Protodacul Ioan Botezătorul si ucenicii săi
În destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui, a comuniunii divine înspre Calea nemuririi.
Neamului nostru primordial, prima mare Familie a lumii, a primit din fasă, vocatia, misiunea si împlinirea finalitătii sale spre mântuire.
Asadar, Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vietii sale cu vocatia Jertfei sfinte, cu cultul nemuririi, cu întelepciunea gândirii existentiale, cu întelegerea fenomenelor miraculoase si explicarea lor, cu spiritul dreptătii sociale, cu zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelentă, cu harul misiunii hristo-evanghelice, cu iubirea de semeni întru virtutile cardinale si teologice, cu împlinirea crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârsire, întru îndumnezeire.
Atotstiutorul Dumnezeu stiind capacitatea spirituală, natura inteligentei, piscul întelepciunii, avântul temerar, răbdarea harică, tămăduitoare si sensul sacrificiului suprem împlinit prin iubire al Neamului nostru, i-a dăruit si i-a ales personalitătile misionare care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica, care trebuie să-i definească autoritatea si demnitatea, care trebuia să-i consfintească Neamul Martirilor si Sfintilor daci în ceruri.
Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/ este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea si miracolul vietii continue, la scopul, la rostul si sensul său în lume si în transcendent.
Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah.
Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Alesii Domnului întru cinstire si jertfă, si-a simplificat viata materială, si-a clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esentele harului primit spre dăruire.
Viitorul monah martir s-a născut în Cândestii Buzăului în familia smeritilor crestini Nistor si Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător si un elev constiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar Carol-Lupescu, care-si instalase regal, dictatura feroce. Celelalte regimuri politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul monarh, arestându-l pe rând pe tânărul nationalist, în anii următori: 1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vietii si-a petrecut-o în regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigase cuprindea întreaga tară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela imperial, tărănesc, talpa istoriei si temelia bisericii, care împletit cu zelul preotesc al slujirii, consfiintea Omul crestin, ca apărător al legii supreme, cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Mota: „... Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea nefixată decât în traditie, în simtămintele sufletului si în istorie. E supra-legalitatea consrvării unei natiuni, si a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca această <>.” (Ion I. Mota-Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucuresti, 2007, p. 26).
Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în detentie bucuria de a-l cunoaste pe unul dintre marii crestini-ortodocsi cu o trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea părintească a Doctorului în Drept International-Traian Trifan, în lagăr, tânărul Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreatiile”dintre arestări se îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la Vărzăresti în 1947 si la Hodos-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964, intră ca mohah la mănăstirea Hodos-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferintei, Iov. La asalturile turbate si repetate ale securitătii, monahul Iov este nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu si Dealul, nu pentru mult timp căci este din nou arestat si pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor este omorât, împuscat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta si în ceruri. (Fabian Seiche- Martiri si mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăras, 2010, p. 510)
Un crestin purtător în suflet de Dumnezeu si de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale natiei sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificatii, asa cum a fost militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.
Ion Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.
Ion Constantin Petrovicescu,mlădită olteană, a îmbrătisat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial, remarcându-se deosebit si urcând strălucit toate treptele militare. Evenimentele politice l-au adus în contact cu Miscarea Ortodoxă nationalistă si coplesit de crezul si demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal si camarila sa, care pusese spre afacere, complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a strangula Elita nationalist-crestină. În timpul guvernării nationaliste devine ministru de interne, fără apartenentă politică. La început, generalul Antonescu l-a acceptat bucuros: „E un soldat (ostean.n.a.) constiincios si un om de ordine.
Mă bucur că-l vom avea la Interne”... (Fabian Seiche, op. cit., p.414)
Ideea de ordine învesmântată-n constiintă la Conducătorul Statului era prea înfofolită în teatru, în figuratie, asa că pentru a-i reusi lovitura de stat, Generalul Ion Petrovicescu este destituit din functia de ministru înaintea evenimentelor din Ianuarie, 21-23- 1941 si arestat, făcut apoi cadou comunistilor între 1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alti zeci de generali bravi ai Ostirii române.
