Remember Marin Sorescu
Marin Sorescu poet, dramaturg, prozator, eseist si traducător si este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX la nivel mondial.
Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de tări, totalizând peste 60 de cărti apărute în străinătate.
Scoala primară o face în comuna natală. Începe Liceul „Fratii Buzesti", Craiova, transferat apoi la Scoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954. Mai apoi face Facultatea de Filologie din Iasi (1955-1960). Stabilit la absolvire în Bucuresti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară ca poet, romancier, dramaturg, eseist.
Marin Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist si traducător) a fost cunoscut în timpul vietii (1936-1996) pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria s.a. A publicat primul său volum („Singur printre poeti") în 1964 si de atunci a impus un stil degajat, usor ironic, fantezist. Sunt foarte cunoscute si volumele din ciclul „La lilieci", un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Ca dramaturg, piesele sale s-au bucurat de o primire exceptională, fiind traduse si prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varsovia si Port-Jefferson (SUA).
Critici de talie internatională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeti contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură.
Dar mai bine să lăsăm versurile sale să vorbească despre asta.
Iată o probă:
Eminescu n-a existat/ A existat numai o tară frumoasă/ La o margine de mare/ Unde valurile fac noduri albe./ Ca o barbă nepieptănată de crai./ Si niste ape ca niste copaci curgători/ În care luna îsi avea cuibar rotit/ Si, mai ales, au existat niste oameni simpli/ Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,/ Stefan cel Mare,/ Sau mai simplu: ciobani si plugari,/ Cărora le plăcea să spună/ Seara în jurul focului poezii,/ „Miorita" si „Luceafărul" si „Scrisoarea a III-a"./ Dar fiindcă auzeau mereu/ Lătrând la stâna lor câinii,/ Plecau să se bată cu tătarii/ Si cu avarii si cu hunii si cu lesii/ Si cu turcii./ În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/ Acesti oameni făceau din fluierele lor/ Jgheaburi/ Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,/ De curgeau doinele la vale/ Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei/ Si ai Tării Bârsei si ai Tării Vrancei/ Si ai altor tări românesti./ Au mai existat si niste codri adânci/ Si un tânăr care vorbea cu ei,/ Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?/ Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră,/ Trecea bătut de gânduri/ Din cartea chirilică în cartea vietii,/ Tot numărând plopii luminii, ai dreptătii,/ ai iubirii,/ Care îi ieseau mereu fără sot./ Au mai existat si niste tei,/ Si cei doi îndrăgostiti/ Care stiau să le troienească toată floarea/ Într-un sărut./ Si niste păsări ori niste nouri/ Care tot colindau pe deasupra lor/ Ca lungi si miscătoare sesuri./ Si pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus/ Eminescu.
|
Dumitru Constantin 12/9/2014 |
Contact: |
|
|
