Scrisoare pastorală
Dragii mei enoriasi!
Actorul din culise. Pe scena istoriei îsi joacă rolul tot felul de personalităti, de personaje si de persoane. Unii sunt împărati, altii regi, altii presedinti, prim-ministri, ministri, ambasadori, consilieri, consuli, senatori, deputati, înalti functionari etc. Unii sunt oameni seriosi, capabili, de bună credintă, cu dragoste fată de poporul si tara pe care o slujesc, gata să-si sacrifice propriile interese, uneori chiar viata, în folosul celor multi; altii sunt excroci de înalt calibru sau găinari de duzină, ajunsi prin nu stiu ce concurs de împrejurări pe locurile pentru care nu au nici o chemare si competentă. Unii sunt incoruptibili, altii sunt corupti până în măduva oaselor; unii sunt eroi, altii sunt trădători si comparatiile ar putea continua la nesfârsit. Fiecare îsi joacă un anumit rol pe această scenă imensă, dar toti, absolut toti jură pe tot ce-i în cer si pe pământ, că tot ceea ce fac si tot ceea ce vor face este numai si numai în slujba Marelui Actor, Măria Sa Poporul. Asta mai ales înainte de a ajunge în functiile respective. Îsi mai aduc aminte de astfel de promisiuni de câte ori au nevoie să smulgă Marelui Actor câte un vot, câte o confirmare, că ei pot să rămână acolo unde sunt. Cu un tupeu care frizează buna-cuviintă, actori de tot felul aduc Marelui Actor câte o floare, câteva boabe de orez sau de zahăr, putină făină, câteva sticle de bere, pungi, ziare, pupături, laude, promisiuni si altele asemenea. Si Marele Actor, jucând rolul unui naiv copilăros nu respinge nimic. Se face că nu întelege cum stau lucrurile, se face că-i crede pe toti, că-i iubeste, că-i aplaudă, că-i laudă. Tot un rol! Actorii mărunti nu uită niciodată să-i ceară Marelui Actor biruri tot mai mari si tot mai multe, corvoade pentru orice. Adesea îi cer să fie când vacă de muls, când carne de tun. La vreme de pericol, către Marele Actor se îndreaptă toti si-i cer si bani, si bucate, si muncă, si eroi, care să fie presărati pe câmpurile de luptă….
Marele Actor e tinut, de regulă, în culise. Cuvântul lui de acolo nu se aude. E prea mare hărmălaia celor de pe scenă. Nu i se aud nici suspinele, nici oftatul, nici înjurăturile. Este scos doar din când în când, la anumite ocazii, să aplaude pe străzi, în piete, cu prilejul unor vizite ale actorilor mărunti, cu prilejul unor sărbători etc. I se spune dinainte cum trebuie să joace, cum trebuie să facă, ce să zică, ce să cânte, cum să aplaude. Cu o răbdare rar întâlnită, cu o superioritate greu înteleasă, Marele Actor îsi joacă rolul care i se dă la ,,capete de secol”, când este scos din culise. De fiecare dată pare naiv, pare că nu întelege ce se întâmplă cu el, că nu stie ce-i manipularea, nu stie ce-i înselăciunea, minciuna, necinstea, interesul, jocul perfid.
