Alina Diaconu - romanul "Penultima călătorie"
Alina Diaconu - o mare scriitoare româno - argenteniană
Necunoscute sunt căile Domnului, si mari sunt minunile pe care ni le dăruieste El. Nu credeam să cunosc (să descopăr) un mare scriitor român aflat la mii de kilometri distantă si să văd în cărtile lui acea fibră inconfundabilă a spiritualitătii daco-române care izbucneste acum ca o inflorescentă, în literatura română si în literatura universală. În creatia celor mai mari scriitori români.
Putini stiu că la mii de kilometri de tară, în Buenos Aires, capitala Argentinei, locuieste unul dintre cei mai valorosi scriitori român dati de acest popor în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Autorul acestei Cronici literare, criticul si eseistul Stefan Dumitrescu, născut la cumpăna secolului XX, anul Domnului 1950, cunoaste foarte bine generatia 60 din literatura română, cea care l-a fascinat în perioada formării sale ca scriitor, denumită generatia de aur. Generatia lui Nichita Stănescu.
Ei bine, scriitoarea Aline Diaconu (născută la Bucuresti în 1945) face parte din această generatie de aur, fiind unul dintre scriitorii importanti ai ei. Cu romanele de mare valoare pe care le-a dat literaturii argentiniene si literaturii române, doamna Alina Diaconu îsi ocupa cu demnitate, în modul cel mai normal, locul în această generatie ! Tocmai de aceea, credem că ar fi foarte bine, credem că ar fi lucrul cel mai normal, s-o aducem acasă, (în „acasul”, „acasa” ei, cum ar spune Heidegger) în tara ei, tara în care s-a format ca scriitor ( doamna Alina Diaconu pleacă în emigratie împreună cu familia în anul 1959), în literatura care a dat-o, pentru a-si ocupe locul meritat.
Anul trecut i-am lecturat si i-am recenzat romanul „Noapte bună, domnule profesor !”, anul acesta (întâmplarea prin care am cunoscut-o pe doamna Alina Diaconu, noi fiind în tară si domnia sa tocmai la Buuneos Aires , tine tot de domeniul miracolului, al miraculosului, fiind o întâmplarea pe care o încadrez în categoria minunilor care ni s-au întâmplat în viată. Asa cum si destinul scriitoarei tine tot de domeniul miracolului, al încercării profunde si grave la care ne supune Dumnezeu) mi-a parvenit venind din îndepărtata Argentină romanul „Penultima călătorie”, care se citeste cu aviditate, în tensiune, cu un gust amar !
Romanul „ Penultima călătorie” (cel mai bun roman argentinian al anului 1989, distins în Argentina, cu distinctia „Meridianul de Argint”. De altfel tinem să precizăm din capul locului că ne găsim în fata unei scriitoare foarte dotate, a unui mare spirit, cu capacitate profundă si rafinată de a absorbi si prelucra motivele, ideile, temele universului românesc si ale Universului secolului XX, în acest moment unul dintre cei mai mari scriitori ai Argentinei, cum ar fi la noi Marin Preda sau Eugen Barbu.), este al doilea roman pe care îl citesc, (publicat in tară de editura Univers, în anul 1994 , deci la cinci ani după ce a apărut în Argentina, în colectia „Scriitori români din exil”, în traducerea foarte bună a Mirelei Petcu) si îl recenzez cu constiinta că mă aflu în fata unei cărti mari: Convingerea noastră că ne găsim în fata unui scriitor dotat, a unui scriitor grav, capabil să redea continutul si adevărurile importante ale lumii în care trăim, fiind de acum pe deplin formată.
Iată cum este apreciată scriitoarea româno-argentiniană Alina Diaconu, în tara de adoptie, în limba căreia de altfel si scrie : „ O carte viguroasă si dură ca un film teribil” (Nuevo Sur), „Roman gândit si realizat magistral” ( La Prensa ), „…o proză diafană si multicoloră, cristalină, învăluitoare ca un descântec lent” (El Cronista). Citatele acestea sunt ca se poate de convingătoare. Asadar si scriitorii din Argentina sunt de acord că ne găsim în fata unui scriitor de valoare, important.
După Emil Cioran, cel mai mare stilist pe care România l-a dat Frantei, (si unul dintre marii stilisti ai lumii!) după Eugen Ionescu, un mare dramaturg pe care România îl dă Frantei si literaturii universale, iată că poporul român îi dă Argentinei pe unul dintre scriitorii ei importanti de azi !
Aflat în fata unui roman polisemantic si profund noi îl vom comenta, îl vom interpreta din perspectivă românească, si din perspectiva literaturii universale, căreia îi apartine !.
