ca un tigru printre ele si chiar asa a fost, pentru că se vedea jos, la poale, cum venea soldatul care verifica fâsia în tura de dimineată. În partea iugoslavă, erau dealuri si văi ca sânii unei femei acoperite de copaci tineri, cam de grosimea bratului si pentru ca zona să poată fi observată, erau toti tăiati si căzuti unii peste altii la întâmplare, creând o linie rotundă a orizontului, însă ascundeau toate denivelările si gropile de dedesubt. După ce am trecut si eu, am privit în urmă. Aveam o priveliste de vis, pe care nu am s-o uit niciodată. Soarele răsărea deasupra Marilei si la poalele ei, serpuind în sus, orasul Oravita se dezvelea de pătura noptii. Deodată, un tipăt. Mă întorc si-l văd pe Stănescu căzut cu un picior printre puietii îndoiti invers. Îi alunecase piciorul printre trunchiurile copacilor într-o groapă si l-a rupt. Nu puteam rămâne aici aproape de granită, pentru că putea să sosească în orice clipă soldatul, asa că am făcut doi dintre noi scăunelul cu bratele si am început să-l cărăm cu schimbul. De acum, piciorul se umflase si el gemea în semi-lesin. După a doua colină, am dat de un cioban cu oile si ne-am predat lui. Acesta a dat vestea cumva, pentru că ne-am trezit cu politia iugoslavă, care a venit cu o semidubită si ne-a ridicat. Pe Stănescu l-au internat, iar pe noi ne-au dus la tribunal, ne-au judecat si ne-au dat două săptămâni de puscărie pentru că trecusem frontiera ilegal. Hai s-o fac mai scurtă că, altfel, răspunsul la întrebare chiar devine un roman. După două săptămâni suntem scosi si, din nou, aruncati în dubită, cu Stănescu scos din spital si în ghips, cărati fără vedere timp de multe ore, când te gândesti că acusi vom fi la granita românească si vom fi predati autoritătilor. Era o chestie care se practica uneori. Din fericire, am ajuns la Belgrad si, din nou, închisi pentru două săptămâni. Aici erai intervievat si verificat cine esti si unde vrei să ajungi. Erau peste două sute de ilegali din România, Ungaria, Cehoslovacia. Stăteam câte o sută în dormitor, cu paturi de fier suprapuse. La Vârset, unde am făcut primele două săptămâni, eram 40 în cameră si ne scoteau doar o dată în curte pentru zece minute, după care stăteai pe o băncută de lemn toată ziua. Eu am vrut să ajung în Suedia, dar de aici se putea emigra doar în Australia. Unul dintre noi, un oltean, a ales Australia si atunci a fost separat de noi. După două săptămâni ne-au pus într-un microbuz si ne-au dus la granita cu Italia, unde după ce ne-au arătat soseaua care duce la Trieste, ne-au sfătuit să nu spunem nimănui că am avut contact cu autoritătile iugoslave. În lagărul din Trieste, erau conditii de hotel, adică eram 4 în cameră. Se putea emigra doar în trei tări : USA, Canada si Australia. Am ales Canada, pentru că se pleca cel mai repede si după doi ani primeai cetătenia si puteai să te întorci în tară, ca să-ti vezi familia. În America asteptai 4 ani, se putea merge acolo, însă aveai nevoie de un sponsor/garant particular, pe când în Australia si Canada te lua statul. Cel mai tânăr dintre noi, un moldovean care a răspuns invitatiei mele de la cabana din Oravita, a ales si el Canada si acolo a si ajuns. Mai era boxerul din Brasov, cules tot din cabană, fost campion national, era numai muschi. Spărgea nucile între degetele de la picioare de te cruceai. El si cu Stănescu s-au cherchelit si s-au luat la bătaie cu un grup de bulgari, care bătuti, s-au pregătit să-i omoare pe amicii mei si atunci acestia, de frică, au fugit în Franta, unde arestati din nou ca ilegali, au ales între puscărie si Legiunea Franceză. Astfel, Stănescu a fost parasutat ca soldat al armatei franceze în Djibuti, iar boxerul a ajuns instructor în Legiunea Franceză din Marsillia. Iată-mă singur. Pentru cine mi-am riscat viata? Eu am fost tare naiv pentru că am crescut în credinta că toti suntem ca o familie.