Marele Actor nu este prost, asa cum cred unii. Are o filozofie a lui de viată, o răbdare si o întelegere superioară a lucrurilor si vremurilor. El socoteste că toate sunt cu stirea si cu voia lui Dumnezeu. Unele zice că-i sunt trimise spre mângâiere, altele spre pedeapsă, altele spre întărire. Există, însă, situatii, când Marele Actor îsi pierde răbdarea. Când vede că cei de pe scenă uită de ce sunt acolo si piesa numită istorie devine o bulibăseală de derbedei, un păienjenis de infractori, o cloacă de incompetenti, îsi iese din fire. Să te ferească Dumnezeu de mânia Marelui Actor. Când îl cuprinde, iese din culise si ocupă scena. Nimeni si nimic nu-l mai înspăimântă, nu-l mai convinge că nu are dreptate, că trebuie să intre la loc în culise. Este gata să meargă până la jertfă, numai să facă curătenie pe scenă. Piesele pe care le joacă cel mai frecvent în astfel de cazuri se numesc, de regulă, răscoale si revolutii. Acestea zgâltâie scena din toate încheieturile, o udă cu sânge, o arde până în temelii si apoi construieste alta. Actorii de ocazie, care-l scoseseră din sărite mai înainte fug ca sobolanii la cutremur si se ascund, dacă mai apucă, prin crăpăturile pământului sau aiurea. Descoperă atunci, ca nimeni altul, un rol nou, un text nou, necunoscut. Poate poetul George Cosbuc a reusit să noteze cel mai fidel câteva crâmpeie din textul acestui rol, pe care-l rosteste Marele Actor în momentele lui de furie de nestăpânit: ,,Flămând si gol, făr-adăpost, /Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, /Si m-ai scuipat si m-ai bătut/ Si câine eu ti-am fost!/ Ciocoi pribeag, adus de vânt, /De ai cu iadul legământ/ Să-ti fim toti câini, loveste-n noi!/ Răbdăm poveri, răbdăm nevoi/ Si ham de cai, si jug de boi,/ Dar vrem pământ!”// O coajă de mălai de ieri/ De-o vezi la noi tu ne-o apuci./ Băietii tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri./ Înjuri ce-avem noi drag si sfânt:/ Nici milă n-ai, nici crezământ!/ Flămânzi copiii-n drum ne mor/ Si ne sfârsim de mila lor -/ Dar toate le-am trăi usor,/ De-ar fi pământ!”/
Marele Actor stie bine ce vrea în momente de cumpănă si zbucium. Dacă cineva l-a subapreciat s-a înselat; dacă l-a nedreptătit, e vai de pielea lui. Tot Cosbuc stie să prindă în versurile lui inegalabile asemenea stări: ,,N-avem puteri si chip de-acum/ Să mai trăim cersind mereu,/ Că prea ne schingiuiesc cum vreu/ Stăpâni luati din drum!/ Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristosi să fiti, nu veti scăpa, /Nici în mormânt!”/
Asadar, Marele Actor merită mai multă atentie. Cine se joacă cu el, se joacă cu focul! Să nu fie!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Cărarea Împărătiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:
,,CONTINUAREA BIRUINTEI, PRIN TAINE. Biruinta Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câstiga o a doua biruintă asupra răului. Dar cu Hristos, da; însă nu e nici atunci altă biruintă, ci tot aceeasi, prelungindu-se în vreme si înmultindu-se cu luptătorii. Căci Iisus Hristos împlineste ceea ce ne lipseste nouă: ne-a dăruit o a doua nastere, iertându-ne de prima; ne-a întărit firea pentru refacerea virtutii si ne-a luminat mintea pentru refacerea cunostintei, - amândouă de trebuintă pentru a ne lipi cu dragostea mai tare de adevăr decât de viata aceasta. Astfel ne-a dăruit si nouă biruinta asupra mortii, întrucât celor ce trăim viata în Hristos nu ne mai este o groază, ci o dezlegare definitivă de păcat. Moartea pentru noi nu mai este o înfrângere a firii, ci omorâre a păcatului si izbăvirea firii. În felul acesta zicem că biruim si noi dar de fapt e Iisus Hristos, cel ce locuieste în noi prin Taine, care câstigă războiul si se osteste pentru mântuirea noastră; si, stăruind si noi cu dragoste în nevointa lui Dumnezeu, răzbeste asemănarea Sa peste chipul vietii noastre. Asa ni s-a împărtăsit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia, îndată după venirea noastră în lume. Ni S-a dăruit pe Sine ca lumină ce luminează pe tot omul ce vine în lume. Acestea sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sf. Mir si Sfânta Împărtăsanie, iar la vârsta priceperii cunostinta de Dumnezeu.