Generalul Petrovicescu considera că onoarea în apărarea Adevărului, a dreptătii, a Natiunii noastre care s-a născut aici în Vatra vesniciei este mai presus chiar de viată, de carieră, de libertate: „Spre deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul tării, marele crestin Român Ion Coja, si de încă multe altele, statul românesc nu s-a înfiintat printr-o hotărâre luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu...Statalitatea românească s-a împlinit prin întelepciune si trudă, prin har politic si putere de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi din Europa si din lume...” (Ion Coja-Legionarii Nostri. Ed. Kogaion/ Fundatia Buna Vestire, Bucuresti, 1997,p. 200)
În urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7 ani temnită grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi vreodată degradată, n.a.) si transportat la închisoarea din Deva. În fiecare loc de suferintă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn, cald, însorit: „Nici un regret, nici o amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteste” cu mâna în mănusa de maresal...,n.a.), l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze... Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu si să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Maresalul să dezlăntuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415)
Generalul-martir Ion Constantin Petrovicescu si-a clădit viata, experienta, cinstea, educatia, instructia, demnitatea, prestigiul pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferintă.
În vârtejul nedreptătilor sociale care se pripăsesc prin iresposabilitătile cotidiene ale celor ajunsi la vârf, devenind adevărate calamităti istorice, Dumnezeu ciopleste în stânca Neamului, Eroii.
Ioan Glăjar (1929-2013), preot
Îi binecuvintează cu căldura smereniei, cu răbdarea ascetică, cu fiorul dreptătii, cu dreapta credintă, cu cinstirea Adevărului, cu slujirea Autoritătii dumnezeiesti si a Neamului, cu jertfa mistică, cu lucrarea creatiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar.
Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judetul Brasov la 24 Martie. Aplecat spre studiu, spre cunoastere, Ioan era bucuria familei. După clasele primare din Ucea de Jos, trece cu usurintă pe cele secundare de la liceul Radu Negru din Făgăras-un bastion al Ortodoxiei: „Ideea apărării intereselor natiunii române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializat în organizarea unor <>, <> etc. De asemenea, unii oameni politici si de cultură, precum Octavian Goga si Vespasian V. Pella, au stăruit asupra necesitătii de a fi sprijinită natiunea română majoritară.” (Ioan Scurtu, Politică si Viată Cotidiană în România în secolul al XX-lea si începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahia, Bucuresti, 2011, p. 120)
Despre acel moment deosebit de sub aura Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteste: „Elevii care făceau parte din Frătia de Cruce, în care era încorporat si el, erau buni la carte, seriosi si cu sufletul curat, idealist si altruist. Elevii din clasele superioare, membri în Frătie, recrutau si instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relatie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele tării si ale neamului din trecut si prezent... La încheierea anului scolar 1947-1948, conducerea organizatiei mi-a fost încredintată mie. În luna iunie 1948 Securitatea a început arestările... M-au dus la sediul securitătii din strada Inului. M-au băgat într-o celulă, neagră, umedă si cu apă pe jos... Ancheta a fost însotită de bătaie... Toti am fost transferati la Securitatea din Brasov si întemnitati în aceeasi celulă cu av. Virgil Mateias si cu părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu... Si la Brasov am fost bătuti... Eram 44 de elevi, studenti, profesori universitari si de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocati si artisti în acea încăpere...” (Fabian Seiche, op. cit., p. 264)
Este eliberat, dar prigoana asupra sa continuă, gratie trecutului... Reuseste totusi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licentiat în 1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucuresti, preot la Ucea de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăras. Desi Securitatea era omniprezentă, fiind supravegheat permanent, de la Altar si de-acasă prin rugăciune aproape continuă si-a ajutat camarazii din rezistenta anticomunistă.
Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un monument de smerenie, un turn al bunătătii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credintei, un far al mărturisirii, un ctitor de lăcasuri si de suflete, o catedrală a Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la sacrificiu.
Îmi cer iertare păintelui-profesor că nu am reusit să mă apropii mai mult de sfintia sa si nici măcar să-i multumesc pentru sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de Teologie-Sibiu. I-am multumit prin Dumnezeu, indirect si-i multumesc si astăzi, mereu... Stiu că nu dorea să i se recunoască binele făcut în taină si întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4, iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revolutiei decembriste si la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat la Bucuresti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de tot...