C.M.: Din Italia, lumea liberă sau « liberă » nu mai era atât de strălucitoare, dar trebuia să înaintezi în necunoscut. Ti-ai dorit atât de mult ca să mergi la capătul lumii sau ai ajuns acolo mânat de destin până la urmă?
B.T.: După unsprezece luni de asteptare, m-am plictisit si mi-am schimbat dosarul, iar după o lună am ajuns în Australia, despre care nu stiam nimic. Dar stai să vezi de ce. Pentru că si aici tot destinul a lucrat. Australia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. După vreo două luni de asteptat în Trieste, apare un nou refugiat din România, un plutonier major de infanterie din Resita, foarte smecher si curtenitor, jucător de cărti si pilangiu la maxim. Era tigănos la piele, dar si la vorbă: « Au! Mânca-ti-as…! » Asteptând în gara din Trieste, eu îmi găsisem serviciu la un restaurator de mobilă antică pentru înalta clasă, însă era o zi, două pe săptămână. Mă folosea mai mult la livrat, pentru că eram vânjos. Seara, când veneam de la muncă, trebuia să cumpăr de băut, pentru că asa era regula si s-o împart cu cei din cameră. Iar când nu aveam bani, Tache plutonierul, că asa îl chema, făcea rost de bani. Si într-o seară, ne-am întins la băut într-o tratorie dintr-o localitate apropiată si, pe la două dimineata ne-am hotărât să plecăm spre lagăr. Erau vreo 4-5 km, întuneric beznă si ce-i vine lui Tache să propună? Să luăm o masină de pe stradă si s-o abandonăm aproape de dormitoare, iar politia o va afla a doua zi si-o va reîntoarce proprietarului. Însă cum ne chinuiam noi s-o pornim, iaca numai ce apare politia si ne arestează pe toti. A doua zi eram cărati toti în cătuse de politia federală la tribunal, ca să fim judecati pentru tentativă de furt. Ne simteam importanti ca-n filmele cu Franco Nero. Toti ne priveau cum ne păzeau cu fală politistii. Era plină sala de tribunal si îti crea iluzia unei scene de film politist. Mame care plângeau, copii, bunici, hoti de buzunare, prostituate, mafioti etc, aveai senzatia că sunt acolo toti pentru noi, însă, în realitate se judecau zeci si zeci de cazuri ieftine pe zi. Noi am primit o lună cu răscumpărare, însă cum eram săraci si singuri, am intrat la puscărie. Da’ ce puscărie? Nu se compara deloc cu cea iugoslavă, unde primeai bătaie toată ziua cu furtunul de cauciuc, dacă te prindeau că vrei să te asezi în pat. Stăteai de dimineată pe băncuta de lemn si-ti depănai viata celuilalt, pe când în Italia, aveai cinematograf, biserică, dreptul să-ti cumperi tu mâncarea preferată si să ti-o gătesti, dreptul să-ti cumperi un litru de vin pe zi, tigări si o cameră unde puteai să-ti plătesti o prostituată din afară, dacă nu aveai sotie sau prietenă care să te viziteze. De vorbit, nu vorbeau între ei detinutii. Erau de toate neamurile si eram câte 10 în cameră, unde aveam resou si tacâmuri pentru gătit, frigider si televizor, baie si WC, etc. După ce am iesit afară, proprietarul masinii a venit în lagăr si ne-a invitat la el acasă la masă si-am devenit prieteni. De acum, aveam cunostinte în Italia. Mai târziu i-am trimis vederi din Australia, însă faptul că am fost închis, a fost considerat caz penal pentru statul canadian, care mi-a trimis o scrisoare în care mă informa că timp de 10 ani nu am ce căuta în tara lor. Dar scrisoarea mi-au trimis-o după ce am ajuns în Australia. După sase luni, m-as fi întors imediat în România si erau sute ca mine, dar cred că ne-ar fi închis si distrus în bătăi autoritătile. Am văzut la mâna întâi ce le făceau celor prinsi sau întorsi acasă. Libertatea la care visasem nu exista în Occident. « E o farsă! », mi-am zis, însă îmi merit pedeapsa pentru c-am muscat, ca Adam, din mărul oprit.
C.M. : Ce s-a întâmplat cu ai tăi, acasă ?