Prin Sfântul Botez, Biserica lui Hristos ne naste de sus în obstea crestinilor sau a ucenicilor Domnului. Prin el primim stergerea păcatului străvechi, întrucât toti eram în Adam când a păcătuit el, întărirea firii în starea de curătie, dobândită prin Botez, rămâne să se împlinească treptat, conlucrând fiecare cu harul dat la Botez. Prin Sfântul Mir primim sălăsluirea în noi a darurilor Duhului Sfânt, potrivit cu atotstinta si orânduirea lui Dumnezeu, ce-o are în viată cu noi, cu fiecare. Taina aceasta ne dă întărirea în viata cea nouă primită la Botez si face să se dezvolte, în bine, talantii ascunsi în tarina fiecărui ins la nastere. Iar prin Sfânta Împărtăsanie Îl primim pe Însusi Domnul Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Mântuitor din primejdia ce o avem cu vrăjmasul si pustiitorul vietii. Tot la Botez mai primim de la Dumnezeu si pe îngerul păzitor, care răspunde de noi si de darurile primite, atât în vremea vietii cât si la iesirea noastră din viata pământească. Mântuitorul nostrum, nevăzut, se îmbracă cu noi si pe noi ne îmbracă cu Sine: ,,Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat”. Omul cel dintâi, luat din pământ si pământesc, se îmbracă în omul cel de al doilea, care este din Cer si se face ceresc. Iar primul om ceresc este Iisus Hristos, Omul cel nou, Care este chipul si asemănarea lui Dumnezeu1. Făptura noastră cea sufletească sau duhovnicească se uneste cu Hristos, iar El se face - asa-zicând - Duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămăduirea firii noastre, sau înnoirea omului. Toti crestinii sunt botezati si, totusi, nu toti se mântuiesc. De ce ? Iată de ce: darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, asteptând sporirea vârstei si vremea mintii, când, prin propovăduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească, cea ascunsă în tarina fiintei noastre. Iată întărirea acestora prin cuvântul Sf. Marcu Ascetul. ,,Prin Botez ni s-a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, asteptând ascultarea noastră si împlinirea poruncilor, pentru care am primit putere prin el.” Adevărul că Iisus Hristos ne este ,,Cale” spre desăvârsire e lămurit pe toate laturile de Sfintii Părinti ai Răsăritului. Nu numai că Iisus Hristos ne-a poruncit Botezul, ci chiar porunca II cuprinde pe Domnul. ,,Domnul e ascuns în poruncile Sale. Si cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor.” Dacă Iisus Hristos se află chiar si numai în porunca Botezului, cu atât mai vârtos se va arăta în împlinirea poruncii si în desăvârsirea tainei. Asadar, e foarte natural ca sfintii să facă atârnătoare desăvârsirea noastră în Hristos întâi de împlinirea poruncilor. Se poate spune si asa: orice silintă spre împlinirea poruncilor e o nevointă a virtutii. Deci, dacă Domnul e ascuns în poruncile Sale, fireste că este si în strădania pentru dobândirea virtutilor. El este puterea sau sufletul nevointelor virtutii.”
*
Biserica si Scoala. Cu putin timp în urmă, Curtea Constitutională a României a dat o decizie categorică: elevii vor participa la orele de Religie, numai dacă părintii lor vor depune o cerere specială în acest sens la conducerea scolii. Este o lovitură grea, care se dă acestei discipline. Până acum era obligatorie. Puteau să se sustragă de la frecventarea ei acei copii pentru care părintii lor depuneau cereri de scutire. Nu stiu dacă se va mai putea schimba această situatie. Este vorba de o decizie a celui mai înalt for juridic al tării, care are putere de lege. Astfel de decizii sunt definitive si irevocabile. Urmează doar să se emită regulamentele de punere în aplicare. Circulă pe internet petitii pentru anularea acestei decizii. În ciuda faptului că astfel de petitii au adunat mii de semnături, nu cred că vor avea câstig de cauză.
