Dialog cu Prof.Dr. Petre Iosub
Acest dialog abordeazã omul din punct de vedere al antropologiei filosofice, precizându-se anumite contexte filosofice în care conceptul-om îsi îmbogãteste continutul sau îsi pierde unele dintre calitãtile sale de unicã fiintã rationalã si singur creator de valori cultural-spirituale.
***
Vasilica Grigoras: Observãm cã din definitia însãsi lucrarea se prezintã ca un fel de Atlas orientativ în sondarea gândirii metafizice. De ce?
Prof.Dr. Petre Iosub: Sintagma „arheologie metafizicã” este o metaforã care mã duce cu gândul la rãdãcinile sau începuturile metafizicii, la primele licãriri ale ei în zarea filosoficã. „Miracolul grec” a dãruit acest minunat cadou gândirii filosofice si teologiei europene, extinzându-se, apoi, sub un nume atât de frumos, pe întreaga hartã spiritualã a planetei.
Filosofia, în aplicarea ei metafizicã sau de „filosofie primã” înseamnã ontologie, ceea ce se ocupã cu studiul „Fiintei ca Fiintã”, adicã existenta universalã fãrã determinãri si fãrã a putea fi surprinsã într-o anume categorie filosoficã, deci acategorialã. Firesc, ar veni întrebarea: de ce ontologie si nu filosofie, sau metafizicã? În perioada de începuturi, când ionienii puneau, prin cãutãri insistente, problema gãsirii elementului vital din care s-a zãmislit întregul univers, si aduceau în dezbatere apa, aerul, pãmântul ori focul, nu putem vorbi de generalizãri teoretice si abstractii de gen proxim, si nici despre filosofie. Nu se nãscuse încã acest termen. Cred cã de aici pleacã si W. Windelband, când aseazã în fruntea periodizãrii istoriei gândiri filosofice tocmai „perioada ontologicã”. Gândirea nu va pleca niciodatã, la începuturi, de la abstract la concret sau de la speculativ la sensibil, pentru cã ea este strâns legatã de lucruri individuale, cu determinãri si functii precise sau presupus precise. Si mult mai târziu, ea se va îndepãrta cãtre constructii mentale care sã tinã locul si sã conserve rezultatele experientei sensibile.
Chiar si Aristotel, ca fondator al logicii si ontologiei, nu-si va numi niciodatã lucrarea cu acest titlu pe care i l-au dat altii mult mai târziu, ci o va denumi „Stiinta fiintei ca fiintã” sau cum mai spunea filosoful român Dan Bãdãrãu, „Fiinta în fiintarea ei”, adicã filosofie primã sau „stiintã a stiintelor”, pentru cã obiectul ei nu se identificã, nu se confundã si nu se reduce la un anume domeniu delimitat sau la un grup restrâns de lucruri de care se ocupã fizica matematicã. Dacã metafizica se delimiteazã de toate stiintele, motivul ar consta tocmai în faptul cã, având ca studiu „Fiinta în fiintarea ei”, ea se va ocupa si de alte componente esentiale: miscare, devenire, spatiu, timp, infinit, adevãr, cauzã, substantã, accident, repaus etc., lucruri pe care nu le trateazã celelalte stiinte. Si un aspect pe care vreau sã-l subliniez: desi s-au fãcut multe speculatii si s-a mizat de prea multe ori pe „tangajul” viziunii aristotelice, pe inconsecventele si chiar unele erori ale sale, trebuie sã spun cã Aristotel, prin mutarea transcendentei în spatiul intramundan, îsi va fundamenta monismul si ontologia sa, chiar dacã a recurs la Primul motor sau impuls, acesta nu creeazã, ci doar miscã lumea si apoi îsi vede de treaba lui! El îsi fundeazã astfel ontologia ca fiind raportul între Fiintã si între aceasta (Fiinta) si fiind. Este primul tip de ontologie realistã în anumite limite, spre deosebire de cea platonianã de facturã idealistã. De altfel, permanenta antichitãtii grecesti, dar si covârsitoarea ei influentã asupra dezvoltãrii spiritului filosofic european sunt asigurate de cei doi Platon si elevul sãu Aristotel din Stagira.