Acasă, după plecarea mea, părintii se întrebau unde oi fi, însă după ce au descoperit carnetul de CEC au înteles că am plecat. Cei de la Exploatarea minieră credeau că sunt plecat în vreo delegatie prin tară, însă când au primit înstintarea mea că sunt în Italia, au năvălit peste părintii mei cu ideea de a confisca tot ce îmi apartine si, în mod special, îi interesa carnetul de membru de partid, pe care tata l-a predat, acestia răsuflând usurati. Sigur că au plâns sărmanii pentru că tata iesise la pensie după 39 de ani neîntrerupti în minele de uraniu, iar partidul îi lăsa în plata Domnului pe pensionari, acestia fiind nevoiti să se retragă în alte grupuri, de unde primeau ajutor si căldură familială. Mai întâi, tata a devenit penticostal si, mai târziu, a convins-o si pe mama. Pocăitii erau întelegători cu ei fată de organizatia partidului, care mereu îi persecutau si le scoteau ochii că au un fiu trădător. Sărmana mamă, cât o mai fi plâns…
Lucrurile în Occident care sustin societatea, sunt de fapt kitsch-uri moderne care strălucesc de-ti iau ochii, ceva asemănător cu cioburile de sticlă de care erau fascinati băstinasii din America, atunci când prima dată au fost vizitati de conquistadorii spanioli. Acestea sunt puntea spre obiectul de lux clasic, de calibrul Rolls Royce sau Mercedes, după care trebuie într-adevăr să muncesti ca să-l obtii. Italienii, la fel ca toti occidentali, muncesc de dimineată până noaptea ca să plătească pentru ele. Încep serviciul la 7 dimineata si la 12, ora prânzului, au două ore în care se duc acasă, prânzesc cu familia si trag o oră de somn, după care se reîntorc în fabrică sau institutie si continuă până la sase, sapte seara, apoi se întorc acasă, servesc cina, urmăresc stirile si se culcă. E asta libertate? Păi găina si porcul nu fac la fel? Ba da, fac la fel, mi-am zis. Până si cel mai bogat mafiot nu are liniste, e antrenat în această luptă materială. Noi am fost criticati că suntem ca într-un lagăr, organizati în comunism, însă pe ăstia i-am găsit crâncen organizati. Fără ca ei să realizeze. Păi ce folos să ai de la aceste străluciri, dacă nu le poti împărtăsi, ca victorii, cu nimeni? Eroii si victoriile de admirat le sunt dictate de sistem si oile urlă si aleargă după ele. În Ciudanovita si Oravita mea, după cele sase ore de muncă date partidului, nu mai interesa pe nimeni ce fac. Aveam grupurile noastre de prieteni si mai trăiam o viată în paralel. Tot ce obtineai în comunism era prin istetime si creatie, chiar si o fată trebuia s-o cuceresti cu poezie si trăirea era de durată, sufletul crestea. Să nu fiu înteles gresit. Povesti adevărate există si în capitalism, însă eu prezint evenimentele la nivel de emigrant sărac, într-o lume săracă, majoritară. Majoritatea are acces la lucruri imediate si ieftine, care nu sunt trainice, create în acest scop pentru că “viermele trebuie să producă mătase”.
Dintr-o tară capitalistă nu se poate fugi. Dacă era România capitalistă, nu mai puteam să traversez un tinut atât de mare pe jos ca să ajung la granită. Toate terenurile ar fi fost particulare si as fi fost prins imediat.
C.M.: Drumurile imigrantilor în noile lor patrii sunt pline de sinuozităti, de lacrimi, de dureri, dar mai apar si bucurii. Care au fost momentele marcante ale integrării tale în Australia?