Nu discut aici importanta Religiei pentru formarea omului, pentru pregătirea lui pentru viată, mai ales în acest context în care copilul, încă din primii ani de viată, este bombardat, pe toate canalele, de tot felul de influente negative. Douăzeci si cinci de ani Biserica a făcut ce a putut. Si-a creat un corp profesoral specializat, a creat manuale corespunzătoare, programe analitice în conformitate cu normele pedagogice de ultimă oră. A socotit dreptul de a se preda Religia în Scoală ca pe un dar al lui Dumnezeu. Poate nu întotdeauna unii au gestionat cu suficientă întelepciune, cinste si corectitudine acest dar. Societatea îi judecă pe acestia prin institutiile si legislatia ei, iar Dumnezeu îi va judeca la vremea cuvenită.
Drept urmare a acestei decizii, multi elevi vor părăsi disciplina de Religie, mai cu seamă dacă se vor introduce discipline alternative, cum ar fi educatia sexuală sau internetul. Se vor desfiinta multe posturi de profesori de Religie, ar fi posibil ca să se înfiinteze cursuri scolare în cadrul fiecărei parohii cu cei care vor vrea să le frecventeze… Oricum, decizia respectivă duce la consecinte incalculabile acum!
*
File de jurnal – 3 apr. 1981. ,,Azi am lucrat toată ziua la Biblioteca Academiei. Pe la ora 11.30 a trecut pe acolo si Domnul Mihai Rădulescu, fostul meu profesor de engleză de la Facultatea de Teologie. A adus niste cărti pe care le împrumutase, după câte a spus. Am vorbit cu dânsul ca vreo jumătate de oră. Nu l-am mai recunoscut pe fostul meu profesor si prieten de altădată. Mi-a vorbit aproape tot timpul despre propriile sale realizări, proiecte, bucurii si necazuri. N-am prea înteles bine câte cărti are la tipar sau câte intentionează să mai scrie. A cam amestecat cărtile cu articolele. Aproape peste tot se izbeste de vesnica poveste a amânărilor de pe un an pe altul, din motive mai mult sau mai putin solide. A lăsat pe planul doi stilistica antropologică si s-a apucat de teatru. Este apreciat la revista ,,Teatru”, dar tot amânat. Din când în când, însă, îi mai publică vreun articol. Speră să-i fie jucate niste piese pe scenă. Mi s-a părut foarte plin de el însusi. Cam asa cum mă arăt eu fată de soricelul care-mi rontăie seară de seară podeaua, ca să-mi ajungă la cărti! De fapt, atât eu, cât si soricelul muncim cu aceeasi stăruintă, dar suntem atât de convinsi că numai propria noastră muncă are valoare, încât ne dispretuim reciproc!
Domnul Rădulescu mi-a vorbit despre Domnul Virgil Cutitaru, actualul director de la Editura ,,Junimea” din Iasi. Când era numai redactor sef, era ironizat de Domnul Mircea Radu Iacoban, directorul de atunci al editurii. Negru si urât, când intra în biroul directorului, acesta îi spunea: ,, - Aprinde lumina, tovarăse, că se-ntunecă biroul!” sau ,, - Măi, Cutitare, tu ai si români în familia ta?” Acum, o redactoră de la ,,Junimea” i-a spus Domnului Rădulescu că cei care vin la Domnul Cutitaru si-i dau cu ,,-Săru’mâna!” primesc imediat vizele si le pleacă manuscrisele la tipografie.
Revista ,,Ethnologica” a Academiei Române nu mai apare. S-a desfiintat. S-ar părea că a deranjat pe cineva faptul că a închinat un număr lui Mircea Eliade. S-a desfiintat si Comisia de Etnologie si Folclor a Academiei Române. Domnul Rădulescu nu crede că mai are rost să lucrez la cartea cu etnoistoria românilor, fiindcă n-am sanse s-o public. I-am spus că nu asta are importantă. Mi-a zâmbit ironic. I-am spus că intentionez să scriu o cronică, în are să reconstitui faptele istorice pe baza traditiilor populare. I-am afirmat că vreau să scriu acea carte cu ochii în lacrimi. M-a sfătuit să-mi păstrez ochii si lacrimile. Bibliografia ,,B.O.R.” o consideră că mi se potriveste mai bine. Eu cred că acest om mă dispretuieste. La aceasta as mai adăuga si afirmatia în legătură cu articolul meu intitulat Dimensiuni ale conditiei umane în teatrul lui Blaga, că-mi lipsesc cel putin 500.000 de pagini de studiu pentru ca să fiu în stare să abordez o asemenea temă. Are dreptate! Îmi lipsesc poate chiar mai multe!”(Va urma)
*
Doină bănăteană. O frumoasă doină cântă rapsodul bănătean Vasile Conea. În ea este acumulată toată obida omului necăjit din toate timpurile si din toate locurile. Iat-o:
,,Vai si-amar de ea dreptate,
Cine-o dă si cine-o-mparte!