V.G.: As vrea sã revenim la ionieni, unde se presupune cã se aflã cuibul de nastere, crestere si zbor al gândului filosofic; chiar dacã doctrinele chineze si indiene sunt mult mai vechi, ele au mers mai ales pe linia unei teosofii si mitosofii specifice si cu ecou european mult mai târziu, prin care secolele al 18-lea si al 19-lea, din care, probabil, se naste si gândirea romanticã.
P.I.: Cele douã notiuni folosite de dumneavoastrã ar însemna, în traducere liberã, întelepciunea zeului (sau) despre zeu, iar a doua ar reprezenta întelepciunea (sau) dragostea de mitologie. Este bine sã le prezentãm mãcar partial pentru cititorul mai putin filosof sau filosof.
În ce priveste ionienii, as exemplifica o apreciere a filosofului Anton Dumitriu: pornindu-se de la demersurile spontane apãrute când se naste „aura filosofiei grecesti” (Y. Burnet) cam în secolul al VII-lea î.e.n., „Gândirea va începe sã se defineascã în propria ei naturã abia când va putea sã enunte principii abstracte care pot fi gândite independent de realitatea concretã”. (Istoria logicii, p. 69)
Deci, când gândirea reuseste sã capteze si sã transforme într-o formã abstractã realitatea si sã gândeascã aceastã formã în ea însãsi. Si ionienii au încercat acest lucru, chiar dacã nu le-a reusit pe deplin.
Unii dintre cercetãtorii ocazionali sau mai putin familiarizati cu istoria anticã circumscriu fenomenul filosofic si teosofic originar – protofilosofia si prototeologia - la câteva cetãti grecesti vechi si, îndeosebi, Atena, care a constituit cu adevãrat focarul „miracolului nasterii si evolutiei gândirii umane dinspre mito-teologie cãtre filosofie. Grecia anticã are cu totul si cu totul altã dimensiune, aflându-se la rãscrucea celor trei continente, ea se va întinde „de la Asia micã pânã la Sicilia” si „de la Cirene pânã în Tracia”. (W.Windelband)
Tot acest filosof va consemna cã „Rolul conducãtor în dezvoltarea culturalã a grecilor îl avea acea tulpinã, care în întreaga dezvoltare istoricã avea cea mai strânsã atingere si cea mai vie legãturã cu Orientul - ionienii”.
Prin urmare, Grecia anticã nu este cea contemporanã nouã si celor care vor apare, iar primii germeni de naturã sã trezeascã gândirea din confundarea ei cu obiectul si sã-l diferentieze pe acesta de ea însãsi si de purtãtorul ei sensibil – subiectul – au fost semãnati de cãtre ionieni, ceea ce îl face pe Windelband sã numeascã aceastã epocã „perioada ontologicã a gândirii grecesti”.
Ionienii vor aduce primul mare beneficiu constructiei imaginare si rationale a lumii, a existentei.
De aici aparitia celor douã lumi - cea realã si cea construitã sau, mai bine-zis, captatã în dimensiunea imaginatiei – rationalã. Continuitatea celor douã se va stinge la un moment dat si se vor gãsi ca lumi paralele, cãci gândirea începe sã-si axiomatizeze formele si sã le rupã de concretul sensibil, de ontic. Vor apare astfel obiectul si obiectualitatea lui (conceptul). Unii filosofi vor eterniza obiectualitatea ruptã sau consideratã ca supra-obiect si model. Altii vor lucra cu amândouã si vor înfãptui cunoasterea autenticã.
V.G.: S-a vorbit, chiar în antichitate dar si în contemporaneitate, cã „miracolul grec” nu ar fi decât un „metis” al influentelor orientale. Deci, filosofia greacã ar fi de fapt preponderent orientalã si coloratã pe ici-colo cu elemente grecesti.
P.I.: Cred cã aceasta e marea eroare creatã de biografii si doxografii greci si amplificatã cu timpul, în lipsa textelor originale, de multi comentatori. Culturile, ca si oamenii, sunt entitãti dinamice care comunicã între ele, dar nu ajung niciodatã la identitate. Fondul autohton este cel care asigurã originalitate si perenitate.
Fenomenul influentei poate întâmpina douã pozitii opuse: a) deschiderea într-o anume mãsurã pentru asimilare si prelucrare a ideilor exogene sau b) refuzul prin afirmarea unui puternic spirit de conservare a culturii si traditiilor originare specifice unei anumite comunitãti umane constituite deja istoriceste în entitate de sine stãtãtoare. Dar existã, pe lângã aceasta, o a treia alternativã care s-ar traduce printr-o acceptare prudentã si selectivã care sã nu degradeze si sã nu punã la îndoilã fondul autohton.