B.T.: În general, sunt binecuvântat de Dumnezeu. Am avut în tară doi părinti foarte credinciosi, harnici si tare iubiti, care s-au rugat mereu pentru mine. Iarăsi destinul. Eu am fost recrutat de statul australian pentru minele din Perth, datorită experientei si calificările mele în acest domeniu însă, pentru că am fost singurul când am aterizat în Melbourne pentru această destinatie si nu aveam legatură decât a doua zi, cei din lagărul din Melbourne au hotărât să mă oprească aici. După o lună de stat în lagărul din Footscray, mi-am găsit serviciu la fabrica Philips din Clayton. Acum vorbesc de suburbiile orasului. Si am închiriat o garsonieră în Carnegie. De engleză nu aveam nevoie pentru că fabrica si, în general, Australia, era plină de italieni si eu, după un an de stat în Italia, o vorbeam foarte bine, ba chiar mai bine decât vechii italieni, care începuseră s-o uite deja. Nu pot să spun că nu au fost lacrimi în toti cei 11 ani, până la prima mea vizită în tară ca să-mi revăd părintii, fratele si sora, prietenii copilăriei si colegii de viată, însă despre asta se pot scrie o mie de pagini. Dar, în mare, după doi ani de fabrică, un fost prieten din lagărul din Italia m-a vizitat la Melbourne si, neplăcându-i drumul meu ales spre profesii practice, cunoscându-mi capacitatea si talentul artistic, m-a invitat la el, la Canberra, unde era student la Geologie, ca să-mi schimbe cursul vietii. M-am înscris la un liceu pentru un an de zile, ca să învăt limba engleză. Jordan, că asa îl chema, bulgar de origine, reusise să fugă în una din vacantele lui de la universitatea din Moscova, unde studiase arhitectura, alegând ruta Polonia, Ungaria, Iugoslavia si, de aici, a fugit în Italia. În lagărul de la Latina, unde eu începusem o viată de refacere de la chefurile trăsnet care se tineu lant în lagăr, în fiecare dimineată, pe la orele 5, alergam 11 km si, în aceste expeditii, l-am descoperit pe Jordan într-o grădină, executând numere de circ, cu sticle de sampanie si mingi de tenis. Jongla câte 10 mingi si sase sticle goale. Am început prin a ne saluta, ca mai târziu să jucăm tenis împreună. El era un adevărat spartan în ale sportului si am rămas prieteni până am ajuns împreună în Australia, însă el a rămas în Sidney. După cursurile de limba engleză, am găsit un serviciu ca operator de teren cu o reporteră, la Stiri, la canalul 7 tv, însă realizând că engleza mea nu e suficientă ca să apuc taurul de coarne, m-am întors înapoi la Melbourne, unde am hotărât să mă înscriu la cursuri ide film ca să-mi perfectionez limba. Am intrat la Institutul de ingineri de sunet unde, fortat să studiez practic si în scris, mi-am perfectionat engleza tehnică. Mai târziu, am urmat un Bachelor of Arts în Literatură, la Colegiul din Berwick/Universitatea Monash. Am intrat în 1993 în radio si apoi în televiziune însă, din banii câstigati nu se putea trăi, asa că am rămas credincios meseriei de sudor, la care m-a înscris tata. Si pot spune că si ea, sudura, m-a ales pe mine. Eu îl trimisesem pe tata să mă înscrie la Timisoara la Electromotor, pentru că iubeam electricitatea, dar el, întâlnindu-se la Berzovia cu niste vechi ortaci de muncă de la minele din Ocna de Fier, a ajuns la Bocsa si, după un chef mineresc, m-am trezit înscris la Scoala Profesională de pe lângă Uzinele UCMMA Bocsa, pentru sudor. O meserie care mi-a adus multi bani în Australia, suficienti cât să ajung să-mi cumpăr o casă si să-mi sustin pasiunea mea pentru film si radio.
C.M.: Pasiunea ta pentru film nu te-a părăsit si ai mers si la universitate. De ce nu ai rămas în industria presei?
B.T.: După absolvirea Institutului, ca de inginer de sunet, am avut nevoie de practică si asa am ajuns să lucrez la statia de radio comunitară, 3zzz, la programul în limba olandeză si, după un an, să fiu invitat de George Pană, care era presedintele Grupului Român, să devin membru al echipei lor, unde functionez si azi. Mă întrebi de ce nu am rămas la televiziune, la stiri. Răspunsul e simplu: se plăteste prost, e periculos, pentru că am văzut multi operatori cu cicatrici pe fată de la încăierările de la manifestări politice si sportive, apoi ceea ce mă durea cel mai mult e că nu aveam acces la procesul artistic al materialului filmat. În capitalism totul e divizat, segmentat, împărtit pe bucătele, ori la noi în tară era un act de echipă. Eu voiam să creez, nu să filmez si, apoi să nu mai văd materialul care intră la montaj, la sunet , la producători, reporteri si, apoi, la regizori si…pe post. Asta e munca de bovină, muncitor la linia de asamblare, care stie doar un surub să strângă. « Viermi de mătase“ », care e un termen pe care l-am descoperit după sase luni de Occident, ori la posturile comunitare ai mână liberă să devii autor total, însă neplătit.