Dreptatea o dă Dumnezeu,
Omul bun s-o ducă greu!
Da’ unii-s fac peste noapte
Averi multe si palate;
Si-altii cu muncă cinstită,
De abia-si câstigă o pită!
Omul bun o viată trage,
De-ajunge moartea să-si
roage!
Dar si moartea-i blestemată,
Nu vine când îi chemată!
Nu vine arde-o-ar focul,
L-al de-si blastămă norocul!
Cum ai dat, Doamne,
dreptate,
Cine-o dă si cine-o-mparte!
Ai lăsat în voia sortii,
Dreptatea s-o-mpartă hotii!”
*
Folclor din Mehedinti(LIX). Vom reda mai jos câteva cântece, pe care le-am cules la 15 Mart. 1981 de la Nicolae Tărăbâc din Malovăt, născut la 27 iulie 1902, fost primar al comunei, deportat 14 ani în Siberia:
Cântec de război(1944)
,,În cel an, pe primăvară,
S-auzea d-un zvon prin tară,
Că se face război iară!
Nu stiu, zău, de-o să mai viu,
Dar d-oi trece-n altă tară,
Îti trimit, mândră, scrisoare.
În mijloc lacrimi cu foc,
Că noi n-am avut noroc,
Să fim amândoi pe-un loc!
De-o fi, mândro, să mă cati,
Să nu mă cauti prin sate,
Ci pe dealurile-nalte,
Unde-s tunuri asezate,
La rădăcină de fag,
C-acolo-s, mândră-ngropat!
Si de n-oi fi-ngropat bine,
Să pui pământ peste mine!
Si la cap să-mi pui o cruce,
Făcută dintr-un lemn dulce
Si pe ea să-mi scrii plângând
Si din gur-asa zicând:
,,Aici zace-al meu iubit,
Aici zace linistit
De-un obuz în piept izbit!”
Neica cu mustată neagră
,,Neica cu mustată neagră,
Iasă-n poartă si mă-ntreabă,
Câti ani i-am fost eu lui dragă.
Sapte ani si jumătate
Ne-am iubit întru dreptate,
Dar acum, de vreo trei luni,
Ne-am urât pentru minciuni!
Minciunile nu-s departe,
Din vecinele de-aproape.
Suie-n deal si mă pândesc,
Vin în sat, mă povestesc,
La nevastă mă pârăsc,
Eu cum foc să mai trăiesc?”
Geaba, mândră, mă iubesti!
,,Geaba, mândră, mă iubesti,
Că nu stii să mă păzesti!
Nu te poci, neică, păzi,
Că-mi este bărbatu-aci!
Asteaptă până diseară,
Că-mi pleacă, neică, la
moară!
Dar-ar Dumnezeu năvală,
Să umble din moară-n moară,
Cu căciula subtioară
Si-o ploaie cu bolboros,
Ca să stea porumbu-n cos,
Să nu umble cu folos!”
De ce, mândro, n-ai venit?
,,-De ce, mândro, n-ai venit,
La vorba care-am vorbit?
Ori n-ai vrut, ori n-ai putut,
Ori de-a naibi te-ai făcut!”
,,- Ba, zău, neică, n-am putut,
C-am bărbat afurisit!
Când plecai după surcele,
Hai si el după nuiele!
Prăpăditu mă văzu,
Mai pe seară mă bătu,
Mă păli cu par de nuc,
Mai pe seară mi-a trecut,
Dimineată iar mă duc!”