A doua atitudine caracterizeazã cel mai bine comunitãtile primitive în care spiritul de autoapãrare si conservare, frica de a nu schimba ordinea materialã, dar mai ales spiritualã sunt manifestãri aproape instinctive. Aceasta pentru cã universul lor are anumite dimensiuni si anumiti parametri valorici pentru supravietuire si orice schimbare în structura lor poate constitui o amenintare, incalculabilã.
„Actul noetic” al grecilor este originar si ar fi putut genera anumite similitudini cu alte culturi, dar între ei si orientali sunt mari diferente, chiar si în aceleasi domeniu conceptual. În timp ce orientalii rãmân legati de concret si cotidian, dar si de anumite scheme mentale si comportamentale tabu, grecii construiesc liber si din plãcere abstractia stiintificã si filosoficã: Aceasta e diferenta de fond care desparte cele douã mari culturi. Tocmai libertatea de gândire a fãcut ca „actul noetic” grecesc sã nascã o metafizicã multiplã si numeroase scoli filosofice mai ales post-socratice.
V.G.: De ce totusi post-socratice si despre care nu discutati în lucrarea de fatã?
P.I.: Cum se stie, primul capitol poartã numele de „Rudimente metafizice” ceea ce înseamnã cã am dorit sã scot la ivealã unele elemente pregãtitoare întemeierii acestei discipline filosofice. Or, acest lucru s-a întâmplat odatã cu întemeierea egologiei sau rationalismului socratic, care precede doctrinele platonicã si aristotelicã, dar stã la temelia lor. Din acest moment apar numeroase scoli filosofice care nu mai poartã numele cetãtilor ca anterior, ci si-l întemeiazã pe fondul de valori cognitive si axiologice pe care-l promoveazã.
Deci, nu se mai numesc scoala ionianã sau milezianã, ci stoicism, scepticism, scoala cinicã, cisendicã etc. Aceste scoli, chiar dacã uneori au anumite idei morale si filosofice apropiate, ele vor constitui pãrti distincte ale întregului spiritualitãtii grecesti, cãruia îi vor da diversitate în unitate. Ele sunt si vor rãmâne mereu scoli filosofice de sine stãtãtoare si prin ele se va închega metafizica, iar prin Platon si Aristotel va fi desãvârsitã ca disciplinã filosoficã. De fapt opera celor doi mari filosofi sunt rãdãcinile ei perene, înfipte adânc în solul gândirii grecesti.
V.G.: Dumneavoastrã folositi conceptul de metafizicã în sens de disciplinã filosoficã si nu de metodã, asa cum este distribuit si operational în anumite scrieri. Este vreo diferentã între aceste sensuri?
P.I.: Ca gândire speculativã asupra existentei sau a principiilor existentei, ea apare ca ontologie în sensul aristotelic, întrucât Andronicos din Rodos a considerat cã metafizica vine dupã Fizica lui Aristotel. Metafizica apare ca si metodã opusã dialecticii, chiar în antichitate, deoarece ar privi procesele si fenomenele izolat si cantitativ, negând calitatea acestora.
Însusi Kant, pornind de la aceste elemente, va considera metafizica întemeiatã stiintific si o va defini, în Prolegomene, ca orice stiintã a viitorului.
Aceste aspecte nu trebuie sã ne împiedice sã folosim metafizica în aplicarea ei ontologicã, curãtatã de zgura care o acoperã de atâta vreme. Orice concept are viatã si evolutia sa istoricã, devenind, prin îmbogãtirea continutului si lãrgindu-i sfera, operational.
Modelarea conceptualã a existentei mai ales prin formalizare si axiomatizare reprezintã darul de mare pret al contemporaneitãtii în adâncirea cunoasterii lumii, chiar dacã prin aceasta se pierd sau scapã unele elemente reale, de naturã onticã. Însã numai asa gândirea poate pãtrunde în cele mai subtile tesuturi ale existentei.