În primul rând trebuie să spunem că ne află în fata unui mare roman, a unui roman care re-inventează, din punct de vedere formal, dar si din punctul de vedere al substantei, ceea ce îndeobste se cunoaste a fi romanul modern al secolului XX. „Penultima călătorie” este un roman al familiei, dar si al disolutiei, al ruperii familiei, al unei familii dintr-un popor, al ruperii moleculei din Organism. Motivul acesta literar, am putea să spunem, este unul nou în literatura română, reflectând o realitate dureroasă, istorică, la noi… Să ne aducem aminte valurile de români ardeleni care si-au părăsit tara ca să plece în America, la sfârsitul secolului XIX, începutul secolului XX…
Să ne gândim la ruperea tragică a familiei si a fiintei umane din neamul lor a românilor care au trebuit să îsi părăsească tara în fata hoardelor rusesti si a gulagului comunist după cel dea-l doilea război mondial… A fost si acesta un mare val el emigratiei române… Si ne gândim la această perioadă postcomunistă pe care o traversăm acum (si care va duce probabil la disparitia poporului român), când un sfert din populatia României, ( si un sfert din populatia activă, fortă de muncă) a trebuit să îsi părăsească tara ca să plece la muncă în străinătate, pentru că în tară nu mai aveau de lucru si erau amenintati să moară de foame.
Romanul „Penultima călătorie” este deci un roman al ruperii fiintei, al ruperii familiei din neamul, din organismul în care trăiseră până atunci, cu toate efectele dureroase pe care le produce această traumă pe toate planurile.
Spuneam că această realitatea a ruperii fiintei umane de neamul său, de rădăcina sa, al plecării familiei în lume, în necunoscut, desi a fost o realitate dureroasă a istoriei noastre, ea nu si-a găsit până acum reflectarea în planul literaturii. O explicatie ar fi că în lunga perioadă comunistă tratarea unei asemenea teme nu era posibilă. În al doilea rând că nu apăruse acel scriitor care să fi trăit această experientă dureroasă pe care doamna Alina Diaconu si familiei ei au făcut-o profund,pana la capăt.
Acum avem deci în literatura română pentru prima dată, după stiinta noastră, romanul care exprima, care „dezbate” motivul litera al ruperii fiintei, si familiei din neamul în care au apărut, din neamul în care mosii si strămosii lor au existat în istorie.
Spunem că romanul acesta re-inventează, re-descoperă, re-formulează din punct de vedere formal, dar si substantial (ne referim la substanta ultimă a romanul, la ultimul strat semantic al evenimentelor, faptelor) romanul modern asa, cum l-a impus cea de-a doua jumătate a secolului XX. „Penultima călătorie” este conceput ca un roman dual, ( format din două jumătăti care se opun una alteia) ca un roman format din doua romane care se întrepătrund si se continuă, se completează unul pe altul.
Prima jumătate a romanului, sau primul roman este unul scris în tehnică cinematografică, dar si un roman al fluxului constiintei, asa cum l-a conceput Prust, sau mai bine zis al secventializării si curgerii secventiale, discontinui a constiintei, fiecare secventă fiind dilatată enorm ca o inimă gata să pleznească. O inimă tragică, un ochi supralucid, dilatat la maximum, care se prăbuseste în sine ca să se dilate din nou. Ca un înecat care se agată de un mal iluzoriu, care îsi retrăieste drama cu luciditate si stoicism, care fixează evenimentele din istoria lui, îsi exprimă sentimentele, îsi materializează perceptiile cu luciditate si voluptate tragică.
Personajul principal al primului roman (de o modernitate uimitoare, inventivă) am putea spune că este trenul, ca o fiintă monstruoasă, intangibilă, percepută, din interiorul ei, trăită de fiintele umane captive, pe care le poartă prin preria care simbolizează lumea, spatiul extramundan. Lumea văzută ca o prerie nesfârsită. Fiecărei imagini „a preriei”, îi corespunde o imagine, o secventă a fluxului constiintei, a trăirii constiintei, a constiintei măsurată în curgerea ei, constiinta văzută când din interiorul ei, când din afara ei. Iată un citat elocvent :
„ „Îti voi povesti, fiindcă tu mă vei întelege”, murmură Alioso (băiatul, copilul cel mic al familiei care călătoreste prin lume, prin prerie, în trenul închisoare, în trenul care-i duce către salvarea sperată, dar niciodată deplină), murmură Alioso, în vreme ce a Amapola se apropia de fratele ei, cu acel orgoliu pe care-l stârneste complicitatea celuilalt. Vanitate, la urma urmei. „E o babă care nu mă poate suferi”, zise. „Cine?”. Ochii Amapolieie se făcură mari, enormi. „Nevasta frizerului de peste drum”, se destăinui Alioso. „De câte ori apar la poarta grădinii, e în picioare, acolo, asteptându-mă. Amapola zise : „Bine, dar ea stă mereu acolo…îi place să se uite pe stradă.” „Taci, suspină Alioso. „Eu stiu că nu mă poate suferi, că dacă as fi aproape de ea, m-ar lovi.”