*
Lacrimile mamei. Era 14 octombrie. O zi grea pentru Stelică Zoican. Se chinuise până la epuizare, împreună cu vărul său Ghită, să învete să cânte la torogoată, pierduse caprele, fusese la praznic la fratele său, făcuse fată ,,pupăcelilor” de la Cernavârf, care le aduseseră caprele. Ce mai, zi grea!
Seara, când a ajuns acasă, la poartă îl astepta o vecină, care i-a înmânat o scrisoare. Era de la Seminarul Teologic din Craiova. I s-a tăiat respiratia. La începutul lui septembrie fusese la Craiova împreună cu tatăl său si dăduse examen de admitere. Nu putea să uite aglomeratia de acolo, emotiile, frica de examene, sperantele si îndoielile. Dăduse de mai multe ori telefon de atunci si i se spusese că a reusit, că trebuie să astepte acasă până primeste înstiintare scrisă de la scoală. Nimeni din sat nu credea că a reusit, fiindcă scolile începuseră la 15 septembrie, toti copii plecaseră, numai el nu. Acum venise, în sfârsit, scrisoarea mult asteptată. A deschis-o tremurând de emotie. A citit-o pe nerăsuflate. Era înstiintat că a reusit, dar că anul întâi va frecventa cursurile la Mânăstirea Cozia din judetul Vâlcea, fiindcă seminarul e în constructie si nu este spatiu suficient pentru toate clasele. Mai mult! O precizare finală l-a făcut să intre în panică. Era înstiintat că cei care nu se vor prezenta la Cozia până pe 15 oct., vor fi considerati retrasi.
A intrat în curte si si-a strigat părintii. A strigat la vecini, care erau niste rude apropiate. I-a chemat pe toti în fata casei părintesti. El a urcat cele nouă trepte ale scării si, de pe cea mai înaltă, când s-au adunat toti, a început să le citească scrisoarea de la seminar. O citea rar, tare, ca pe o sentintă judecătorească.
După ce a terminat scrisoarea de citit, a rostit categoric: ,, - Tăticule, în noaptea asta trebuie să plecăm! Mâine trebuie să fim la Cozia, ca să nu mă elimine!” Toti au început să-si dea cu părerea, că e imposibil să plece în acea noapte. Toti, însă, aveau lacrimi pe obraji. Stelică era categoric: ,,- În noaptea aceasta trebuie să plec!” Nu aveau bani suficienti; au împrumutat de la vecini, de la rude. Nu aveau toate articolele de lenjerie pentru pat, asa cum li se preciza în scrisoare. Din pământ, din iarbă verde, au făcut rost de ele. Tatăl si fiul s-au spălat repede, s-au primenit cu ce aveau mai bun, au pus caii la cărută si au asezat bagajele.
Se întunecase bine, când totul era gata de drum. Când să iasă pe poartă, Ionită Zoican s-a oprit si l-a întrebat pe copil: ,, - Îti luasi rămas bun de la mamă-ta?” ,, - Nu, - a răspuns copilul surprins -, nici nu stiu unde este!” ,, - Caut-o, sărută-i mâna si ia-ti rămas bun!” i-a poruncit tatăl. Copilul a căutat-o. Cu greu a găsit-o ascunsă într-un ungher al casei. Sedea pe un scăunel si plângea. ,, - Mamă, de ce plângi?” a întrebat-o Stelică. Ea continua să plângă cu suspine, fără să zică o vorbă. ,,- Mamă, eu am reusit! Dacă nu as fi reusit, as zice să plângi! Acum eu credeam că te bucuri!” Într-un târziu, Anica Zoican a ridicat capul, si-a sters ochii cu coltul basmalei si a zis ca pentru sine: ,, - Nu întelegi tu de ce plâng eu!” ,, - Mamă, te rog spune-mi, de ce plângi?!” ,, - Plâng si eu, că tu pleci si noi rămânem singuri. Pe fratii tăi i-am dat la casele lor, aici tu trebuia să rămâi! Dacă te duci la seminar, nu te vei mai întoarce în sat! Te vei duce la oras, departe! Aici va rămâne pustiu peste câtiva ani! Eu cu tată-tău vom pleca peste o vreme! Aici cine va rămâne? Sotia ta va fi o doamnă, care nu va mai purta opregele si cămăsile, pe care eu le-am lucrat ani de zile pentru ea!” Ce vei face cu ele? Plecati din sat câte unul, câte unul; unii la scoli, altii la servicii si satul rămâne pustiu, tot mai pustiu! Nici unul nu vă mai întoarceti, iar noi cei bătrâni ne ducem unul câte unul la cimitir! Aici nu vor mai fi hore, nu vor mai fi sărbători, nu va mai fi nimeni! De aia plâng!”
