Povestiri din veacul ce trecu - carte de Ion Drăghici
„... Ochii îi rămaseră întredeschisi si stinsi, si-n jalnica lor nevinovătie iertau parcă greselile întregii omeniri de la începuturi si până când va exista ea si va păcătui. M-am închinat, am murmurat un „ Doamne, iartă-mă!” printre buze si, fără să salut, am plecat hipnotizat parcă, să uit si să iert la rândul meu tot ce a fost si va fi să fie...”( Vitelul georgian).
La mai putin de un an de la aparitia volumului de versuri, Închinare, Ion Drăghici ne pune cu generozitate pe masa de lectură o carte de proză scurtă, intitulată Povestiri din veacul ce trecu..., apărută la Editura ROTIPO, Iasi, noiembrie, 2014.
Având, în partea de început, o sensibilă si drept mărturisitoare „ Dedicatie”( „ Fratelui meu si fiicei lui, prea devreme plecati spre albe vesnicii...”), un „Cuvânt înainte”, semnat de profesor universitar doctor Aneta Dobrea, si o altfel de prefată, scrisă de Domnita Neaga, cartea lui Ion Drăghici adună între copertele sale cincisprezece proze scurte ale căror titluri orientează si îndeamnă la citit.
Pe parcursul lecturii, ne întâlnim cu o proză realistă, în stil clasic, de tip balzacian, cu personaje marcate de caractere puternice, bine conturate, la care predomină una dintre trăsături ce impune actiunea viitoare. Desi există o galerie vie de personaje, nu putem vorbi totusi de o ierarhizare tipologică, asa cum se întâmplă la Balzac. Registrul epic realist este însotit de cel de analiză psihologică, alternând, în unele situatii, cu cel liric sau cu dezbaterea polemică.
Fie că este vorba de proza citadină, sau de cea a universului rural, ambele tipuri fixează în cadre sociale clar definite o frescă a societătii românesti dinainte si de după 1989, din care nu lipsesc elementele comice, acele vorbe în „ doi peri” atât de expresive ale românului, nu lipseste ironia fină, care la un loc dau coloratură si savoare textului epic, individualizează si particularizează si care constituie, fără dubii, punctul forte al originalitătii prozatorului Ion Drăghici.
Perspectiva narativă este una auctorială, de tip omniscient, omniprezent si omnipotent. Naratorul stie de la început tot ce trebuie despre personaje, iar pe parcursul actiunii îl găsim în mai multe locuri simultan. Povestind în scris, autorul retrăieste aceleasi întâmplări, dar cu o altă simtire care le face autentice, credibile, vii, fiindcă el stie ce se întâmplă până la urmă, stie deznodământul. Cunoasterea finalului aruncă o lumină controlată, dar nu mai putin autentică, asupra faptelor trăite.
Am observat că în procesul de constructie al prozelor sale I.Drăghici urmează un anume tipic. După ce trece de incipit, un fel de „ uvertură” în care se aude un singur instrument muzical, cel al naratorului, si unde se produce „ punerea în scenă” prin propozitii de cele mai multe ori eliptice de predicat ( „ Sfârsit de aprilie. Primăvara în toi...”, în Crocodilul; „ Frig, gust amar în gură, stare de emotie supremă...”, în Examen în prima sesiune...), se intră în desfăsurarea actiunii propriu-zise, unde naratiunea beneficiază de perspectiva unuia sau altuia dintre personaje, „dirijate” totusi de narator. Atunci se produce un lucru fantastic: valurile de adâncime, stârnite în faza initială, cuprind si influentează întrega viată a povestirii care va curge ca o apă învolburată, linistindu-se abia la final.
Personajele care populează universul epic al scrierilor lui Ion Drăghici sunt în cea mai mare parte reale, unele dintre ele figurând cu numele adevărat. Doctorul Ciorăscu si Marin din povestirile cu aceleasi titluri, Gheorghe din povestirea De pază la pâinea tării, si nu numai, sunt prototipuri care definesc lumea dinainte de 1989, în sensul frumos al cuvântului. Aceste personaje trăiesc un zbucium interior teribil, sunt leale, au convingeri profunde si un simt al responsabilitătii dincolo de obisnuit. Sunt personaje autentice, construite de I. Drăghici ca la carte. Doctorul Ciorăscu îsi face datoria la sanatoriu, are o atitudine modestă, duce o viată austeră, este principial, dar devine de nerecunoscut, când cineva îl „ calcă pe bombeuri”. Marin „cade în păcat”, obligat de seful său să facă rost de fonduri pentru protocolurile dezmătate ale înaltelor fete comuniste. El, însă, îsi dă seama de pericol si se redresează, fiindcă este un caracter puternic, înzestrat cu echilibru, dăruire, omenie..., chiar dacă redresarea sa va însemna plecarea din postul pe care îl detine. Gheorghe este omul cinstit până la prostie, care nu poate rezista într-o lume viciată de hotie. Demascarea hotilor, din pozitia de paznic, îl duce la pierderea slujbei, când hotul demascat este însusi directorul Fabricii de pâine pe care Gheorghe o păzeste.
