Remember Mihai Rădulescu…
Fiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atentionări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ”AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ”Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretentios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colectionarul, editorul, luptătorul anticomunist, detinutul politic, despre care nu stiam mai nimic, m-a coplesit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, sotia mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, sotia unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc si înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studentia mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia si Doina, campioane nationale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat si adevăruri ametitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore si am primit un telefon si recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibratie. ”Domnule David Boris, în primul rând vă multumesc, în al doilea rând vă felicit si, în consecintă vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat si o talentată editoare de siteuri. Veti avea nevoie...” A urmat adresa, ziua, ora si tăcerea din care nu reuseam să mă desprind. Am încurcat un ”multumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-âuri asa că am respirat usurat când telefonul si-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atentionat cu un ”fără prostioare, e o sedintă de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totusi, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbăteste si i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief...” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo...” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studentii mei teologi, parohul e unul din ei...” Primul pas l-am trecut cu brio si am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe seitistă, i-a spus să fie atentă având în fată un prozator de exceptie, mi-a transmis să profit de prezenta ei pentru iesirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanente”, veti trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veti trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, si mai vedem. Vă trebuie un Seit bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică.
După pensionartea fortată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligatii. Tenisul m-a salvat. Si, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o strădută lăturalnică, linistită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spatiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu stiu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe si o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanente, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolisoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama si fratele, să găsesc o formă de a le continua existenta, si toate, într-o formă laudativă coplesitoare. N-am apucat să scot două vorbe si, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am si ceva observatii, de fapt una, esentială...Unde sunt paragrafele?!...Cum numesti acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-as spune ”în cascadă”...îmi convine pentru felul în care scriu...nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap...Capitolele au luat locul paragrafelor...” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare si gîndire?! Dummneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinti, le părăsesti, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe si bine conturate...Cum îti faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale...când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitati că subiectul nu este o fictiune, el se bazează pe o realitate trăită...deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusetea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Si mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a miscat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creatie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci apartine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteti inginer de formatie. Multumesc pentru apreciere...”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa coplesitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjati, în atelierul său de creatie. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelentă’, ‘colegul lui de breaslă’. Stia că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reactie a unor apropiati. Păstrez cu sfintenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiterul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi si sper să rămână asa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a si mustruluit, si nu fără folos. Din capul locului s-a ’agătat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, asa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât si în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naratiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe asa ceva.
”…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiti ambele cărti. La ce mă refer? Unde ati ascuns paragrafele? Dati-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneste să supuneti cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărtirea ideilor pe propozitii, fraze, paragrafe si capitole…Îl aruncăm la cosul de gunoi la comoditate? Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?! Iertati-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieti si n-as avea convingerea că poate rezista în timp, nu as fi vehement, ci m-as culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greseală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieti, apăr continutul de dumneavoastră însivă. Mihai”
Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna cu paragrafarea tine oarecum de firea mea, de sistemul meu telegrafic de relatare, mi-a răspuns pe loc.
”Ambele cărti sunt prea bune ca să nu le dati o ultimă mână de ajutor să-si depăsească anul nasterii. Ele pot rămâne în literatura noastră si as fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp. Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de niste opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteti singura lor rudă apropiată si ele nu stiu să se descurce singure. Iesite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai stati îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiti comod, în numele cărtilor bune ce ati scris. Cu drag, Mihai”
Putean să mai spun ceva ?! Nu ! si m-am pus pe treabă. Povodul tipărit l-am ”paragrafiat” pentru Site, iar Ecvestra, ”paragrafiată” si ea, am trimis-o la Editură. Socat la început, m-am simtit împăcat. Eram privelegiat de soartă. Chiar si într-o situatie dramatică, urmărind de aproape chinurile fizice în care l-au împins tortionarii, să nu uităm că o bună parte din detentie a făcut-o la Periprava, să revii în societate chinuit de boli provocate si netratate în detentie si s-o iei de la început, să lupti pentru viata ta, terminând Facultatea de Litere, profesând ca dascăl, scriind, editând, răscolind creatiile literare ale detinutilor politici pentru a le valorifica într-o lucrare monumentală, ”Istoria Literaturii de Detentie” si să-l însotesti în ultimii patru ani de viată, ca prieten, poti trece peste dramă si să te bucuri de o astfel de sansă a vietii. Multi din vechii săi prieteni pomenesc de vremuri trecute, dar se feresc de ultimii ani în care a fost părăsit, marginalizat. Câti dintre ei i-au mai trecut pragul? Împrejurări oculte au înlesnit uitarea. Unde este astăzi extraordinarul lui Site ”literaturasidetentie.ro”. Unde sunt laptopurile si calculatorul personal, adevărate arhive de memorie, sursă de documentare pentru prezent si viitor ? Au dispărut acoperite de scuza la îndemână, ”furate”. Până si decesul, anuntat după înmormântare, oficiată de un corp preotesc al fostilor lui studenti de la Teologie, fără prieteni la căătâi. Faptul că nu am fost anuntat, mi se pare si azi, la al saselea an de comemorare, ceva care depăseste sensul strict al cuvîntului ocult. Totul într-o lumină de durere învăluită în mister. S-a încheiat, spun unii ! Nu si pentru mine !
Rămas singur, nemotivat de singur, am scris acel ”Conacul lui Radul”, l-am postat cu sperantă pe SCRIBD, am comunicat cu Directorul de la OBSERVATORUL din Toronto, al cărui prieten fusese, numit cu căldură ”Nea Mihai".
Scribdul si-a făcut datoria. O fostă elevă a lui Mihai, cu care restabilise o legătură pe teme de ”scriitură”, răsfoind pe SCRIBD a dat peste articolul meu. Monica Levinger, m-a contactat, am corespondat, ne-am împărtăsit informatii si scrieri legate de relatia cu Mihai, ne-am împrietenit. Internetul si-a făcut datoria cu prisosintă.
M-a contactat Dimitrie Grama(Dimi), m-a contactat Mariana Gurza(Mg), m-a căutat Lucian Hetco, am intensificat legătura cu Dumitru Puiu Popescu(Puiu).
O pleiadă nesperată de prieteni ai lui Mihai. Am devenit prieteni si am pornit la drumul reabilitării imaginii ”pierdute” a Marelui nostru Prieten.
Fiecare a căutat să salveze, ce se mai putea salva, din continutul bogat al Siteului ”literaturasidetentie.com”. Ceea ce fac în această clipă este un REMEMBER închinat în fiecare Ianuarie unui om de neuitat.
3 ianuarie 2015
Bucuresti
|
Boris David alias Daris Basarab 1/4/2015 |
Contact: |
|
|
