Studii traditionale - DESPRE CEAI
Unai una si două-s mai multe (Ion Creangă)
Okakura Kakuzo a scris o carte minunată: Cartea Ceaiului.
Cartea, apărută întâi în Anglia, apoi în Franța, a fost tradusă si publicată în România, cu vreo două-trei decenii în urmă, ascunsă de alte două texte apărute toate într-un volum al renumitei colecții de artă din Editura Meridiane.
Japonezul Kakuzo (1862-1913), mare apărător al tradiției, a dezvăluit în cărțulia sa că ceaiul, preparatul si băutul său, sunt mult mai mult decât un fapt profan. El leagă ceaiul de Zen si îi dezvăluie dimensiunile spirituale.
Lumea modernă însă a aflat despre sensul ascuns al ceaiului dintr-o carte ajunsă la modă, un best-seller, Shogun al lui James Clavell. Oricum, cei care au desacralizat ceaiul au fost imperialistii britanici care, nu numai că au încercat să exporte mentalitatea modernă în Orient, dar s-au străduit de asemenea să corupă si să profaneze baza tradițională a acestuia. Celebrul Somerset Maugham este un bun exemplu de mentalitate occidentală.
În cartea lui Maugham, cu titlul de factură pseudo-inițiatică, The Razors Edge, se istorisesc peregrinările eroului în căutarea desăvârsirii, el ajungând până în India, fără însă a reusi să scape de lanțurile mentalității occidentale; ceea ce ni se pare semnificativ este declarația peremtorie a eroului prin care Maugham își trâmbițează preferința pentru salba samsarică de treceri dintr-o lume în alta, treceri considerate mai amuzante și mai atrăgătoare decât realizarea spirituală ce urmărește tocmai evadarea din această sarabandă a renașterilor în Lumea contingențelor și persabilului. Este poate cea mai tranșantă afirmație a mentalității profane, prin care se recunoaște răspicat preferința pentru cele lumești, pentru ignoranță, pentru cele trecătoare. Scrie Maugham: Maya este numai speculație inventată de acei gânditori pasionați pentru a explica cum poate Infinitul să producă finitul. Șankara, cel mai înțelept dintre toți aceștia, a decis că este un mister insolubil. Vedeți, dificultatea este să explici de ce Brahma, care este Ființă, Beatitudine și Inteligență, care este inalterabil, care este și rămâne veșnic în repaos, care este perfect, a creat totuși lumea. Dacă pui întrebarea, răspunsul în general este că Absolutul a creat lumea din distracție, din joacă. Dar când te gândești la foamete, inundații, cutremure și uragane, simțul tău moral se simte ultragiat la ideea că toate acestea au fost create din joacă. Nimic nu este permanent în lume și am fi nebuni să cerem ceva care să fie veșnic, dar cu siguranță am fi și mai nebuni să nu ne bucurăm de ceea ce avem. Nu putem să ne scăldăm de două ori în aceleași ape ale râului, dar putem să ne scăldăm în alte râuri. Nu a fost pentru mine să părăsesc lumea și să mă retrag la mănăstire, ci să trăiesc în lume și să iubesc obiectele acestei lumi, nu pentru ele ci pentru Infinitul din ele. Dacă în acele momente de extaz am fost într-adevăr același cu Absolutul, atunci, dacă ceea ce se spune e adevărat, nimic nu poate să mă atingă și când am epuizat karma vieții mele prezente nu mă voi mai reîntoarce. Acest gând m-a umplut de tristețe. Doream să trăiesc din nou și din nou, aș fi fost gata să accept orice fel de viață, oricât de dificilă și dureroasă. Am simțit că numai o viață după alta mi-ar putea satisface entuziasmul, vigoarea și curiozitatea.
În replică, spune Julius Evola: Pentru a putea rezista pe calea adevărului suprem (paramâtha) este necesară o triplă armură; în fața Căii, profanul tremură și strigă: «Mai bine samsâra! varam samsâra evâvasthanam!» (Bodhi-charyâvatâratîkâ); atrage atenția Buddhismul: Dacă, cu adevărat, în fața unei astfel de doctrine, în fața unei astfel de expuneri (de tipul: Cel care a fost declarat existent, pentru aceasta, tocmai, a fost declarat non-existent, și astfel el este declarat existent) gândirea celui care aspiră la iluminare, nu se abate, nu se scufundă în abis, nu se turbură, mintea sa nu este prinsă, dacă nu este ca și cum ar avea șira spinării sfărâmată, dacă nu simte teroarea, nu este cuprins de zăpăceală atunci poate fi instruit în perfecta cunoaștere transcendentă, prajnâpâramitâ (Prajnâpâra-mitâ). De aceea profanii strigă: Mai bine samsâra!