O a doua categorie de personaje le include pe acelea create sau modelate de perioada postdecembristă. Pe de o parte, sunt oamenii de rând, trimisi în somaj, fără speranta unui loc de muncă si obligati să se descurce pentru a supravietui... Găsirea sporadică de lucru pe la unii concetăteni va deveni un mod de viată pentru Trică, Pandele si chiar Horatiu, „ pictorul”, din povestirea Crocodilul. În toată această neorânduială există si o parte „bună”: nu sunt ore de program, se lucrează „ în natură”, pe mâncare si băutură, este timp de stat la taifas, nu există constrângeri din partea sefilor.... Pe de altă parte, sunt politicienii, sindicalistii, directorii de trusturi de presă, jurnalistii aserviti, îmbogătitii din retrocedări ilegale, beneficiarii privatizărilor frauduloase, procurorii si judecătorii corupti, baronii locali..., o întreagă faună socială care „colcăie ca un ghem de serpi primăvara, la vremea împerecherii” ( Despre democratie). Există câteva personaje care si-au însusit trăsăturile celor două perioade temporale mentionate, în sensul că ce făceau rău înainte, continuă să facă, la o altă dimensiune, si în prezent, fără nicio mustrare de constiintă. Este cazul lui Pârvu, Pitigoi si Mihalache din Totul e legal, domnii Darie si Alexe din Vecini forever, doamna M. din Bacalaureat...
Un personaj aparte, de o finete si o sensibilitate speciale, este acela din Vitelul georgian (povestire pe care as rezuma-o într-o propozitie: O durere povestită este o durere diminuată, dar armonioasă). Golul sufletesc, pe care îl trăieste eul epic aflat departe de tară si printre străini, în loc să se umple de clipele frumoase petrecute la ski, în mijlocul naturii caucaziene, dimpotrivă, se adânceste, sporeste, în urma unei întâmplări dramatice, legate de sacrificarea unui vitelus... În momentele grele din viata noastră, ne gândim la mama, care, „cu vorbele ei blânde si vocea ei suferindă, roasă parcă de neîmplinirea” noastră, nu ne poate ajuta. Ne gândim la întâmplările frumoase din viată si descoperim, fără să vrem, în ochii unui biet animal, lumea pierdută si odată cu ea frumusetea chipurilor care au însufletit-o si pe care le-am iubit. Povestirea, în sine, este o metaforă, care aminteste de Moartea căprioarei lui Nicolae Labis, cu diferenta că, de data aceasta, sacrificiul este absolut inutil.
Cum lumea în care trăim este plină de situatii absurde, întâlnim si în povestirile lui Ion Drăghici personaje care creează situatiile sau sunt ele însele creatii ale acestor situatii ciudate. Este cazul domnului Dezrobitu din Învătăcelul, un pensionar dispus, la o vârstă destul de înaintată, să învete să cânte la vioară; este vorba de Gheorghe din O altă manta, obsedat că trebuie să predea statului o manta veche, rămasă la el din cine stie ce vremuri imemorabile, si în fine, cazul lui Vasile si Gheorghe, care poartă un dialog absurd, în povestirea Vasile...
Volumul de proză scurtă aflat în discutie se încheie cu povestirea Vioara. Scriitorul o asază la final, parcă pentru a ilustra cunoscutul dicton latin, apartinând lui Ovidiu, Finis coronat opus. Continutul ei aminteste de atmosfera nuvelisticii lui Gala Galaction, în special de aceea din Copca Rădvanului. Este o povestire mai amplă, foarte reusită, demonstrând mestesugul scriitorului si maturitatea sa creatoare.
Limba folosită de autor este cea literară, presărată cu putine regionalisme din Muntenia, care trec aproape neobservate.
Întâlnim în paginile cărtii un umor sănătos, realizat prin comicul de situatie: comportamentul celor doi vecini din Vecini forever; atitudinea doctorului Ciorăscu la venirea politistilor în apartamentul său, sau când este chemat să fie primit în partid...; comicul de limbaj: Floarea, Crocodilul; comicul numelor: doctor Ciorăscu, tov. Cotoarbă, tov. Posoacă, tov. Cruceru, Rândasu, din Doctor Ciorăscu; d-l Dezrobitu din Învătăcelul; contabilul sef, Pitigoi, din Marin; Pavel al lui Tămâie din Vioara...
Spuneam la începutul consideratiilor noastre că, în cartea lui Ion Drăghici, există alături de registrul epic realist si un registru liric. O dovadă a lirismului o constituie paginile inegalabile de descriere artistică subiectivă si multitudinea figurilor de stil care colorează textele, din care voi cita câteva comparatii, întâlnite în povestirea Crocodilul: „ Pauza se lungeste ca o pisică la soare”; „ Totul dormea încă, de parcă timpul înlemnise”; „ Trică muncea fără chef, ca un animal bolnav”...
Ion Drăghici prezintă, în recentul său volum de povestiri, o lume plină de trăiri pătimase, dar si de linisti curative; o lume oarbă ca orice lume vie, dar si una luminată de întelepciune, iubire si credintă; o lume periculoasă prin exemplele pe care le oferă, dar si una inocentă. În fine, întâlnim aici acea lume fabuloasă ale cărei farmece si vrăji nu s-au epuizat si nu au fost încă zădărnicite de omenire...
|
Domnita Neaga 12/18/2014 |
Contact: |
|
|
