Poeme de dragoste
VINE IUBIREA
Vine iubirea ca sarpele prin iarbã
O muzicã stelarã te-nvãluie trist
Aerul devine dulce de ametist
Universul începe înalt sã te soarbã
Sufletul tãu e un vãzduh, iubirea mea
Amestecat cu aerul si cu lumina
Ca un apus sfâsietor. Strãina
Cade pe dealurile lumii ca o stea
Aud prin ani cum mã topesc în tine
Mie-un dor sfâsietor de univers
Si de-nceputul lumii. Stins si sters
Pe tãrmurile lumii plâng, tresalt.
Cum mã-mpresori iubirea mea ca o ninsoare
Si ca un crin. Si Tipãt orbitor
De începutul si sfârsitul Lumii îmi e dor
Si toatã lumea asta ucigãtor mã doare!
SUNTEM MÂINI
Pãsãrile sunt mâinile mele întinse cãtre tine
sã te mângâie, iubito,
vântul este mâna mea gingasã întinsã cãtre tine
râurile sunt mâinile mele limpezi care te cautã pe tine,
sã te mângâie, iubito
si crinii sunt mâinile mele înflorite
care te cautã pe tine, iubito, sã te mângâie
si eu sunt o mânã, iubito
din care pornesc mii de mâini
ca ramurile unui copac ca sã te caut pe tine,
oh, dar a cui mânã sunt eu,iubito
a cui mânã sunt eu
a cui mânã ?,
si Acela a cãrui mãnã sunt eu
a cui mânã este, iubito,
a cui mânã,
a cui mânã este, iubito ?
si tu esti o mânã, catifelatã, gingasã, iubito
pe care te caut cu toate mâinile mele sã te mângâi
oh, si cãtre cine te întinzi tu, iubito,
sã-l mângâi,
cãtre cine te întinzi tu , iubito
sã-l mângâi,
cãtre Cine ?
si El a cui mânã o fi, iubito,
a cui mânã,
si El a cui mânã o fi, iubito,
a cui mânã ?
ANA , STRIGAM
Ningea cu vieti peste o lume
în care nimeni nu venise
ningea cu rosu peste-o mare
adâncã de atâtea vise
Si tu stãteai atât de albã
la marginea acestei lumi
si-ti beai cafeaua în apusul
care sufla dinspre genuni
Si eu veneam dinspre adâncul
acelor codri-ntunecosi
cu douã cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scosi
Si-ti vedeam capul de departe
pe-un fel de culme un mormânt
care pluteste si se duce
venind din veac adus de vânt
Si eu strigam din ce în ce
mai stins si mai pierdut pe lume
un fel de viscol de luminã
un fel de formã fãrã nume
si tu piereai înspre pustiuri
în locul capului având
cavou-acela care-n veacuri
bãtea sãlbatic ca un vânt
Ana, strigam, pierduta noastrã
mormântul cum plutea pe zãri
ca o corabie statuie-n
fosforice a lumii stãri
Si cum se subtia cântând
zidirea sfântului cavou
si se vedea aceastã lume
ca forma propriului ecou
Si mã trezeam ca dintr-un vis
plutind prin aerul pe care
rãsãreau dealuri de morminte
si semne lungi de întrebare
Ana, strigam, pierduta noastrã
si mã uitam si nu vedeam
nimic în toatã lumea, Doamne ,
numai câmpii sclipind de geam
Si eu strigam si tot strigam
zburând prin tine ca prin vis
ningea cu nimeni peste lume
un ochi ningea în sine-nchis
Si ca un fulger coboram
'nadâncurilor reci câmpii
ningea cu nimeni peste lume
ningea cu morti peste a fi
Ningea si iar ningea urlând
ninsoarea care se nãstea
pe ea din propria-i ninsoare
ningându-se în veci pe ea
Ana, strigam, un fel de-abis
în locul vechiului meu trup
plutind prin lume ca apus
în golul sferei ce-l astup
Si mã trezesc ca dintr-un somn
si mã vãd mortu-acelei sfere
acelui cer acelei lumi
plutind prin neguri si prin ere
Si mângâiam pe dinlãuntru
dinspre adânc înspre afarã
femeia albã ce-o privisem
pe tãrmul mãrii într-o searã
Si începea un fel de dor
de imnuire si durere
si eu vedeam cum cresc ca apa
în pântecul acelei sfere
Si-mbrãtisam pe dinlãuntru
iubita care mã nãstea
cãdeau miresmele-n adâncuri
si-adâncurile înspre ea
Si într-un cer pustiu si antic
în care vesnic tot ningea
numai ninsoare si ninsoare
nici o luminã nici o stea
Si iar plecam asemeni unei
nãluci fosforice pe zare
asemeni unui viscol straniu
de suferinti mistuitoare
Ana, strigam, pierduta lumii
în veci strãinã si mireasã
mã lasã sã ating cu fruntea
mormântul care nu mã lasã
Prin care-asemeni unui astru
strãbat pustiile sperând
într-un sfârsit sã-l pot ajunge
asemeni lumii pe pãmânt
Si iar vedeam plutind pe zãri
chipul acela si mormântul
care pierea înspre pustie
în veac de veac iluminându-l
Si eu veneam dinspre adâncul
acelor munti întunecosi
cu douã cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scosi
AMARNICÃ E DRAGOSTEA MEA
Amarnicã e dragostea mea, iubito
Plâng, mã cutremur, adânc mã sufoc
Pe cer trece ca o lunã însângeratã
Dragostea mea imensã si fãrã noroc
Tu esti o statuie de chihlimbar pe un deal
Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat
În lumea subatomicã e o toamnã înaltã
Din biserici sfintii demult au plecat
Mi-e un dor adânc de tine, iubito
Cã se crapã bolta cerului trosnind
Lanurile de in vãluresc în lumea ailaltã
Pe pãduri îl vedem pe Dumnezeu venind
|
Stefan Dumitrescu 12/13/2014 |
Contact: |
|
|