C.M.: Să realizezi săptămânal o emisiune de radio în limba română, înseamnă multă, multă tenacitate, pasiune pentru limba română si pentru jurnalism. Eu mă număr printre chibitii tăi, chiar dacă stau la zeci de mii de km distantă. Dar, cum poti trăi din asa ceva?
B.T.: E singura posibilitate să fiu eu, să fiu viu, să rămân român nedezamăgit de adevărul existentei si autenticitătii culturii si neamului meu. Noi ne nastem si ne alegem drumul vietii din primele povesti si cântece de leagăn. Australienii vin din altă mitologie, pe care eu o respect, însă nu o pot trăda pe a mea, pentru că eu am venit în astă lume să cresc, nu să devin găina lesinată si fără directie, sau vierme de mătase. Eu construiesc ‘peste’, nu sar din cracă-n cracă. Viata e infinită si beneficiile sunt mari în drumul ales. Mereu am fost răsplătit prin surprizele ei si le astept cu încredere în eternitate. Mitologiile altora sunt treptele întelepciunii mele, însă eu rămân eu, cu recunostintă. Tot prin ce treci în viată te ajută să te cunosti si această cunostintă e răsplata. Fiecare împiedicare spune ceva. Ascult-o cu atentie! Pentru asta trăiesti, pentru cuta de pe obraz, pentru iertare, lacrimi, mângâiere. Asta aduce multă pace si liniste sufletului.
C.M.: Am văzut-o pe sotia ta, care e de origine chineză si mă gândesc, oare cum poate comunica sufleteste un român cu un chinez? Care sunt resorturile care vibrează cel mai bine împreună? A învătat româneste? Dar copii, nepotul?
B.T.: Ce cadou minunat mi-a fost dat să observ viata prin alti ochi! Noi mereu ne impunem crezul si moftul fără să realizăm cât de benefic ne este să-i ascultăm cu atentie si până la capăt pe cei ce vin din alte mitologii. Există un infinit de culori si miresme, nu te rezuma doar la cele culese. Dacă două suflete se sincronizează, devin unul si esti împăcat, însă dacă ele pulsează diferit, mereu esti alert de existenta celuilalt. Singurătatea si stationarea dispar, mereu cresti, esti viu continuu. Două suflete trebuie să se iubească fără vârstă. În permanentă trebuie să fie un poem. Toate clipele vietii sunt una si trebuie să fii abil să le trăiesti în fiecare moment. Să fii pregătit să iubesti cu aceeasi intensitate înfrângerea, stângăciile, împlinirile, talentul, frumosul, urâtul si răutatea aproapelui tău. Cu aceeasi intensitate, modestie si cumintenie. Cel mai bine vibrează relatia atunci când ea e de acord cu tine, fără ca tu să i-o ceri. Când sământa iubirii tale creste în ochii ei. Amândoi am prins cuvinte din limba celuilalt, spontan si punctăm momente din viată cu ele atunci când e nevoie. Vei fi uluită cât de mare e răsplata. Copiii prind cuvinte din zbor si le folosesc doar atunci când sunt la strâmtoare, le folosesc ca unelte, ca să sculpteze în sufletul tău. Am umblat prin 20 de tări, în ideea de a-mi găsi consoarta si, în momentul în care nu am mai fost interesat, am ajuns în China si am găsit-o pe ea. Deci, ce rezultă, e că atunci când privesti, nu vezi.
C.M.: Viata asta împărtită în două, asa cum bine ai simtit-o si ai descris-o în cartea ta, ÎNTRE DOUĂ LUMI, nu e una simplă absolut deloc. Totusi, de acolo, de la capătul lumii, ai reusit si să-i tii aproape pe românii din tară cu cei plecati la antipozi. La ce răspund cel mai bine românii din Australia si ce îi interesează pe cei din tară, când aud de comunitatea românească din tara cangurului?