Și iată ce afirmă lamas tibetani: oamenii care nu au realizat un grad de cunoaștere (spirituală), care trăiesc ca animalele, ușor influențabili de impulsurile lor, sunt ca niște călători care rătăcesc în jurul lumii, fără un scop precis. Un asemenea om vede un lac la răsărit și fiind însetat aleargă spre apă. Când ajunge aproape de mal simte miros de fum. Asta îi sugerează prezența unei case, sau a unui cort. Așa că, uită de lacul la care încă n-a ajuns și pornește spre nord, către fum. În drumul său, înainte de a descoperi vreo casă, apar fantome înspăimântătoare. Terorizat, rătăcitorul se întoarce și aleargă pe rupte spre sud. Când crede că a alergat destul pentru a fi în siguranță se oprește pentru a se odihni. Acum, alți drumeți în trecere îi vor spune despre o țară a belșugului și fericirii pe care ei vor s-o găsească, așa că vagabondul se va alătura plin de entuziasm și va porni spre apus. Pe drum el va fi de multe ori tentat să-și schimbe direcția, înainte de a ajunge în încântătorul ținut. Astfel, hoinărind continuu la întâmplare toată viața, nu va atinge niciodată o țintă. Moartea îl va ajunge pe drum, iar forțele conflictuale ale acțiunilor sale dezordonate se vor împrăștia în cele patru vânturi. Dimpotrivă, cei iluminați se aseamănă cu un călător conștient de ținta pe care trebuie s-o atingă, bine informat în legătură cu situația geografică și drumurile care duc acolo. Cu gândul neclintit fixat la ținta sa, indiferent la variatele miraje și ispite de pe marginea drumului, acest om controlează forțele generate de concentrarea sa mentală precum și activitatea sa trupească... Singurul motiv pentru care ființa se poate bucura cu adevărat că are ocazia să parcurgă mai multe stări de existență este că acest șir nenumărat de stări îi consolidează speranța că, dacă n-a reușit într-o stare de existență să obțină eliberarea, o poate obține într-o stare viitoare.
Punctul de vedere al lui Maugham este atât de profan și plin de înfumurarea individualismului încât aproape fiecare cuvânt al său conține o eroare. Este poziția specifică a colonialismului Occidental care, în loc să se străduie să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat a bea ceai, a transformat ritualul tradițional în ceaiul de la ora cinci. De fapt, mentalitatea modernă este atât de coruptă, încât nici nu poate realiza inepțiile ce le perorează prin gura academicienilor, filozofilor și savanților atât de plini de ego. Și chiar aceasta este, în fond, problema: superbia (vorba lui Dante) egoului este cea care îi face pe indivizii respectivi să creadă că Dumnezeu cel nemuritor este numai o noțiune abstractă, că Principiul etern cum e înțeles de înțelepții hinduși este numai o vorbă. Și faptul că nu au capacitatea să înțeleagă aceste adevăruri determină egoul să le nege și să le infecteze mintea cu virusul importanței lor individuale și raționale.
Astfel de indivizi confundă cu veselie spiritualul cu raționalul, Intelectul cu rațiunea discursivă, nu înțeleg absolut de loc relația dintre transcendent și imanent, habar nu au că nu se poate vorbi de egoism în cazul înțelepților Orientului, fiindcă în cazul lor nu mai există un ego și ajutorul lor acordat lumii este, ca și cel al lui Hristos și al isihasmului, o dumnezeiască Milostenie. Astfel de indivizi sunt atât de ignoranți încât nu au cum să priceapă ce înseamnă supra-Dumnezeul lui Grigore Palamas și al lui Meister Eckhart. Astfel de indivizi, după prostul obicei al pseudo-savanților, se amestecă în subiecte despre care nu au habar, despre care au citit în treacăt frânturi de idei și cred, profund marcați de democrație, egalitarism și drepturile omului, că au voie să spună orice, fără urmă de responsabilitate. Acești indivizi sunt negustorii din Templu, dar cine mai poate să-i alunge? Se pare că numai A Doua Venire.
|
Mircea A. Tămas 7/13/2004 |
Contact: |
|
|