V.G.: Ati inclus în lucrare câteva aprecieri despre filosofia româneascã si ati detaliat unele structuri metafizice din gândirea lui Lucian Blaga. Cum ati califica fenomenul filosofic românesc: ca unul de împrumut sau de sine stãtãtor, national si hibridat? Vã întreb, pentru cã unii, chiar români fiind, dar si unii vecini, considerã cã nu prea avem o filosofie româneascã si cã ar trebui sã fim mai modesti în aprecieri.
P.I.: Lucrurile evidente totdeauna sunt greu de gândit si mai ales de descoperit, sã presupunem cã acestia s-ar afla în situatia de a trece peste un râu ale cãrui maluri adânci sunt unite printr-un pod larg si de mare sigurantã. Acum spuneti-mi, dacã ei au vãzut podul? Dar dacã erau în situatia de a trece râul fãrã sã aibã vreun pod? Atunci ar fi început sã gândeascã fel de fel de variante pentru a ajunge dincolo, pe malul celãlalt.
Filosofia româneascã este tot atât de evidentã precum existenta podului, numai cã orbii vãzãtori nu prea o vãd din anumite considerente de ordin intelectual: ori vor sã strice podul, pentru a nu mai trece nimeni pe el, ori îl considerã prea mare fatã de mintea lor extrem de îngustã si obtuzã.
Eu însã pot sã spun un lucru evident demonstrat de strãvechimea noastrã etnicã si culturalã: avem o bogatã filosofie româneascã, pe undeva, dusã dincolo de antichitatea greacã, o filosofie care este nationalã si în care sunt încrustate numeroase cristale poetice si religioase de îndelungatã traditie.
V.G.: Ati spus nationalã si mi-ati sugerat sã vã întreb: dacã existã si filosofii universale?
P.I.: Dupã umila mea pãrere, doar conceptele de maximã gneralitate sunt universale, în rest toate creatiile culturii spirituale si materiale poartã pecetea specificã unui popor sau unei natiuni, chiar dacã influenteazã ori sunt folosite si de altii.
V.G.: Si credeti cã noi suntem atât de originali si nu avem nimic strãin în structurile noastre conceptuale ori comportamentale?
P.I.: Departe de mine acest gând! Am vrut sã spun cã nici o natiune nu trãieste si supravietuieste prin „împrumuturi intelectuale”. Chiar cei care au venit mult mai târziu în istorie si s-au hrãnit din împrumuturi, au o anumitã protospiritualitate specificã.
Protomitologia si prototeologia noastrã ne recomandã printre primii contributori la istoria spiritualã si civilizatiei europene.
Cã, în timp, am asimilat prudent si selectiv elemente din alte culturi, este o cu totul altã problemã.
Însã gânditi-vã cã în istorie niciodatã n-am fost lãsati sã ne prãsim ogorul la timp si pânã la capãt darmite sã mai culegem si roadele. Pãmântul acesta a atras prin bogãtiile lui toate hoardele euro-asiatice si aceastã hãrtuire nu ne-a lãsat prea mult rãgaz sã si mai scriem ceea ce gândeam si purtam în spiritualitatea noastrã. Duceam totul în oralitate, lucru pe care îl confirmã si Miron Costin. Noroc de arheologie si de scrierile greco-romane care ne-au consemnat, umeri cu mare patos, existenta aici.
V.G.: Stiu cã acest „Atlas orientativ de arheologie metafizicã”, cum plastic îl numiti, nu este nici o istorie a filosofiei, nici un tratat exhaustiv al acesteia. Atunci, ce este el?
P.I.: Este un itinerar sau incursiune în gândirea filosoficã pentru a scoate la luminã parcursul în care au prins viatã si au evoluat anumite concepte si structuri metafizice. Toate acestea urmãrite prin prisma interpretãrii Fiintei (existentei în ansamblu).
V.G.: Dar nu apare nimic despre epoca romanã sau medievalã?!
P.I.: În mare parte romanii au mediat cunoasterea culturii grecesti de cãtre europeni, limba latinã fiind principala limbã a culturii europene în acea vreme Mintile strãlucite ale romanilor se vor afirma nu în filosofie, ci mai ales în retoricã si constructia dreptului. Iar perioada medievalã nu reprezenta un interes deosebit pentru tematica abordatã.
Metafizica nu poate fi odatã teologie iar altã datã ontologie. Neotomistul J. Maritain va recunoaste cã metafizica se ocupã cu studiul naturii (existentei), recunoscând pe Dumnezeu, dar fãrã sã-l poatã cerceta si descoperi.