Cu piosenie îngenunchez cu inimă curată pentru sufletul său cald...
Ioan Negrutiu (1915-2003), Ieromonah
Între cei Alesi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaalesi, prin harismă specială să contemple Creatia, pentru a slăvi omenirea în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul Duhului între virtuosi, pentru a pluti deasupra virtutiilor taina mărturisirii asa cum a fost hărăzit părintele Ioan Negrutiu.
Despre biogafia sa specială mărturiseste chiar părintele: „M-am născut într-un sat din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul si monahul de mai târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din Borsea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părintii credeau că-l vor pierde. A scăpat cu viată, dar a rămas orfan de tată si cu aceeasi sărăcie lucie, care-i periclita mergerea la scoală, neavând ce îmbrăca. Desi nu frecventa regulat scoala si-a uimit învătătoarea prin răspunsurile si intuitia pe care o avea. Luat acasă de învătătoare pentru a-i prezenta sotului, directorul scolii, situatia elevului Negrutiu si pentru a-l ajuta, părintele îsi aminteste: „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt si cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viata mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368)
Alături de o întreagă generatie faimoasă de teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu, arhim. Grigore Băbus, Ioan Negrutiu se alătură Miscării nationalist-crestine. Urmează cursurile Facultătii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieti frumosi-Mota si Marin. Martiriul care l-a preocupat în cercetare, l-a înfiat vietii sale prin calvarele: carlist, horthyst si comunist.
Mai întâi are parte de bucurii: este hirotonit preot celib pentru catedrala din Beius si profesor la Scoala Normală. „Nu am trecut niciodată granita tării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îsi amintea părintele-profesor.
Drama tării noastre de la 1940 este comparată de părintele Ioan, „mare ca o pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: tara este străpunsă ca o prescure cu copia în cele patru puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea cuvântului său plină de râvnă si iubire pentru credintă si strămosi îl aduc în fata autoritătilor comuniste. În 1947 este arestat si dus la securitatea din Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îsi asumă singur vina drept pentru care primeste 10 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei, Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste crestinul ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile ei: „În toată singurătatea lui, afirmă marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de stiintă, un economist? Nu! El se consideră simplu un om crestin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie si la teologie, la crestinătate.” (Ioan Ianolide-Detinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2009, p. 25).
Fiind la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză interventia Patriarhului Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale si-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile nu mai au semnificatia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)
Părintele este eliberat teoretic, căci în timp ce păseste spre libertate peste câmp, securitatea îl culege si-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a sluji comunitătii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a o scoate de sub zgâltâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o, împăcând-o si restaurând-o: „Restaurarea cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor crestine-Ioan Alexandru, trebuie să înceapă de la om, de pe fata omenească si prin om să se întindă si să cuprindă tot cosmosul... Avântul restaurării cosmosului începe acum două mii de ani si străbate ca un fir de argint toată istoria si toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte cerinte lăsată pe umerii omului.” (Ioan Alexandru-Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108).
Părintele nu se cuminteste: se cumineca din Potir si din Radu Gyr cu aceeasi sete si este din nou arestat în 1958, la muncă silnică pe viată. În 1964 este eliberat. Slujeste în comuna Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din Curtea de Arges, inspector general patriarhal, redactor al revistei Arhiepiscopiei Timisoarei si Caransebesului, iar din 1981, devine duhovnicul mănăstirii Timiseni-Sag.
Părintele Ioan s-a dovedit loial credintei sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har si bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model de slujire si dăruire, fiind apreciat cu veneratie de însusi Patriarhul Justinian Marina, care afirmase la vremea sa : „Părinte,nu stim cum să-i multumim lui Dumnezeu si dumneavoastră că ne-ati salvat Biserica! Noi aici am fost legati de mâini si de picioare si cu călus la gură! Ortodoxia noastră a amutit aici. Altarele românesti s-au mutat acolo, în închisori!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)
A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A fost cinstit de toti patriarhii români.
Toate arestările securitătii, toate prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos.
Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, cinstire Eroilor si tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru multi ani binecuvântati!
Ciclul: Filocalia Suferintei si a Jertfei.
|
Gheorghe Nistoroiu 1/7/2015 |
Contact: |
|
|
