la Roy Thompson Hall din Toronto : Incursiune în muzica rusă a începutului secolului XX
Ajung la Roy Thompson Hall, la concertul Orchestrei Simfonice din Londra, putin înaintea începerii spectacolului. În foyer era o multime de lume ce asculta prelegerile tinute înainte de concert, despre piesele pe care urma să le ascultăm. Mai precis, se vorbea despre Shostakovich. În audientă erau mai mult copii, elevi de liceu. Li se explica perioada în care a trăit compozitorul. Stiti cine a fost Stalin, nu-i asa? – au fost ei întrebati. Nu stiu dacă auziseră sau nu, erau foarte tineri. În caz că nu auziseră înainte, erau pe cale să afle. Li se spune că Stalin a fost un dictator si că în timpul regimul lui, au murit zeci de milioane de oameni. Unii au dispărut fără urmă. În deportări, sau împuscati la cotă. Nu stiti ce era cota? Închipuiti-vă că aveati o normă individuală de denuntări: cinci persoane. Stiti ce se întâmpla dacă găseai să denunti patru persoane, dar nu si pe a cincea? Ce credeti că se întâmpla în acest caz? Da, deveneai tu însuti persoana căutată, deveneai a cincea persoană. Cum vi se pare asta? Ati înteles contextul? Înteleseseră. Copiii nu miscau. Erau stane de piatră, cu ochii la persoana ce le explica regulile jocului de acolo si atunci.
Li se povesteste despre anii ‘30, o perioadă în care compozitorul era în vogă, cu largi recunoasteri si în Rusia si în restul lumii, când deja îsi clădise o reputatie solidă. Totusi, într-o bună zi, Shostakovich îsi găseste numele defăimat în ziarul oficial, fiind asociat cu o etichetă a vremii, care denota că regimul nu mai avea încredere în el. Cred că nu trebuia să fi avut dispăruti în familie, unchi si cumnati, asa cum avea, de fapt, încât mesajul transmis să fie clar. Era pe un teren periculos. Mesajul pe care ziarul oficial îl transmitea tuturor oamenilor de artă, cultură si stiintă era cât se poate de simplu: oricine putea fi văzut drept dusman al poporului. Dacă si Shostakovich, care era în culmea gloriei, putea fi amenintat, atunci oricine putea să o pătească.
În aceste conditii, compozitorul dădea garantii verbale că este de acord cu linia partidului, asigurându-i pe toti cei care s-ar fi putut îndoi de bunele lui intentii: el va servi regimul. Memoriile lui ne spun însă că el detesta ororile de care era înconjurat. Totusi, până la urmă, pare să fie acceptat drept voce oficială, sau chiar compozitor de curte. Mai mult, i s-a încredintat transcrierea muzicală a victoriei Uniunii Sovietice împotriva Germaniei Naziste. Vocabularul muzicii permite o arie vastă de interpretări, care au fost mai greu de cenzurat de către responsabilii corectitudinii politice. Cu totul altfel s-a întâmplat cu scriitorii, care, exprimându-se în idei si cuvinte, trebuiau să ia o pozitie explicită. Clară.
În prezentarea Simfoniei a VIII-a de Shostakovich, aflăm că ar fi trebuit să fi fost luminoasă, optimistă, victorioasă. Dar este?, întreabă comentatoarea. Cum sună asta: si ciocăne de 3 ori direct în microfon, în asa fel încât răsuna tot foyer-ul. Ce vă sugerează ciocănitul acesta repetat? Vă sugerează oare că cineva bate la usă? Dar dacă bătaia asta la usă este repetată mereu, la nesfârsit? Nu sună oare ca o amenintare, nu v-ati simti în pericol dacă vi s-ar bate asa la usă? Si ciocăne iar în microfon, să transmită mesajul răspicat, în timpanele tuturor. Nimeni nu clipea.
Dar ce ziceti de această secventă? Si se umple foyer-ul de un vacarm care scrâsneste, ajungând la niste paroxisme muzicale rar auzite!… Si asta nu e tot, zice, să vedeti ce aduc următoarele măsuri… pe care le veti asculta în concert. Vă asigur că veti remarca paroxismul, nu vor trece neobservate aceste pasaje muzicale, vă vor trezi din somn, chiar dacă simfonia vi se va părea lungă, căci durează aproape o oră. De fapt, n-a fost lungă. Mă uitam la elevii aceia, care prindeau din zbor ideea ororii, a absurdului, a grotescului. În mijlocul unei simfonii ce trebuia să ridice în slăvi succesele regimului. În tesătura aceasta muzicală, Shostakovich a introdus un strat sumbru, care nu putea fi confundat cu imaginea fericirii întregului popor sub conducerea partidului communist. Dimpotrivă!