Copilul s-a chircit si el lângă scăunelul mamei si a început s-o mângâie, s-o asigure că el vrea să revină preot în sat, că vrea să se însoare cu o fată din sat si că nu va lăsa casa pustie. Mama îl asculta si, usor-usor, lacrimile îi piereau de pe obraji. Un zâmbet vag se înfiripa pe buze. La un moment dat, l-a cuprins pe fiu de după umeri si l-a sărutat, asa cum îl săruta ea când el era mic-mic. O liniste profundă s-a asezat peste ei, când sedeau asa îmbrătisati, parcă pământul lua act de pacea ce se înfiripase între ei. Într-un târziu, când Ionită l-a strigat nerăbdător pe copil, s-au ridicat si mama i-a dat binecuvântarea: ,, - Du-te, dragul mamii! Dumnezeu să te aibă în pază! Să ne vedem sănătosi!”
Peste câteva minute, căruta s-a urnit. Copilul întorcea capul pe furis si privea în urmă casa părintească, ce se pierdea usor-usor după perdeaua noptii!
*
Realităti de departe. De la cântăretul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, aflat la studii în Tübingen(Germania), am primit un text mai amplu, din care vom reda un fragment:
,,Limba germană a constituit o permanentă provocare personală: o enigmă timp de câtiva ani, mai apoi cale si totodată tovarăs de drum, fiind atât un mijloc spre un scop, cât si însusi acel scop. Pentru mine nu reprezintă doar un rând în plus în Curriculum Vitae, ci un nou modus vivendi, o reconsiderare a modului de gândire, un permanent izvor de sensuri, de idei. Desi pare o limbă rigidă, de care te lovesti ca de un perete la primul contact, după depăsirea unui anumit prag critic se dovedeste a fi un univers în care esti absorbit cu totul, o călătorie ale cărei peisaje devin din ce în ce mai frumoase, mai atrăgătoare, si care ascund în ele îndemnul permanent si irezistibil de ati continua călătoria. Se spune că viata e prea scurtă ca cineva să poată într-adevăr învăta germana. Pe lângă adevărul din spatele acestor cuvinte, aluzia la „întreaga viată” mă transpune mereu la început (am Anfang), câteva luni, câtiva ani fiind doar prima sută de metri din maratonul ce-mi stă în fată. Si cum oricărui început îi e specific un anumit grad de entuziasm, devotament si prospetime, sunt bucuros să-mi asum această conditie – dintre deja si nu încă – pentru o bună perioadă de aici înainte.
Dumnezeu a rânduit să fiu repartizat aici, în Tübingen, eu dorind în cu totul alt oras. Am întâlnit însă pe aceste meleaguri o comunitate românească foarte puternică si cu multă râvnă spre cele sfinte, la acest lucru o contributie decisivă fiind a părintelui paroh dr. Nicolae Gilla. M-am bucurat că se face Sfânta Liturghie în fiecare duminică si la sărbători si că numărul credinciosilor prezenti este foarte mare. Atmosfera crestinească ce se creează mă face să mă simt „acasă”, deosebit de important pentru mine fiind si faptul că pot participa activ la strană. Mai mult, Parohia organizează o arie vastă de actiuni culturale, duhovnicesti si educative. În acest sens amintesc Scoala românească, eveniment dedicat copiilor, prin care se încearcă formarea unei constinte a apartenentei la neamul românesc, prin diferite jocuri, lecturi în limba română, vizite, prin explicarea obiceiurilor, cântec etc. Comitetul femeilor organizează de asemenea diferite evenimente de informare pe teme de actualitate, precum si actiuni sociale. Parohia se bucură si de prezenta multor oaspeti, personalităti, fete bisericesti sau membri ai cinului monahal, câstigul duhovnicesc fiind unul semnificativ. Sunt organizate pelerinaje, precum cel din anul curent în Grecia, dar si vizite împreună cu credinciosii la parohiile din vecinătate. Nu în ultimul rând, cu ocazia sărbătorilor de iarnă functionează un cor al parohiei, care, prin concertele sustinute, împodobeste atmosfera, iar tot în această perioadă comunitatea românească, prin intermediul bisericii, este reprezentată la evenimentele specifice organizate de municipalitate.