„Si de ce ?” râse Amapola. „Ei, asta trebuie să aflu!, promise Alioso. Se vedea că hotărârea era deja luată.”
Si acum imaginea blitz a lumii exterioare care corespunde, rezonează cu secventa fluxului constiintei :
( Peisajul este un cer de vijelie, cu griuri care merg de la alb murdar la plumburiu, o strălucire galbenă aproape portocalie la orizont si un câmp tot mai întunecat si enigmatic, ca un cimitir. Câteva vaci hoinărind)”
Iată un alt exemplu de consonantă între imaginea blitz, sau fotografia lumii, asa cum este ea retinută de aparatul de fotografiat din sufletul Amapolei, si secventa din fluxul constiintei ei care redă admirabil dramatismul, tensiunea interioară vidul lumii :
„(Ritmul se accelerează ca o inimă cu tahicardie . Trenul îsi continuă drumul printre casele ca niste cutii în penumbră, din ce în ce mai depărtate una de alta, din ce în ce mai răzlete)”
Aleli era mai mult decât guresă. Vorbea fără încetare. Tatei îi plăcea această trăsătură a lui Aleli, fiindcă zicea că ea era singura „bună de gură”. Pe când Ampola, sora ei atât de vorbăreată o enerva stârnindu-i o iritare inexplicabilă. Ar fi fost în stare de orice ca s-o facă să tacă. De orice. Dar învătase că nu se poate face orice fără să plătesti un pret. Ceea ce nu stia încă era că pentru a nu face, se plătea de asemenea tot un pret „.
Prima jumătate a romanul este o polifonie, o sinestezie de voci si de idei, de sentimente, care se întretaie, si care comunică între ele, de proiectii ale constiintei îndurerate, asemenea unor tipete sfâsietoare receptate de constiintele prizoniere ale trenului în mersul lui la nesfârsit. Metaforă si personaj, motiv literar si alegorie trenul care duce familia Amapolei, (fata cea mare a tatălui, viitoarea scriitoare) către acel loc unde ei se vor stabili pentru a-si relua viata de la capăt dă profunzime ideatică acestei prime părti a cărtii.
Partea a doua a romanului, sau cel de-al doilea roman ( tehnica de constructie a romanului în roman ) este mai epic, dar este si el structurat de data aceasta pe personaje, lumea si viata reconstruindu-se prin ochiul si sufletul personajelor.
Nu am mai întâlnit la nici un scriitor această inventie a romanului, re-imaginare a continutului cărtii, a continutului vietii.
Personajul central al celui de al doilea roman este tatăl, (metaforă, simbol, alegorie) care ilustrează si dezvoltă până la paroxism, ca o pată care se întinde în tot peisajul, motivul literar al tatălui. Motivul tatălui este unul dintre motivele importante al literaturii universale si al literaturii române. Prozatorul român care dezvoltă în literatura română cu o obiectivitate si cu un naturalism uimitor acest motiv este Marin Preda în capodopera sa „Morometii.” Moromete este unul dintre marile personaje ale literaturii române, unul din personajele ei centrale. Scriitorul îl construieste si îl impune cu o forta dar si cu un rafinament românesc proiectându-l în literatura română pe tot ecranul secolului XX. Bine dar Moromete vine din profunzimea solului mitico-naturalist românesc, el are tăria de cremene dar si acel comportament alunecos al românului format în veacurile în care veneau asupra noastră popoarele migratoare. Când vine perceptorul să-l ameninte el „face pe prostul”, se vaietă, dar înlăuntrul lui rămâne acelasi stei de piatră,acelasi suflet rectiliniu.
În cartea doamnei Alina Diaconu vedem un alt tată..., opus lui Moromete. Un tată ale veacului XX, al perioadei de tranzitie la comunism, un tată trăind într-o tară care, (ne dăm seama) a încăput sub cizma stalinistă. Tatăl, simbolul rădăcinii, al genezei, al unitătii, al puterii si al rezistentei familiei în lume este unul care a pierdut acea coloană vertebrală de cremene pe care o vedem la Moromete. Si care vorbeste de psihologia duală, duplicitară a românului, care pe de o parte s-a păstrat fondul sufletesc, pe de altă parte a devenit duplicitar ca să poată supravietui si rezista în istorie.
