Rezonante : Toamna în cimitirul Mount Pleasant din Toronto
În fiecare an descopăr cimitirul Mount Pleasant în splendoarea toamnei, si de fiecare dată mi se pare mai frumos decât îl mai văzusem vreodată. Culorile pastelate, satirate, de toamnă, rosii-strălucitoare, proiectate pe cerul clar, albastru, mă lasă fără grai. De data aceasta aveam cu mine camera de luat vederi, căci încercam să găsesc niste rădăcini, precum si o coroană de artar, profilată pe cer. Făceam fotografii pentru coperta cărtii mele. La un moment dat, numai văd o doamnă ce se învârtea în jurul monumentului impunător al familiei Jackman, de lângă mormântul tatei. Desi avea o hartă în mână, îmi dau seama că nu găsea ceea ce căuta. Vă pot ajuta cu ceva? m-am oferit eu. Eu vin regulat în cimitir, am ajuns să îi cunosc aleile si frumusetile. Da, răspunde, caut mormântul lui Glenn Gould, pianistul.
Mi-am adus aminte că într-o seară, după o vizită la mormântul tatei, am rămas, după ora de închidere a portilor, încuiată în cimitir. N-am putut sări gardul, căci eram cu masina, si nu puteam lăsa masina în cimitir peste noapte. Am vorbit prin interfon cu paznicul, ce urma să vină din partea cealaltă a cimitirului, să deschidă portile, să mă lase să plec. Atunci am cunoscut o familie de unguri, care urmau să se întoarcă la Budapesta în aceeasi seară. Ei erau pe partea cealaltă a portilor închise ale cimitirului si încercau să pătrundă înăuntru, după ora închiderii, să vadă mormântul lui Glenn Gould. Era ultima sansă, înainte de plecarea lor din Canada. Asa am aflat eu că mormântul pianistului prolific, a cărui interpretare Bach a fost difuzată în spatiul cosmic, era acolo. Aveam si niste înregistrări fenomenale, în care doi dintre colosii artei interpretative a secolului XX, pianistii Dinu Lipatti si Glenn Gould, se întreceau în măiestrie. Mie îmi plăceau interpretările lui Dinu Lipatti, căci au o căldură omenească, o finete si un rafinament fără egal. Totusi, Bach Goldberg Variations, interpretate de Glenn Gould, îti taie respiratia.
Asadar, Glenn Gould îsi are locul de veci la cimitirul Mount Pleasant din Toronto? Stiind că mormântul lui e acolo, am aflat locul exact, cu gândul să îl vizitez. Am găsit doar o placă pe pământ, la baza monumentului parintilor săi, cu un portativ muzical încrustat, la nivelul solului. Atât. În plus, erau doar niste buchete de flori aduse de recunoscătorii ce apreciaseră muzica splendidă pe care el ne-a dăruit-o.
Luată însă repede si întrebată despre mormântul lui Glenn Gould, nu mi-am adus imediat aminte care-i era locatia. Cimitirul e mare. Totusi, până la urmă ajung să redescopăr cripta. Doamna cu harta îmi multumeste. Aflu că îsi propune să viziteze alte câteva locuri istorice, să găsească urmele unor familii de marcă ale orasului Toronto. Căuta monumentele familiei Thompson (eu stiam de ei după numele sălii de spectacole Roy Thompson Hall, care găzduieste concerte simfonice de mare clasă), familia Messey (Messey Hall e o altă sală de spectacole), familia McMaster (care a dat numele unei universităti din London, Ontario), familia Weston (ei au numit o aripă a Muzeului Regal din Ontario si si-au legat numele de multe alte landmarks), precum si familia Eaton (care până bine de curând a dominat comertul si care are mausoleul cel mai impunător dintre toate). Si uite că indiferent ce ar fi întreprins, de la excavări, agricultură, brutării, la alte activităti lucrative, toti au încercat să lase un semn al nemuririi lor, nu numai prin monumentele înăltate în cimitir, dar si prin asocierea lor cu asezăminte culturale care să le poarte numele mai departe. Mai încolo era monumentul lui Stavro, entrepreneur si filantrop, ce detinea nu numai lanturi de magazine, ci si echipa Maple Leafs.
Nu departe era si Mausoleul unde avusese loc slujba tatei, pe ultimul său drum, unde spusesem si eu două vorbe. Nu retineam însă cavourile bogatilor. Eu nu am umblat niciodată după proprietăti opulente, iar după cavouri, nici atât. În plus, la înmormântarea tatei avusesem ochii plânsi. În lacrimi. Simteam, asadar, că descopeream împrejurimile de parcă le vedeam întâia oară.
Remarcam si că cel mai decorat Canadian al tuturor timpurilor, William George Barker, care a murit în 1930, are locul de veci tot în Mausoleu. Stiusem de alte figuri istorice proeminente, începând cu marele Mackenzie King, prim ministru al Canadei în mai multe reprize, care a condus tara în timpul ultimei mari conflagratii mondiale, si care a elaborat strategia politicii economice de după război, căreia i se datorează prosperitatea postbelică a tării.
Îmi dădeam seama că istoria este scrisă, incoerent, între zidurile cimitirului, cu fiecare placă de mormânt. Nu e de mirare că aici se pot face vizite ghidate, unde poti vedea si piatra ce aminteste colectiv de "pionieri", descoperitorii locurilor acestora, dar si de călăuzitorii mersului înainte. Vorbim aici despre cei ce scriseseră istoria Canadei.
Mie cimitirul îmi aduce pace. Mângâiere. El contine si o colectie rară de specii diverse de copaci, savant îmbinati într-un design aparte, care combină culori si forme îmbietoare. Astfel, istoria creste printre specii rare de copaci, sau, să spun oare mai bine că speciile rare de copaci cresc printre figuri istorice? Printre cei ce au binecuvântat locurile acestea cu frumusetea gândului, minunea muzicii compuse sau interpretate, sau cu deciziile practice pe care unii dintre ei le-au făcut... clădind Canada pe care o stim noi azi. Tolerantă. Încântătoare. Descoperită, acum, sub frunzisul vested care acoperă, impartial, si mormintele întemeietorilor de tară, dar si pe cele ale noilor veniti. Toti, primiti în aceeasi glie. Plouati acum, picurati parcă de frumusetea frunzelor vestede de toamnă ce îi învăluie, egal, pe toti.
|
Milena Litoiu 11/20/2014 |
Contact: |
|
|
