De mână cu Orfeu - o carte de Elena Armenescu
Mitul lui Orfeu, poetul trac, născut din muza Calliope si zeul Apollon, ce-si acompania cu vocea si lira versurile îmblânzind oamenii si fiarele, a traversat veacurile. Nefericita sa poveste de dragoste precum si tragicul lui sfârsit au inspirat numeroase creatii artistice în teatru, film, muzică, literatură etc. Longevitatea si popularitatea acestui mit se datorează faptului că atât prin viata sa dar si prin polivalentă, Orfeu este văzut ca arhetip al artistului complet si etern. Nu putini sunt cei care si l-au luat ca model, ca geniu protector.
Între cei care îl evocă si invocă se află si poeta Elena Armenescu în recenta sa carte, De mână cu Orfeu, apărută la editura Mirabilis, în conditii grafice deosebite, cu desene semnate de Andrei Câmpan, extrem de potrivite cu substanta si tonul poemelor, în pandant. Versurile ample, nesofisticate nu tin de niciun curent modernist, miza fiind adresarea directă, fără sinuozităti ideatice, iar optiunea pentru prozodia clasică este salutară sustinând adecvat retorica plastică, având un mesaj de impact imediat. Cartea poate fi percepută si ca o ars poetica, în demersul ei curajos si provocator de a-l apela pe Orfeu, zeul poetilor si muzicienilor, pe care autoarea îi numeste ,,anatomisti ai sufletului“, poate si în virtutea profesiei sale de medic, a cărei amprentă se va resimti pe alocuri, în identificarea si diagnosticarea negativitătii unui prezent derizoriu.
Poeta ne propune o incursiune în lumea contemporană, deopotrivă seducătoare si respingătoare, văzută uneori în conexiune cu trecutul ei istoric si cultural deopotrivă măret si degradant, dar nu lipsit de tentatiile speculatiei gnoseologice. Discursul abundent narativ dar si cu emotionante insertii lirice adună gânduri, stări, sentimente, transcrise ,,la cald“ si chiar datate pentru autenticitate, ivite în timpul unor călătorii, excursii, pelerinaje, în fapt experiente solicitând receptivitate dar si spirit de analiză, sinteză si reflectie. Parcursul oferă hrană pentru ochi, minte si spirit. Există descrieri de natură splendidă, consemnări revoltate vizavi de anomaliile prezentului imediat, înăltare si revelatie produse în spatiul religios. Călătoria înseamnă si initiere, de aceea este convocat Orfeu, protagonistul neobisnuitei călătorii de dincolo de spatiul muritorilor. El coboară în Tartar implorându-l pe zeul Hades să i-o redea pe Euridice, sotia sa care murise. Hades se înduplecă, dar o privire înapoi a lui Orfeu spulberă umbra iubitei sale care îl urma, sugerând între altele evanescenta vietii dar si a mortii. Eroul rămâne să-si plângă nefericirea si, refuzând alte femei, provoacă mânia menadelor care îl sfâsie, capul său urmând să plutească pe mare cântând în continuare, îmblânzind valurile, asa cum se întâmplase în timpul expeditiei argonautilor care îl luaseră cu ei pe Orfeu, spre a îmblânzi apele si stâncile din drumul lor. Tragica poveste preluată si de Elena Armenescu, versificată onest si sensibil, induce credinta, între altele, că cel ce cutează cu ardoare spre piscul greu, nevăzut si enigmatic al poeziei, poate fi luat nesperat si miraculos sub ocrotirea lui Orfeu: ,,Fără ducerea mea voită, acolo-n înăltimea clară/ Unde puteri fantaste păzesc si întinderea măsoară/ N-as fi ajuns miraculos, unde mă tin de mână, eu/ Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, cu Orfeu.“
În periplul concret sau imaginar al autoarei, temele culturale universale se asociază uneori cu secvente autobiografice care transmit un apel punctual. Poezia având ca titlu versul unui cântec popular, ,,Descunună-mă, părinte“, dezvăluie o dramă personală care este extrapolată la nivel de societate, textul fiind dedicat, după nota din subsol, tuturor femeilor agresate fizic si psihic, umilite, torturate. Norma morală, postura sapientială secondează discret poemele în care autoarea nu-si poate reprima regretul fată de unele disfunctionalităti fiintiale ale contemporaneitătii, punându-i un diagnostic realist si neechivoc, atentionând că lumea de azi se află în pericolul de a-si pierde tocmai ce o face umană, adică sensibilitatea fată de creatia artistică: ,,Lumea de azi nu mai stie să cânte, doar suspină/ ori geme, strigă, tipă, crezând că se face înteleasă asa“.
Într-o astfel de lume ar părea poate desuetă sau hazardată pledoaria Elenei Armenescu pentru încredere în forta de regenerare morală, îndemnând la trezirea spiritului civic, la respect pentru viata ce merită trăită cu bucurie: ,,Iubeste fiecare anotimp al vremii si al vietii/ Chiar când prin ploi si vânt treci vămile cetii/ Iubeste tot ce-au scris profetii cu tainic înteles/ Sunt scrise pentru tine, sunt darul tău ales!“ Pentru recuperare puritătii si păcii sinelui fiecăruia, pentru restabilirea bunelor rosturi, poeta propune revenirea la vechile si adevăratele izvoare ale frumusetii si întelepciunii prin intrarea în armonie cu divinitatea, care se regăseste în lăcasurile de cult, unde ,,răscolitor bate toaca“, dar si în lucrurile simple din jur, aflate si ele sub lumina atotprotectoare a creatorului universal.
Pelerinajul la Ierusalim, străbaterea Drumului Crucii generează cele mai impresionante trăiri oferind o altă perspectivă de întelegere a vietii, a cărei esentă este iubirea sustinută de credinta în Dumnezeu: ,,Îndrăzneste! Crede întotdeauna în iubire/ Crede că Domnul te veghează si pe tine“. Iubirea se împleteste cu pretuirea fată de înaintasi, fată de strămosii nostri în poeziile ce readuc în amintire trecutul eroic al dacilor aflati ,,Sub semnul lupului“: ,,Iubire, cheamă-ne pe înăltimi!/ Acolo unde strămosii mei, multimi/ În vechime, ridicau desfătătoare/ Lăcasuri de-nchinare, altare solare“. Desi variate, subiectele sunt abordate consecvent nepretentios, lucid, sincer, invitând la coparticiparea cititorului de bun simt si de bună credintă. Stilul de o naturalete empatică inserează si inovatii lexicale: ,,tăcere nădăjduitoare“, ,,puteri fantaste“, ,,gândul zburătăcind“, ,,ceruri azure“, unele născute din necesităti de rimă ca acest ,,chem“: ,,Iar lira ce vibrase doar la al dragostei îndemn/ Acum se tânguie prin codrii seculari, cu groază/ Nu mai aude al păsărilor îmblânzite dulce chem“.
De mână cu Orfeu, poeta străbate cu mult curaj, munti si văi, mări si oceane, trecutul si prezentul sufletului omenesc într-o lume în permanent zbucium al facerii si prefacerii. Orfeu dăinuie nu numai ca etalon al nefericirii, ci si al iubirii devotate, iubirea fiind si axul pivotant al cărtii, a cărei valoare constă mai ales în mesajul ei – arta si iubirea se interconditionează si sunt nemuritoare.
|
Victoria Milescu 1/4/2015 |
Contact: |
|
|
