Aceste bucurii trecătoare,
Dacă nu m-ar fi sunat la telefon, ca să mă certe, doamna Anica Sighisoreanu, din Tujunga, California, nu as mai fi scris aceste rânduri: “Domnule - îmi zice -, te-am sunat că vreau să te cert: Văd că scrii despre toată lumea, dar despre dumneata de ce nu scrii, domnule, că ai asa un talent!... Scrie, domnule, si despre dumneata!”
I- am multumit doamnei Sighisoreanu pentru ceartă si pentru îndemn, dar am invitat-o, în acelasi timp, să citească “Aceste bucurii trecătoare”, un eseu mai lung, plin de reflectii pe marginea scrisorilor pe care le-am primit de-a lungul anilor de la cititori si atunci va afla că eu văd lumea ca pe o revărsare de dragoste de la o inimă la alta, asa cum, de altfel, o vede si doamna Sighisoreanu, fapt dovedit prin gestul domniei sale, de a nu mă lăsa să mă pierd ca scriitor.
De cum am început să-mi dau seama de lumea din jurul meu, am pus ochii pe mama. Dincolo de povestile cu feti-frumosi si babe urâte ce mi le spunea, mama se adâncea cu privirea într-o cărticică, numită “Visul Maicii Domnului” Era lectura ei de căpătâi, alături de “Psaltire” si “Biblie.” Citea cu glas tare, mai ales pentru noi cei mai mici dintre frati, care nu învătasem încă să citim. Mai târziu, când am învătat să citesc, mi-am adâncit si eu ochii, ca mama, în acele cărti, si astfel s-a sădit în mine pasiunea pentru citit. Dar în casa noastră mai erau si alte cărti, mai ales ale scriitorilor clasici. Citindu-le, mi s-a format un mare cult pentru scriitori. Le priveam pozele din cărtile de scoală si vedeam în ei niste zei ai planetei noastre, luminati de o aură personală si revărsând în inima mea, iubirea lor pentru oameni. Pe Mihail Sadoveanu mi-l închipuiam un om cu însusiri supraomenesti, că altminteri cine dintre oamenii obisnuiti, cum îi consideram eu pe tăranii din satul meu, ar fi putut să scrie atât de frumos?! Cititul cărtilor devenise pentru mine atât de necesar si important, ca si păscutul vacilor. Asa cum trebuia să merg cu vacile la păscut, că altminteri nu as mai fi avut seara lapte, tot asa trebuia să plec cu cărtile subtioară la câmp sau în grădina noastră de pe Valea Gârlii, că altminteri nu as mai fi putut trece acea fioroasă Vale a Saulii, ca să ajung la scoli înalte de la Bucuresti.
Admiratia ce am avut-o de mic copil pentru scriitori, mi-a rămas în suflet pe tot restul vietii.
Faptul că niciodată în scoala elementară sau chiar în liceu, nu am avut ocazia să stau de vorbă cu un scriitor, m-a frământat multă vreme. Iată de ce, când am ajuns ce mi-am dorit de mic copil, adică să devin Profesor de limba si literatura română, alergam la Uniunea Scriitorilor, după scriitori, îi invitam si îi aduceam (Doamne, cu câte sacrificii!) la liceul unde predam, ca să le ofer elevilor mei acea sansă, pe care eu nu o avusesem, când eram de vârsta lor.
Asa i-au cunoscut elevii mei din anii 1970, pe poetii avangardisti, Constantin Nisipeanu si Virgil Carianopol, pe post-modernistii Mircea Dinescu si Dinu Flămâtind, pe “închisnovatul” poet Ion Gheorghe, citindu-le din “Zoosophia'', cartea lui de poeme cu accente suprarealiste, pe autorul ”Sunetului originar” (l-am numit pe blagianul Gheorghe Pitut), pe Teodor Bals, autorul cărtii “Noaptea coridei”, pe Constanta Buzea , poeta “nimicului ars” si a tăcerilor din lucruri nevăzute, ca si pe alti scriitori afirmati atunci.
A prezenta în “agora” poezia sau proza unor scriitori de real talent, este un act de cultură, tinând de constiinta evaluării valorilor, iar existenta unor fini evaluatori de opere literare, în literatura română, a însemnat o mare sansă pentru scriitorii adevărati.
De la popularitatea în dulcele si plin de inspiratie “târg al Iesilor”, din anii 1870, a cenaclului “Junimea” si a revistei “Convorbiri literare” si până astăzi, publicistica literară din tară si din afara tării, a cunoscut o fluentă continuitate, datorită unor spirite sensibile, capabile să detecteze spatii invizibile din textele literare si să le aducă în prim plan, prin lucrări demne de istoria literară. În salba unor asemenea multimi de spirite, au rămas cu o strălucire de neumbrit, Titu Maiorescu si George Călinescu. Dar indiferent care le este numele, asemenea spirite au o trăsătură comună: dragostea fată de creatia literară, ca retrăire artistică a vietii de toate zilele.
De la inima scriitorului, la cea a criticului sensibil si de aici la inima cititorului pasionat de literatură, iată o reactie în lant, a unei bucurii trecătoare, înteleasă ca dragoste, de care toti avem nevoie.
Iată de ce am crezut si cred că sensul existentei mele este acela de a mă face util inimilor sensibile la arta scrisului. Asadar, doamnă Sighisoreanu, a scrie despre altii, este ca si cum as scrie despre mine însumi, în relatie cu această lume, iar telefonul Domniei Voastre nu a fost decât o reactie spontană la felul meu propriu de a vedea lumea, ca sens al existentei spiritului meu. Mai mult decât atât, vreau să vă spun că rândurile de mai sus vi se datorează în exlusivitate. Mii de multumiri!
Fragment din cartea inedită - Aceste bucurii trecătoare,
Wakefied - Boston
|
George Bajenaru 1/3/2015 |
Contact: |
|
|