B.T.: Întodeauna iarba de peste gard e mai verde si lucrul acesta e adevărat până nu ajungi să corectezi această iluzie, altfel ai trăit degeaba. Nu copia pe nimeni! Acesta e secretul. Fii credincios drumului tău! Trăim într-o lume a iluziilor si suntem înconjurati de magicieni. Toti vor bani! Trezeste-te!!! Raiul e lângă tine. Nu umbla după cai verzi pe pereti si nu trăi în minciună. Vorbeste-i fratelui în graiul său si spune adevărul. Dacă esti sincer, câinele nu te muscă. E instinctul vietii, e instinctul neglijat si oprimat prin siretlic. Românii din tară sunt înăbusiti de dezamăgiri si licăresc atunci când ne aud vorbind fără prejudecată. EI SPERĂ! Speranta vine de departe, pentru că speranta îi eliberează, si eu sunt constient de sinceritatea lor. Eu cred în adevărul părintilor mei si al neamului meu si asta se simte. Românii din tară sunt dezamăgiti de guvernul lor, iar românii din Australia sunt dezamăgiti de ei. De ce? Pentru că românii din tară privesc si nu văd. Tot mereu a strigat Tutea « Măi fratilor nu va mai alegeti conducători care nu-si iubesc tara! ». Românii din Australia sunt fericiti când îi simt pe cei din tară alături de ei. Pe cei din tară îi interesează curajul si realizările noastre. Ne privesc ca pe niste salvatori.
C.M.: Cum ne percep australienii ceilalti, pe noi, românii?
B.T.: Ca pe niste oameni capabili, harnici si periculosi. Le-am demonstrat că suntem periculos de buni în toate. Avem oameni capabili în educatie, stiintă, artă, politică, sport, medicină etc., în toate formele de viată socială. Suntem cei mai buni prieteni, foarte muncitori si gospodari, iubim si suntem parteneri devotati si de încredere.
C.M.: Faptul că filmul tău, “Drumul nostru“, a fost prezentat la NewYork si că a avut succes, mai ales în fata tinerilor învătăcei, este una dintre cele mai frumoase realizări pe care si le poate dori un artist. Desigur că vreau să detailezi si pe marginea acestui subiect si, mai apoi, să mergi mai în adâncime si să-mi spui dacă te-ai gândit să faci o scoala, acolo în Australia? Adică să lasi urmasi profesionali.
B.T.: Am fost pentru multi ani membrul al Asociatiei Învătătorilor(Instructorilor) ATOM si mai sunt si azi, însă nefinanciar. Am ajutat studenti de la RMIT să realizeze filme proiect de sfârsit de an scolar, până am intrat la Canalul de televiziune Comunitar CH 31 TV, la programul în limba româna. O oră de varietăti intitulată Mozaic Românesc si o jumătate de oră de educatie în turism românesc, intitulat Destinatia România. Televiziunea e un mediu care cere un imens număr de ore de muncă si toate rupte de la viata de familie, însă am trăit prin si pentru neamul meu si promovarea lui. Am dorit să deschid scoală de film ca să pregătesc urmasi asa cum zici tu, însă au lipsit sponsorii si timpul. Visam să organizez si să participăm la festivaluri, însă sistemul de aici nu a fost favorabil. Au lipsit răbdarea, timpul si întelegerea de a functiona aici. Sunt prea multe pentru un singur om voluntar. Un om care luptă pentru supravietuire, cu un salar de sudor, poate învesti numai până într-un loc. Toate filmele mele sunt de fapt lucrări de mână, la stadiu de manuscris/ciornă. Ca să ajungă la forma de hollywood e nevoie de milioane. Însă si în această situatie, filmul documentar românesc din diaspora este reprezentat cu demnitate de filmul meu intitulat DRUMUL NOSTRU, un film documentar color/alb-negru, de trei ore, care prezintă dorul după pământul natal. Poate fi vizionat pe You Tube si se poate citi o recenzie în engleză si română pe internet. În cadrul Universitătii Osuego din New York, se studiază la sectia de film documentar românesc, filmul meu si un film din România.
C.M. : Cum ai ajuns la New York, mă refer cu filmul, si câteva trăiri legate de aprecierile pe care le-ai primit de acolo?