V.G.: Luând în discutie acest itinerar, credeti cã existã o migratie a fenomenului filosofic la nivel continental?
P.I.: Sunt de acord, cu câteva rezerve: 1. fiecare popor are propria lui mentalitate si structurã spiritual-moralã si 2. nu putem îmbarca într-un vapor „fenomenul filosofic” si sã dãm fiecãruia câte o portie. Putem considera însã cã în renastere si modernitate, prin deschiderile de comunicare, lumea s-a fãcut mai micã, popoarele s-au apropiat fãrã sã-si pãrãseascã teritoriul, cu exceptia barbarilor migratori si a imperiilor! În acest caz, încep marile confluente dintre culturi si civilizatii, ceea ce va avea drept consecintã, favorabilã apropierea si conlucrarea.
Grecia a construit abstractia stiintificã si filosoficã care, apoi, s-a reflectat în mod specific în viziunile din România, Italia, Franta, Anglia si Germania care, odatã cu Leibniz si Kant, se va transforma în „tara filosofiei”.
Chiar dacã s-au manifestat numeroase curente realiste sau idealiste, totusi singurele care s-au amplificat si au adus mari beneficii Europei au fost rationalismul si empirismul – amândouã trãgându-si seva din antichitatea greacã.
V.G.: Într-o lucrare a dumneavoastrã aduceati în discutie faptul cã, în timp ce India descoperea omul, Europa descoperea lumea. Dar oare gândirea europeanã va descoperi si omul?
P.I.: În Europa, omul va fi descoperit mult mai târziu de Renastere si modernitate. Un lucru interesant: în timp ce India a descoperit omul, Europa a creat un mediu cultural si de civilizatie pentru ca el sã se autodescopere, nu numai ca fiintã biologicã, ci mai ales ca demiurg, creator integrat în „dinamismul istoric”, aspect prin care el îsi proiecteazã existenta dincolo de prezent si intrã în timpul social si istoric.
Arta renascentistã îl va ridica la perfectiune – dupã idealul grecesc; Blaise Pascal îl va vedea ca „trestie meditativã”, dar în profunda lui naturã contradictorie; empirismul inductivist îl va coborî printre lucruri, iar rationalismul îi va da aripi „sã zboare” si îl va învãta totusi relativismul existentei sale si al cunoasterii.
Deci, în timp ce India educã meditatia contemplativã si ascetismul, Europa va cultiva activismul si nãzuinta de a crea si de a cunoaste, întrucât cunoasterea, stiinta este cea mai mare putere a omului – cum spune Fr. Bacon.
V.G.: De ce în acest „Atlas...” v-ati oprit în ordine, la: Aristotel, Lao-tzi, Leibniz, Kant, Heidegger si Lucian Blaga si nu asupra altor filosofi? Din preferintã sau din necesitatea acoperirii temei propuse?
P.I.: Din amândouã punctele de vedere, prin prisma unui criteriu bine stabilit care sã acopere drumul parcurs de la aparitia ei ca obiect metafizic si pânã la marile constructii metafizice moderne si contemporane! Am considerat cã acesti filosofi marcheazã cel mai bine etapele în constructia conceptului de metafizicã.
V.G.: Aveti premonitia cã aceastã lucrare va stârnit interes – critici si aprecieri – în rândul specialistilor sau al cititorilor ne-filosofi?
P.I.: Nu mi-am pus si nici nu-mi pun aceastã întrebare. O mamã, când îsi naste copilul nu-si pune problema dacã acesta va deveni mai frumos sau mai urât, mai destept sau mai prost, mai onest sau mai necinstit, ci pur si simplu l-a nãscut si trebuie sã-l creascã si sã-l educe cât mai bine.Cartea pe care am construit-o o consider un dar si pentru cel învãtat si pentru cel care vrea sã învete si care deja sunt „asezati în esenta” lor umanã.
V.G.: Dintre lucrãrile dumneavoastrã, care credeti cã vor persevera spre longevitate existentialã?
P.I.: E o întrebare complicatã, mai ales cã lumea se schimbã de la o zi la alta. Publicistica este o patã (si o palmã rusinoasã) pe tragica existentã contemporanã. Poate uneori am gresit la marginea visului crezând cã va fi mai bine. Este marele meu regret cã am visat asa ceva.
