Dragoste aromată în luna lui Gerar
M-am născut în toiul iernii, într-o zi de ianuarie, lună cunoscută în calendarul popular românesc drept “luna lui Gerar”. De-a lungul anilor, aniversarea zilei mele de nastere a fost pusă întotdeauna sub semnul gerului, al zăpezii, turturilor de gheată, simboluri ale iernii românesti.
De aproape 16 ani locuiesc în Toronto, unde iarna este si mai necrutătoare, luna ianuarie fiind caracterizată de cele mai scăzute temperaturi meteorologice. Ce as putea să îmi doresc în această zi? Poate o scurtă evadare într-o insulă din Marea Caraibelor unde, sărutată de razele soarelui, mângâiată de valuri, în reflexiile nisipului argintiu, să îmi încarc trupul cu energie, căldură si optimism.
Anul acesta am rămas acasă, “îngropati” în zăpada care se cerne necontenit de câteva săptămâni încoace. Desi pârtiile de schi sunt deschise si îmbietoare, temperaturile extrem de scăzute ne-au descurajat să ne avântăm într-o excursie de o zi pe versantii dealurilor din Ontario. Ne-am multumit să ne “cuibărim” în casă, la gura focului din semineu, cu un pahar de vin bun, depănând amintiri, tesând planuri. Am fost felicitată încă de dimineata de familie si prieteni, ziua se creiona în linii moi, odihnitoare, pe placul inimii mele. Nu puteam să îmi doresc mai mult.
La un moment dat, fiica mea a dispărut din camera unde ne aflam, pentru ca după o vreme, să o aud în bucătărie, deschizând si închizând usile frigiderului, dulapurilor, pregătind o “operatiune” culinară. Au fost puse în miscare castroane, teluri, linguri de lemn, au fost sparte ouă, albusurile bătute spumă. Curiozitatea m-a îndemnat să păsesc timid în bucătărie unde, pe masa încăpătoare, se înfătisau în frumusetea lor, castroane cu diverse ingrediente, aflate în diverse faze de preparare. Fetita de unsprezece ani, cu părul lung prins la spate, sortul legat gospodăreste pe mijloc, mânecile bluzei suflecate, trecea, parcă în pasi de vals, de la un castron la altul, măsurând, amestecând, aruncând din când în când o privire în cartea de bucate deschisă la pagina prăjiturilor îmbietoare.
“Ce faci iubito?” am întrebat. “Stii mama, nu ti-am cumpărat niciun cadou de ziua ta, asa că m-am gândit să îti pregătesc o surpriză dulce, niste ‘cupcakes’ ”, mi-a răspuns fericită, cu un zâmbet luminos pe fată. Era pentru prima dată că se apucase de o asemenea operatiune singură, neasistată de mine. De mică îi plăcea să mă privească gătind, pregătind prăjituri sau torturi, insista să mă ajute, să fie acolo, lângă mine, cu mine, pentru mine.
Emotionată, am părăsit bucătăria, întelegând că o asemenea surpriză trebuie gustată în deplinătatea ei. Am asteptat cuminte în cameră, lăsându-mă pradă amintirilor nostalgice legate de anii copilăriei fiicei mele, văzând-o cu ochii mintii, rostind primele cuvinte, făcând primii pasi. Eram fericită si mândră totodată, dându-mi seama că “aschia nu sare departe de trunchi”.
Mi-am amintit de mine, fetita cu părul cârliontat, care, aflată la aceeasi vârstă cu fiica mea, a dorit să pregătească părintilor, plecati de acasă pentru câteva ore, o surpriză. Mama îmi dăruise o cărticică de bucate si răsfoind-o, ochii mi-au căzut pe o retetă de chec cu glazură de ciocolată. Părea usor de pregătit, asa că, urmărind instructiunile pas cu pas, adăugând ingredientul principal, care nu lipsea niciodată din casa noastră, dragostea, în scurt timp, am turnat compozitia în forma de chec, am asezat-o în cuptorul abia aprins si am asteptat o jumătate de oră, asa după cum era recomandat în retetă. Îmi amintesc si astăzi dezamăgirea trăită atunci, realizând că încercarea mea dăduse gres. Checul nu era copt. L-am scos din cuptor si l-am privit minute în sir. Unde gresisem? Părintii se întorseseră acasă, găsindu-mă privind dezamăgită la compozitia coaptă doar pe jumătate. Am învătat atunci o lectie utilă, explicată cu răbdarea-i caracteristică de dulcea mea mamă: cuptorul trebuie încălzit la temperatura dorită, cu câteva minute înainte de a da la copt checul asezat în forme. Din păcate, la cei 11 ani ai mei, mă bazasem exclusiv pe instructiunile scrise în cărticica de bucate, care, spre surprinderea mea, nu mentionau un amănunt atât de important! Mama însă m-a încurajat, am pus checul înapoi în cuptor, iar în final, tata a savurat surpriza dulce a fiicei, fără niciun fel de comentariu. Important era gândul bun, gestul de iubire al fetitei cârliontate.
Acestea erau amintirile care mă coplesiseră când, fiica mea m-a strigat cu bucurie în glas “Mamă! Vino să vezi ce bine au iesit!” Echipată cu mănusi groase, mult prea mari pentru palmele ei, tinea mândră în mâini, tava cu micutele “cupcakes”, un miros îmbietor de aluat copt si aromat învăluind-o. Era toată un zâmbet, soarele pătrundea prin fereastra bucătăriei, luminând ca un reflector actul final, plin de succes al actritei în devenire. Merita, într-adevăr, aplauze la scenă deschisă. Mi-am simtit ochii umeziti, vocea îmi tremura, am îmbrătisat-o îndelung, soptindu-i cu toată dragostea “fetita mamii, harnicuta mea”.
M-a adus cu repeziciune la realitate, rugându-mă să o las să continue cu ornatul prăjiturilor. A găsit până si minusculele bomboane colorate pe care le folosesc de obicei, la decoratul torturilor aniversare. “La multi ani, dragă mamă!” mi-a urat din inima ei de copil, întinzându-mi un platou încărcat cu prăjiturele aromate, stropite în culori vesele ca si spiritul ei.
|
de Cristina Dobrin 1/15/2015 |
Contact: |
|
|