Moromete este doar aparent duplicitar, sau si mai bine spus este duplicitar la suprafată. Tatăl, simbolul tatălui, din acest roman, „Penultima călătorie”, este duplicitar în esenta si în profunzimea sa. Întelegem că înaintea celui de-al doilea război a făcut parte dintr-o familie bună, burgheză. După venirea comunismului, a ciumei rosii, duplicitar fiind în substanta si în fundamentul său, el „s-a dat cu Puterea” (labilitatea Caracterului românesc, vechiul proverb, „pupă-l în bot si papă-i tot”) si acum face parte din Cupolă, simbolul Grupului care au acaparat si care acum gestionează Puterea. Foarte inspirat acest termen de „Cupolă”, din care face parte tatăl, căci el sugerează Vârful societătii, dar si misterul, mafia misterioasă, societatea secretă care conduce acum tara. Să observăm acest lucru, nicăieri scriitoarea nu ne lasă să întelegem că el si-a trădat clasa, pentru că el nu poate trăda o clasă sau o tară odată ce nu le are, odată ce el nu are acea fibră a verticalitătii pe care au avut-o indigenii..
Personajul central al cărtii denumit tata, si care îl simbolizează pe tatăl familiei, (personaj fundamental al istoriei, al vietii noastre) este un alt tată decât acel tată consacrat de istoria noastră si de literatura română.
Familia este al doilea personaj al cărtii. Dar si în cazul familiei s-a petrecut o mutatie dureroasă. Familia pe acre ne-o descrie romanciera este o familie a cărei rupere, frângere a început din momentul mortii mamei. A existat o familie, familia, dar în celălalt regim, când trăia mama. Familia aceasta, lângă care trăiau familiile bunicilor, trebuie să fi fost o familie frumoasă. Disolutia, frângerea familiei a început, ne sugerează în subtext autoarea, o dată cu părăsirea lumii în care trăiseră până atunci a tatălui si trecerea, intrarea lui în cupolă. Dar mai ales o dată cu moartea mamei, celălalt stâlp al familiei.
În Morometii tatăl are o sotie, mama, tatăl si mama fiind stâlpii familiei, centrul familiei.
În carte Alina Diaconu ne descrie o familie fără mamă, cu un singur stâlp, cu un singur centru, mama a murit. Si totusi pentru că memoria (inteligent simbolizată aici de rămânerea mamei în memoria tatălui, a copiilor, prin locul pe care i-l păstrează la masă, prin modul cum reveni de fiecare dată în visele Amapolei) este un alt personaj al cărtii, insinuat în toată cartea, în gândurile personajelor, în secventele fluxului memoriei, în sentimentele lor, în flesurile limbajului. Faptul acesta, felul cum romanciera sugerează „vesnicia” mamei, „perenitatea ei”, ni se pare de o frumusete si emotionalitate extraordinare. Si totusi disolutia familiei, rămasă fără mamă, a cărei existentă este doar ca personaj la masă, începe din momentul trădării, adică al intrării tatălui în cupolă.
Începe o dată cu părăsirea clasei, sau a lumii din care familia făcea parte. Ceea ce este uimitor la Alina Diaconu este acest mod inteligent si profund în care ni se sugerează adevărul, în care ni se sugerează adevărurile, rămase tot timpul la granita dintre real si trecut,dintre real si ireal. Tatăl îsi trădează clasa, valorile morale, dar de fapt el nu trădează, personajul neavând prin substanta sa un sistem de valori, o coloană vertebrală tare si rigidă, asa cum are Moromete, de pildă. Mama este moartă, în realitate, dar de fapt ea este prezentă în continuare si va fi prezentă până la sfârsit
În tipul cât face parte din cupolă tatăl este luat de acasă cu masina, familie li se aduc produsele cele mai scumpe de la magazinele Cupolei…
Apoi Cupola afla ca tatăl „nu este sincer”, nu este loial. Este desigur trădat, pentru că trădarea este unul din mecanismele de functionare ale Cupolei. Trădarea este aici văzută ca o sământă, ca o rădăcină care stă la baza tuturor nenorocirilor care încep să curgă. Excluderea din Cupolă atrage după sine toate neajunsurile care urmează. Tatăl va merge ca orice muritor de rând la serviciu, bibliotecar la o Scoală de surdomuti la marginea orasului. Decăzut din functia de membru al cupolei devine victima acestei lumi sărăcite, abrutizate, condamnate. Apoi i se ia una din camere, ca să vină să locuiască în casa lor un cântăret de operă, cu sigurantă implantat în casă ca să spioneze, să facă si să transmită rapoarte despre tatăl, apoi casa lor trebuie să se restrângă din nou pentru că este trimisă să locuiască o muncitoare. Vedem astfel limpede că o dată cu disolutia personalitătii umane, începe disolutia familiei si a casei, a acestei cochilii, lumi, care adăposteste si individualizează familia. Romanul „Penultima călătorie este romanul disolutiei, al disolutiei unei lumi, al disolutiei fiintei umane, al disolutiei familiei. Ca un personaj diabolic si nevăzut disolutia se insinuează în toate, pătrunzând până la temelia vietii !