Orasul, un muzeu în aer liber, de o frumusete si un farmec aparte, radiază de vivacitate. Cei peste 28 de mii de studenti, la care se adaugă elevii scolilor, liceelor etc., nu-i lasă „bâtrânului orăsel” de pe malurile Neckarului nici măcar o clipă de odihnă. Permiteti-mi, Vă rog, să Vă mai spun că acest tineret, ce de foarte multe ori si pe nedrept e blamat în tara noastră (de multe ori singurele argumente fiind acelea că se îmbracă/poartă mai ciudat), va constitui societatea de vârf de mâine. Diferenta se va vedea atunci. Tinerii din România pleacă în străinătate să muncească, cei de aici îsi tocesc coatele prin biblioteci. Si Vă spun sincer că se învată pe rupte. Nu zic, or fi si uscături, dar cei pe care i-am întâlnit până acum, prin modul lor de a fi, confirmă cele spuse.”
*
Noul Presedinte. În urma votului recent, poporul nostru si-a ales un nou presedinte în persoana Domnului Klaus Iohannis. Este un alt tip de om fată de precedentul. Să dea Dumnezeu ca noul Presedinte să redea românilor încrederea în viitorul lor, în tara lor; să le redea entuziasmul de care au atâta nevoie! Să dea Dumnezeu ca Tara să meargă spre mai bine, în pace si în bună întelegere cu toate tările lumii!
*
Publicatii. În această perioadă, preotul Dvs. a reusit să mai publice câteva materiale, astfel: Dumnezeu din portbagaj, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV(2014), nr. 6271(8-9 nov.), p. 1; Păcate si păcătosi, în ,,Omniscop”, Craiova, 2014 nov. 10, editie on-line(http://www.omniscop.ro); în ,,Natiunea”, Bucuresti, în ,,Natiunea”, Bucuresti, 2014, 11 nov., editie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); „Scrisoare pastorală – 288”, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, 2014, 10 nov., editie si on-line (http:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); Sfinte Moaste si cadavre, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV (2014), nr. 6272(11 nov.), p. 5; Mânăstirile si robia, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV(2014), nr. 6276 (15-16 nov.), p. 4; Inimă de părinte, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV(2014), nr. 6277(18 nov.), p. 4;
*
Volumul V din Vietile Sfintilor, pe care urmează să vi-l donăm de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, a fost cules în tipografie. În prezent, preotul Dvs. lucrează la corectură. Merge însă greu.
*
Zâmbete. ► Proverb românesc: ,,Nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii!”
► L-am rugat pe Dumnezeu să mă scape de dusmani si brusc mi-au dispărut câtiva prieteni!
► Nu te certa niciodată cu un prost. Cei ce vă ascultă nu vor putea face diferenta dintre voi!
► Un studiu recent arată, că tinerii care amestecă berea cu vodca în clasa a noua, vor amesteca ciment cu nisip după clasa a douăsprezecea!
► 70% dintre români trăiesc în stress; ceilalti 30% trăiesc în Italia, Franta, Gemania, Spania etc.!
► ,,Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm!”(M. Twain);
► Atentie! Înainte de a da drumul gurii, verificati dacă si creierul a fost conectat!
► Dacă unii te vorbesc pe la spate…., felicitări! Înseamnă că esti cu mult înaintea lor!
*
Sănătate, pace si bucurii să vă dea Dumnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 11/23/2014 |
Contact: |
|
|
