A mai trecut un an.... Gândind la Dr.Dinu Dimitriu
Iată că a mai trecut încă un an. Pentru cei tineri anii trec prea încet si sunt plini de planuri, lupte si întâmplări, unele fericite si altele mai putin. Dar tinerii, desi nerăbdători, socotesc că au timp si speră că ceea ce nu au reusit anul acesta vor reusi neapărat în următorul. Fiecare an aduce pentru ei un câstig fie cât de neînsemnat de experientă, prestigiu si uneori succes. Et in Arcadia ego cum spune poetul latin - am trecut si eu precum Virgiliu prin acea lume imaginară, populată cu vise aurite (care nu au nimic de-a face cu “the golden age”), când în pofida teroarei comuniste m-am simtit nemuritor…sau aproape.
Din păcate însă în lumea reală fiecare câstig este plătit, chiar atunci când noi nu băgăm de seamă, cu o pierdere echivalentă si irevocabilă din unicul si cel mai de pret bun al nostru – viata. Cititorul familiarizat cu parabola filozofică a lui Balzac, care formează esenta romanului său La Peau de Chagrin (Pielea de Sagri), mă va întelege probabil cel mai bine. Mai ales acela care, ca si mine, înregistrează zilnic, tot mai acut, fuga necurmată si tot mai grăbită a timpului. Si fiecare an ne aduce, nouă celor trecuti de apexul unei efemere existente terestre, nu câstiguri, ci numai pierderi: noi slăbiciuni, neputinte si limitări.
Dar ceea ce este si mai grav, aduce disparitia celor dragi.
Părinti, rude, prieteni pe care îi iubim si semeni pe care îi admirăm ne părăsesc lăsându-ne din ce în ce mai singuri, într-o lume tot mai săracă. Iar cum împrejurările se leagă unele cu altele ceea ce se petrece cu fiecare dintre noi influentează si societatea în general, zdruncinându-i adesea chiar organizatiile definitorii.
Astfel Observatorul nostru a suferit în 2014 greaua pierdere a doctorului Dinu Dimitriu, unul dintre colaboratorii cei mai vechi si mai apreciati.
Trebuie să mărturisesc cu regret că nu l-am întâlnit niciodată pe confratele Dinu Dimitriu, nu am avut norocul să-i fiu prieten si nici măcar nu i-am fost pacient. Cu toate acestea, pe alt plan al existentei, el îmi este foarte aproape.
Si nici nu s-ar putea altfel, căci de la primele lecturi ale Tabletelor pentru Prieteni mi s-a dezvăluit ca un scriitor sensibil, talentat si bine informat; un minunat camarad de drumetie intelectuală, explorând aceleasi orizonturi ca si mine, punându-si aceleasi întrebări epistemologice si ajungând la aproape aceleasi concluzii. Fireste că între modurile noastre de-a vedea lucrurile erau cu necesitate si diferente. Dar nu în principiile etico-morale evidente în scrierile sale si care îmi guvernează si mie atât viata privată cât si cea profesională. In acest sens nu pot uita de pildă satisfactia cu care i-am citit articolul întitulat Primum Non Nocere.
Oare câti medici din jurul nostru mai cred cu adevărat sau respectă jurământul hipocratic si mai ales câti au curajul să ia pozitie fătisă împotriva curentelor fals democratice si extrem de periculoase care promovează agresiv anti-umana eutanasie?
Si câti profesionisti din alte domenii de activitate omenească sunt gata să adere, în atmosfera de corectitudine politică actuală, la exigenta etică hipocratică?
Dar în decursul anilor Dinu Dimitriu a abordat cu aceeasi onestitate, clarviziune si îndemânare scriitoricească o mare varietate de alte subiecte spinoase cum ar fi dualismul viată-moarte, bătrânetea si situatia nefericită a omenirii contemporane la răscruce în vremurile noastre atât de tulburi si nesigure. Desi în articolele sale recunostea că marile noastre probleme sunt rezultatul greselilor si slăbiciunilor omenesti scrisul lui nu era însă pesimist, afirmând încrederea autorului în capacitatea umanitătii de-a genera solutii, dar si in rolul adjuvant al spiritualitătii.
Am aflat, prea târziu, că doctorul era preocupat încă de mult de probleme estetice, de frumos si frumusete, notiuni atât de răstălmăcite si maltratate de contemporani. Am presupus că practica medicală i-a dat prilejul să constate efectul nociv al lipsei frumosului sub multiplele-i forme din viata de toate zilele.si mi-ar fi plăcut să mă împărtăsesc din experienta si căutările sale.
De câteva ori am avut onoarea să împart cu dânsul aceeasi pagină a Observatorului si am constatat cu plăcută uimire că uneori în mod straniu se părea că am fi contemplat amândoi simultan aceleasi subiecte, articolele noastre completându-se cumva unul pe celălat. Si am simtit nevoia să-l cunosc. Dar soarta a intervenit neiertătoare.
Vestea decesului doctorului Dinu Dimitriu a fost cu totul neasteptată fiindcă scrisul său matur avea totusi o anumită prospetime tinerească si nici prin gând nu mi-a trecut că atinsese deja o vârstă înaintată. Dar fireste că aparentele înseală. Am vrut de mult să-i scriu, să-i mărturisesc admiratia mea si sentimentul unei înrudiri spirituale pentru care îi eram adânc recunoscător.
Imperativele geografice canadiene fiind asa cum sunt as fi dorit de asemenea să-l atrag într-o prietenie epistolară, ca alternativă pentru contactul personal imposibil din cauza distantei dintre noi.
Un e-mail mi s-a părut însă prea meschin, nedemn de un om de statura sa si am amânat mereu să-i scriu scrsoarea de introducere crezând ca va fi prezent în aceste pagini multă vreme după ce eu nu voi mai fi. Acum îmi pare rău fiindcă cred sincer că dacă vrem să sărbătorim pe cineva trebuie s-o facem câtă vreme subiectul poate să se bucure el însusi de respectul, dragostea si aprecierea noastră. Dar în cazul colegului Dinu Dimitriu eu am scăpat ocazia să-i aduc omagiile binemeritate la timpul potrivit. De aceea rândurile de fată reprezintă nu numai expresia lor postumă, dar si un act de penitentă.
Pintecton B C
|
Gabriel Watermiller 12/26/2014 |
Contact: |
|
|
