Cuvântul bine temperat - De gustibus...
Gusturile nu se discută? Zicala "de gustibus non disputandum" nu mă mai satisface astăzi. Si asta nu pentru că n-as fi tot timpul încurajată să-mi spun părerea -prin toate mijloacele de "social media" ca Twitter sau Facebook, unde marea valoare a unui om e numărul de "prieteni" cu care poate nici nu s-a văzut vreodată- ci pentru că, pur si simplu, am constatat că gusturile se mai si schimbă.
Fac o paranteză: de ce spun că valoarea unui individ este măsurată prin numărul de "prieteni", care, azi, se înmultesc că ciupercile? Am auzit recent la radio un anunt al unui hotel din SUA (nu mai stiu orasul) care închiriază gratuit un week-end oricărui turist cu peste 2000 de "prieteni" pe Facebook. Oare speră hotelul să-si mărească clientela cu o parte din cei 2000 de "prieteni" ai turistului? Oricum, precum s-a dovedit, acesti "prieteni" pot juca uneori un rol important, ca de exemplu în viata politică a unei tări.
Dar să revin la gusturi. Unele, pe care le adoptăm din copilărie, rămân cu noi toată viata: dacă ne place cinstea, punctualitatea, rigurozitatea în muncă, dacă preferăm oamenii credibili si integri, acest gen de gusturi nu se schimbă. Altele, spre marea noastră surprindere, se schimbă. Nu toate, dar multe si din toate domeniile: culinar, artistic, literar, politic. Dar n-ar trebui să ne mirăm: si noi evoluăm, nu numai mediul înconjurător si tehnologia!
Memoria afectivă are un rol important în schimbarea sau păstrarea unor gusturi culinare, de exemplu. Am un prieten care urăste orezul, nu se poate atinge de excelentul pilaf făcut de sotia lui, în schimb îi place orez cu lapte. Îmi spunea: "La armată ne dădea mâncare de orez, oribilă, dar pe vremuri, acasă, mama îmi făcea un orez cu lapte minunat". Acesta e un caz în care memoria afectivă păstrează gusturile intacte. Există si cazul invers: eu, de exemplu, uram, copil fiind, chiftelutele de praz sau macaroanele cu sos de rosii, pe care le făcea mama în vremurile grele din anii 50. Dar azi, cine se chinuieste să prepare chiftelute de praz care, cu toate eforturile, tot nu ies "ca la mama acasă"? Eu însǎmi, exaltată de gustul lor nemaipomenit!
Ne e dor de noi însine, tineri, confundând adesea acest dor cu cel după lucruri pe care, pe vremuri, le uram. Cum altfel s-ar explica nostalgia unora pentru "frumusetile" din timpul comunismului în România? Sau plǎcerea cu care altii ascultă cântecele patriotice pe care, prin anii 60, erau obligati să le repete, în corul scolii, ore în sir?
Schimbările de gust au loc si atunci când memoria afectivă are tendinta de a compensa, prin perceptii pozitive, niste suferinte trecute. Astăzi, de exemplu, consum cu mare plăcere o budincă de cereale pe care acum câtiva ani, în spital, nu vroiam s-o văd!
Acelasi fenomen s-a petrecut când l-am “cunoscut” pe Debussy. Îmi plăceau lucrările lui, le cântăm cu bucurie la pian. Dar quartetul de coarde nu mă entuziasma. Îl ascultasem o singură dată si, în ciuda faptului că sunt o mare iubitoare a muzicii de camerǎ, nu m-a cucerit. Dimpotrivă!
În tinerete am vrut să urmez Conservatorul si, la concursul de admitere, exista proba de “dicteu muzical”, în care candidatului i se cânta la pian un fragment muzical pe care el trebuia să-l scrie pe note exact cum l-a “auzit”. Ca si dictările de texte, si cele muzicale aveau diverse grade de dificultate. Eu mă pregăteam pentru admitere cu Aurel Stroe, un tip sever, care-mi dădea dicteuri grele. Unul din ele a avut toate “trapele” posibile: note legate (care nu se auzeau, dar trebuiau "ghicite" si scrise), schimbări de ritm, modulatii, însfârsit, tot ce poate face imposibilă viata unui biet candidat la un concurs de admitere. Am urât acel dicteu. Era un fragment din quartetul de Debussy. Acuma ascult cu plăcere acelasi quartet, pe care-l recunosc de la primul sunet! Care e explicatia acestei schimbări? Îmi “mântuiesc” oare, cu perceptia mea de astăzi, chinurile si angoasele din trecut, sau mă caut, în sunetele quartetului, pe mine însămi, absolventă de liceu?
Am dat numai câteva exemple de schimbare a gustului, dar sunt sigurǎ ca avem cu totii numerioase experiente de asemenea schimbǎri. De aceea, contrar indicatiilor proverbului citat la începutul articolului, mie-mi place să discut despre gusturi, simplu si mai ales fǎrǎ dorinta de a-mi impune pǎrerea...
La sfârsit de an, colaboratorilor si cititorior ziarului nostru, urarea traditionalǎ:
Sǎrbǎtori Fericite si La Multi Ani 2015!
Toronto / dec 2014
|
Veronica Pavel Lerner 12/23/2014 |
Contact: |
|
|