Descoperim astfel profunzimea si subtilitatea acestei mari prozatoare…. Dacă romanul este organizat, structurat pe orizontală, în două jumătăti, după formula romanului în roman, distingem pe verticală, ca într-o sectiune transversală, un al doilea roman, sau subroman, un roman al profunzimii, al subteranei, constituit, configurat, creat idee cu idee, sugestie cu sugestie, tusă cu tusă. Linie cu linie, penumbră cu penumbră…. Acest roman este cel care se construieste pe nesimtite în memoria si în mintea cititorul pe parcursul întregii lecturi, si el este cel care contine nucleul ideatic, motivele literar filozofice, ideile, mesajul cărtii, povestea romanului, povestea tragică a familiei Amapolei. Povestea tragică a disolutiei familiei umane si a pierderii ei în lume.
„Penultima călătorie” este un roman trist, care îti îndurerează sufletul… este romanul alungării si al fugii familiei si fiintei umane din tara ei, al încetării de a mai fi al „casei”, al acelui „acas, acasul „lui Heideger, adică al rădăcinii tale de fiintă umană, al izvorului din care ai izvorât ca fiintă si constiintă, al cochiliei, al casei care te-a adăpostit, împreună cu care ai făcut o Fiintă !
Dacă „Ulise” este romanul „întoarcerii acasă (motiv literar care apartine tuturor literaturilor), al setei de originea din care ai apărut, al regăsirii casei, al regăsirii rădăcinii, izvorului prin care ai apărut din materie, din pământ (natala mea vâlcioară, cum frumos spunea Eminescu), ei bine romanul acesta al Alinei Diaconu este un „roman invers”, este romanul pierderii casei, izvorului, al originii, este romanul expulzării din „acasul” în care ai apărut, care coincide., cum spunea Eliade cu centru lumii, în afară, în lume. S-a petrecut o tragedia imensă si oamenii nu si-au dat seama… s-a întâmplat un rău profund… Si răul acesta este cel care declansează alungarea fiintei si a familie din casa lor… Ce rău misterios si cumplit a putut să se întâmple încât tara ta nu îti mai asigură securitatea ta si a familiei, casa, acasul dispar, mama devine o umbră, sufletele oamenilor se pustiesc si singura ta sansă este fuga din tara ta ? Când tatăl si copii lor trec frontiera, tatăl dă un tipăt cumplit de eliberare ! Răul acesta nevăzut, care s-a insinuat în toate, în lume s-a numit comunismul…
Familia, intrată în disolutie, în starea de nefericire, în care pustiul dintre fiinte se măreste, ajunge la Paris , dar nici aici nu găsesc salvarea… În căutarea acestei salvări, a unui loc în care să-ti ducă viata mai departe, trec oceanul în America de Sud. Ajung într-un oras, dar trebuie să plece si de aici…
Romanul devine pe nesimtite profetic. Salvarea fiintei umane nu se găseste în afară, ci înăuntrul tării tale, al culturii , al fiintei tale !
Ne-ar trebui zeci de pagini dacă ne-am apuca să analizăm simbolurile, metaforele, alegoriile din al doilea nivelul semantic, toate comunicând între ele într-o sinestezie tulbure, plină de o sfâsietoare melancolie ! de multă suferintă care tâsneste prin toti porii romanului.
În final subliniem că ne găsim în fata unui dintre cele mai interesante si profunde romane europene si americane, a unui roman care ne propune o altă formulă romanescă, a unui roman dureros si tânguios ca un nesfârsit sunet de corn, ca tipătul vesnic al uni lebede !
Si în fata unei mari scriitoare de care literatura romană, din care a plecat, are nevoie, si o cheamă acasă ! Când am terminat romanul am plâns !
|
Stefan Dumitrescu 12/3/2014 |
Contact: |
|
|