Doar în ultimele 90 de secunde ale simfoniei am întâlnit un pasaj muzical luminos, care sugera că, după atâtea orori, se va asterne, în sfârsit, linistea. Poate chiar va răsări soarele peste această lume care ajunsese să se obisnuiască, până la identificare, cu suferinta, încât a ajuns să îi devină a doua natură.
Dirijorul Vladimir Jurowsky a condus excelent Orchestra Filarmonică din Londra. Intervenea cât si cum trebuia, la obiect si cu măsură. Sala a izbucnit în ovatii înainte ca bagheta dirijorală să marcheze nota finală. Asta, după ce se aplaudase după fiecare miscare. Un delir colectiv. Părea că, în sfârsit, se scrisese în oameni victoria acestei muzici, ce ajunsese să supravietuiască timpurilor în care a fost compusă. Vremurilor pe care ar fi trebuit să o reprezinte. Constati astfel că astăzi ascultăm diferit această muzică, doar ea fusese scrisă cu intentia revelării adevărurilor dureroase si nu a musamalizării lor. Mai mult, această tesătură muzicală pare să se releve diferit, după cum e audiată, în functie de punctul de vedere al celor ce o ascultă.
O altă piesă inclusă în program, Concertul nr. 3 de pian de Prokofiev, un contemporan al lui Shostakovich, are cu totul alte valente. Este, dintre toate, preferatul meu. Compozitorul sau concertul?, vă veti întreba. Si compozitorul si concertul. Am ascultat prima dată acest concert în filmul Competitia, pe care l-am văzut cu multi ani în urmă. Era vorba despre doi tineri, o fată splendid educată si un tânăr ambitios (Richard Dreyfuss), care se înscriau la aceeasi competitie de pian. Concursul a fost câstigat de protagonista care interpreta Concertul nr. 3 de pian de Prokofiev. Secventele muzicale curgeau parcă, sau explodau, după cum era cazul. Idila ce se înfiripase între concurenti e zdruncinată de invidia tânărului, care se trezeste cotat sub valoarea fetei care îl iubea. Am văzut de multe ori filmul, căci mă fermecase muzica. Ajunsesem să fug de acasă să îl revăd. Probabil că am făcut asta de prea multe ori, căci la un moment dat tatăl meu, îngrijorat, hotărâse să afle unde dispăream. M-a urmărit până la cinema, să constate ca eu fugeam după muzica lui Prokofiev!
Acum, după multi ani, iubesc la fel de mult această muzică. De fapt, am o afinitate cu muzica rusă. Ei, rusii, stiu plânge din tot sufletul, stiu să se dezlăntuiască emotional si să transmită dramatismul lumii lor. Bănuiesc că, având în vedere timpurile pe care le-au traversat, au avut mare nevoie de asta. E poate ce i-a salvat din ororile incredibile pe care le-au trăit, si care, fără îndoială, le-a si marcat destinul.
Pe Prokofiev, însă, îl asociez mai degrabă cu zâmbetul sarcastic, cu ironia sau umorul, decât cu dramatismul. El a criticat Simfonia a VIIIa a de Shostakovich. Vorbim asadar de păreri si pozitii diferite în muzică, care totusi sunt unite prin destinul supravietuirii valorice. În plus, gratie ambiguitătii ei, muzica a stiut să vorbească sufletelor de atunci si acum, fără să dezvolte aderente partizane care să o facă dezgustătoare după schimbarea regimului în care a fost compusă. Cred chiar că e nemuritoare. Mai mult, constat că este versatilă, bogată în sensuri întrepătrunse, care ne face si pe noi, cei de azi, cei ce privim lumea din unghiuri atât de diferite, să ne bucurăm de ea. Oare nu este aceasta măsura universalitătii ei? Transcenderea spatiului si timpului, până devine esentă?
|
Milena Munteanu 12/9/2014 |
Contact: |
|
|
