Convoi spre Babilon
Corturile de safir
- Pe firul apelor trec corturile
de purpură albită de soare si vânt –
unde se duc, nimeni nu stie;
de unde vin, demult s-a uitat.
Trec corturile printre popoarele mele,
din cetătile mele au iesit,
se tin după pomii bătrâni,
după fântânile cu cumpănă din vale.
Nu calcă pe Calea Regală,
doar pe poteci nebătute de nimeni,
trec peste munte si mare,
în palatele faraonului intră ca apa,
ca focul iscat dintr-o scânteie se-ntind,
nimeni nu stie când vin si când pleacă,
marea în fată li se desface,
pomii aprinsi din senin le cheamă.
Corturile de purpură ca safirul
lasă în urmă o dâră de litere,
marea se umple de sare
si pământul scoate tot sare,
sudoarea fruntii e plină de sare,
si lacrima plesneste de sare,
sirul de corturi o întinde pe fată
si noaptea o varsă-n Marea Moartă.
Corturile se duc si vin peste mare
pe-un pod mai subtire ca lama săbiei,
unul de altul se tin prin văzduh
cu altele pe de lături ca aripi.
De pe podul de vase între tărmuri legat,
cu soarele în Carul de aur,
cu toată Asia în spate, eu, Împăratul Xerxes,
întreb: „Unde se duc corturile de purpură?”
si nu-i nimeni să-mi spună,
nici bătrânul Artabanos nu mă aude,
armatele mele mărsăluiesc pe podul de vase
si fiecare visează la podul Djinvat.
Vis cu cai
- Artabanos, unde se duc călăretii printre mirti
cu caii acestia,
unul rosu,
altul murg si
altul alb?
- În visul lui Zaharia,
cel care s-a născut odată cu tine
si a plecat cu-o funie de măsurat în mână
dincolo de râu,
în al doilea an de domnie al lui Darius.
- Ce să măsoare, căci doar privirea mea
fixează marginile lumii!?
- Templul celor cu corturi
ridicat după măsurătorile lui,
pe care l-am lăsat în partea de jos,
când am apucat spre tinutul de miazănoapte,
unde cămilele au mâncat serpii.
Capcane
Carul de luptă
de veacuri tot schimbă
luptător si cal,
calul si luptătorul.
Cu haine schimbate,
împăratul urcă-ntr-un car
dintre multele care, si cu ai săi
se-aruncă în luptă.
Ceilalti aveau poruncă
să nu lovească cu spada de fier
nici pe cel mic, nici pe cel mare,
decât pe împăratul Ahab.
Capul celui prins în haine împărătesti
au vrut să îl reteze, dar a tipat si,
ca treziti din somn, toti au fugit,
văzând că nu este împăratul.
Numai că o săgeată întâmplătoare
l-a lovit la încheietura armurii
si de sub coasta a treia, a împăratului,
a tâsnit sângele albastru.
Cel ce conducea carul de luptă
l-a scos din câmpul de bătaie,
odată cu ziua a închis ochii
împăratul, fără hainele sale.
Pe câmpul de bătaie
de veacuri se tot schimbă
împărat si haine,
hainele si împăratul.
Otic si abur
Un otic de plug
a brăzdat sase sute de tinuturi –
pământul era moale,
mustea de apă.
Acum a despicat
sase sute de trupuri omenesti –
carnea era moale,
mustea de sânge.
Oticul de plug nu deosebeste
între tărână si carne,
doar cine decide
distinge aburul
reavăn de pământ
de aburul cald al cărnii –
ultimul îi aminteste
de cel iesit printre buzele sale.
Convoi spre Babilon
Printre ziduri muntoase mărsăluiau
cu picioarele pline de sânge
spre Babilon;
doi câte doi, cu stâlpi de aramă pe umeri
si-n mâini cu vase de aur,
cu cutite de argint si cu unelte de aramă;
căpetenia străjerilor cu ligheanul de aur pe cap
juca chilabaua
si cei cu potire de aur,
cu cesti si pahare de argint legate de gât
tineau, în spate, rustemul;
bucăti de aramă din coperisul stâlpilor
si rodii fără de număr din împrejurul lor
străluceau pe umerii celor de pe urmă,
orbiti de praf
si asurziti de zgomotul metalelor
si de chiotele gurilor răgusite.
Si-n urma lor, în funiile corturilor, veneau crispati
cei goi, visând la legătura ce n-apucaseră s-o ia.
Piatra se umflă de-o parte si alta a strâmtorii,
muntele creste, umple tot spatiul, întunecă cerul;
din crestetele oamenilor si din munte ies flăcări,
piatra se prăvale cu trosnet
si împrăstie întunericul, despărtind zgura de metal.
Prin muntele de foc, cei din funii au văzut
mărsăluind spre ei:
stâlpi de aramă, doi câte doi, aprinsi,
vase de aur, cutite de argint
si unelte de aramă aprinse;
potire de aur, cesti si pahare de argint,
bucăti de aramă din coperisul stâlpilor
si rodii fără de număr, toate aprinse
si-n fata tuturora, săltând, ligheanul de aur,
purtătorul cărtii de foc.
De teamă, ca si cum n-ar fi fost în funii,
cei goi au luat-o la fugă, voind să scape de scrum,
dar fără să stie, că fiecare căra în funii
câte o piatră de foc,
că de fiecare se prinsese
câte o filă de carte –
Se povestea de către ultimul ajuns între noi.
|
Dumitru Velea 12/29/2014 |
Contact: |
|
|