Filmul Drumul Nostru l-am încărcat pe You Tube în segmente de zece minute după ce a fost prezentat la canalul de televiziune comunitar din Melbourne patru săptămâni la rând, împărtit în episoade de 50 de minute. Este un film document care atestă si prezenta noastră, a românilor prin acele văi ale exploatării uraniului, deschise de rusi, unde acum văd prin Earth Google că zona dispare înghitită de vegetatie, este reîmproprietărită de natură. Administratorii nostrii sterg repede totul precum pisica supunându-se cu plecăciune directivelor de la Bruxelles fără o conservare istorică a locului si identitătii care marchează 50 de ani de istorie comunistă. Radiatiile nu sunt o scuză SI ASTA O DEVEDESTE BINE HIROSIMA SI NAGASAKI, orase ultramoderne astăzi, cu turism intens. Zona cu dealurile ei uranifere există de milione de ani si locuitorii au prosperat în acea zonă si o fac si azi. Pericolul pentru muncitori a fost exploatarea intensă si fără reguli riguroase de control si protectie în procesul de productie. Apele izvorăsc din acel pământ de milioane de ani si istoria nu prezintă deficiente în evolutia omului din zonă nici pe departe apropiate de cele ale alcoolismului si tigărilor moderne. Filmul este un ansamblu de imagini din ziua de azi în culori, alb negru, din anii 1974 si fotografii de pe durata existentei zonei. Filmul a atins mii de vizionări. Când l-am încărcat pe You Tube, m-am gândit la oamenii care au lucrat în acea zonă si apoi, la studentii si elevii care vor dori să facă vreo teză legată de acest subiect. Într-o zi, am primit o cerere de la Universitatea Osuego din New York, de la prof. Lenuta Giukin, care îmi explica de studiul lor legat de filmul documentar românesc din tară si din diaspora si la ultimul, au găsit pe You Tube filmul meu ca fiind interesant si m-au rugat să le trimit o copie. Am făcut-o cu cea mai mare plăcere, în special că am descoperit si doi profesori de origine română încadrul corpul profesoral al universitătii. După o perioadă, am primit din nou un email, prin care mi se propune să le dau permisiunea ca filmul să fie parte din studiul lor la sectia de film. Un studiu care punctează diferenta de a vedea lucrurile din România, între un cineast din interior si unul din afară. Pentru mine. si un singur spectator dacă este miscat si învată ceva e un cadou, însă această alegere din New York este binecuvântarea si recunoasterea existentei mele ca artist. E o răsplată adusă oamenilor care m-au crescut si m-au învătat să iubesc.
C.M.: Cum ai regăsit România, după ani si ani petrecuti departe? Care e cea mai frumoasă trăsătură a românului care e musai să nu se piardă? Cu ce i-am putea noi cuceri pe străini? Ce ai tu, specific românesc, care te diferentiază de orice altă natie?
B.T.: Calmul si iertarea, am răbdare, ascult, apreciez si încurajez si, în mod special zâmbesc. Cred că sunt calităti românesti. O importantă calitate care nu as dori să se piardă la român este că nu e catastrofal, nu pune la suflet, face haz de necaz si în mod deosebit are curajul s-o ia de la capăt. După câte hoarde si nebuni ne-au pârjolit tara, trebuia să fi dispărut până acum.
România mea, asa cum am scris în cartea ÎNTRE DOUA LUMI a rămas în anul 1979, când mi-a mângâiat sufletul pe vârful stâncos, rămasă după gardul de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea si dezvelea de ceata diminetii, ca de o pătura de nori albi, orasul Oravita, serpuit, la poalele Marilei. Parcă o priveam din ceruri !
După unsprezece ani am vizitat România si cu dezamăgire pot spune că era goală. România era plină de oameni supărati, îmbufnati si cu capul în pământ. Mi-a creat o stare de durere profundă si am vrut să plec, însă trecând printr-un sat, am găsit o bătrână odihnindu-se la un izvor. Atunci am realizat că ce am întâlnit eu pe strazile Timisoarei si Bucurestiului era populatia, dar poporul adevărat medita în asteptarea primăverii. Azi sunt 70 de ani distantă între noi: România, 35 de ani în drumul ei, iar eu, 35 de ani în îndepărtata Australie. Eu cu dor după vremurile celor 26 de ani ai mei din tară, ei cu iluziile si sperantele noilor victorii.
|
de Cristina Mihai 1/20/2015 |
Contact: |
|
|