În ceea ce priveste poezia, poate câteva poeme sã aibã destin mai lung, chiar dacã viitorul apare atât de prozaic si fãrã sincerã sensibilitate. Banul înlocuieste omul si-l simplificã, îi devoreazã calitãtile si îl transformã într-un biet rumegãtor! Traversãm un timp al dez-humanizãrii si al lipsei de apetit pentru valori spirituale!
Referitor la lucrãrile de filosofie, as îndrãzni sã fac o precizare mai optimistã si mai plinã de sperantã! Însã si aici am îndoieli, întrucît a început sã se degradeze masiv spiritul de creatie si suntem invadati de analfabetism si rãutate pânã în cele mai înalte fotolii! Dar îmi mai rãmâne ceva sperantã cã se va mai gãsi o fortã nationalã care sã ne salveze de la aceastã cãdere în subistorie si primitivism. Nu stiu! Poate gresesc, însã trebuie sã exprim si sã trãiesc si acest gând frumos!
Si cred, cum spunea Ungaretti, cã nu va dispare si „Puritatea muntilor / înãltatã / în globul / domesticit / al vremii”.
Timpul nu se cumpãrã, ci ti se dã o singurã datã si dacã l-ai ratat, adio! Pentru totdeauna si de-a pururi! Vremea poate fi domesticitã prin valori spirituale obiectivate si instituite ca operã identitarã prin care se dobândeste calitatea de timp istoric si de non-anonimitate! Un fel de dârã creionatã si încrustatã în globul vremii, o domesticire a acesteia!
Poate sper prea mult ca sã arunc o punte în incertitudinile viitorului. În orice caz, cei care mã vor cãuta, mã vor gãsi în câteva repere: Interpretarea metafizicii lui Lucian Blaga si Al. Boboc, în Pluralismul ontologic, în tipologie experientialã si, de ce nu?, în Pasãrea mãiastrã si Flori de tei pe care le-am rugat si le rog mereu: „Si-ngropati în tainã zarea / Unde-ascult murindu-mi marea!”. Despre viitor nu poti decât sã povestesti la trecut! Si asa cum spunea Hegel „Este tot atât de nebunesc a-ti închipui cã o filosofie trece dincolo de lumea contemporanã”.
V.G.: Si acum o întrebare care transcende dialogul tematic: ce credeti cã se va întâmpla cu noi, vorbesc ca popor si natiune?
P.I.: În ultimii ani, tara a început sã moarã bucatã cu bucatã, însã am reusit o mare performantã: am statuat la rang de principii supreme patologia puterii si acefalismul politic.
Dupã ce ne-am omorât cultura si demnitatea – ultimele care se mai zvârcoleau sã supravietuiascã, am hotãrât sã aruncãm la cos si revolta! Si stãm ca niste Cristi tintuiti si asteptãm sã vinã altii sã ne recupereze istoria.
Unii mai murim, altii mai plecãm în lume si lãsãm capetele seci si plesuve sã profaneze în continuare, ca pe-un stârv anonim, aceastã tarã tristã si vlãguitã .....................
Dacã încã mai sper sã ne trezim din aceastã mahmurealã politicã! Orice om si orice natie trãieste mereu în perspectivã, într-o proiectie continuã. Asta pentru cã, dincolo de ceea ce este, trebuie sã mai fie ceva. Si acest ceva ne someazã sã-l cãutãm si sã-l atingem mereu pentru a transforma „gãrile” în amintiri.
Or, tara asta, prin „vajnicii” sãi politicieni, navigheazã mereu într-un trecut aproape ancestral în care numai si numai ei au un viitor luminos!
V.G.: Permiteti-mi, o ultimã întrebare: regretati cã vã despãrtiti de aceastã frumoasã constructie?
P.I.: Rãspunsul meu este lapidar:
La despãrtire
Nu se plânge
Se planteazã cuvinte
Si cu aripi de pãsãri în zbor
Se scrie duios pe covorul inimii
Unul se ascunde putin
Iar celãlat îl cautã
Pânã se ascunde si el
Si peste ascunderea lor
Tãranul trage brazde reavãne
În care sãdeste
Viitoare armonii vegetale
Si cu aripi de pãsãri în zbor
Scrie citet pe cerul albastru.
V.G.: Vã multumesc si vã doresc multã luminã si ... creatie!
|
de Vasilica Grigoras 12/4/2014 |
Contact: |
|
|
