Sublinieri ; Memoria !
E vorba de memoria mea si a noastră, dacă-mi permiteti!
A mea pentru că tata s-a născut pe 7 noiembrie si toti anii aceia când ne clătinam împreună încercând să păstrăm între patru pereti tot ceea ce crezuseră ei si noi nici măcar n-aveam sansa să întelegem, ce să mai vorbesc de cuprindere, am exclus toate semnele dezolărilor sărbătorind – tata era!
A noastră pentru că ne-a conditionat existenta descalificându-ne mai întâi ca natie si mai apoi ca oameni înregimentati într-un efort absurd de a eradica ceea ce stiam asa ca într-o transee din care excluderea orizontului era firească.
Paradă, muzică, revolutionarism analfabet, decor de mucava si evident aplauze = 7 noiembrie al „marei revolutii socialiste din octombrie”- sic!- si urmarea: rostogolirea inevitabilă - compun mai mereu filmul ăla al deschiderilor seci, pustiu la mâna vânturilor răscolit de somoioagele descărnate ale scaietilor...o tăvălire... continuă fără sens dar mai ales fără viată...
Asta asa de dragul literaturii altfel trăiri cenzurate de o ideologie dictatorială conform căreia controlul – dacă se poate absolut – nu lăsa nimic si nimeni să miste în front.
Vă amintiti de Zid? Trebuie să vă amintiti de Zid.- sunt 25 de ani de când nu mai este si – pentru comformitate - 53 de ani de când s-a decis de către est-germanul acela zelos, Walter Ulbricht - directionat de Hrusciov, evident - să fie construit zidul între Berlinul de est si cel de vest numai pentu că era posibil într-o lume deraiată de ideea dirijării omului de după gratii.
Ascult Pink Floyd si mă cuprinde iar furia aia emotională cu care priveam cnn-ul în ‚89 când as fi vrut să fiu acolo să dau cu dalta, ciocanul, o bombă eventual în cretinismul uman care a îndrăznit să facă dintr-o relicvă a căderii, a înfrângerii, a prostiei umane un monument istoric.
Pentru că este un monument istoruic chiar asa dezmembrat, aruncat la gunoi ori răspândit în lume, dar nu cred că ne putem mândri cu el.
Ce interesantă specie suntem noi oamenii, nu?
Avem sensibilitatea regretului – manifestare nu tocmai inteligentă dar cu oarecare efect recapitulativ, dar suntem surprinzător de datori luciditătii analitice, călcăm în străchini cu seninătatea ignorantului care crede că eventualele răni si evidentele distrugeri vor avea capacitatea restructurării în sine.
Mă uit în jur si mă crucesc, drept să spun, cât de parsivă memorie avem, cât de „snicky”efectuează ea cercetarea aceea a trecerii, ciuguleste preferential, fie că suntem destepti si nu ne place să acceptăm că am fost manevrati, că ne-am complăcut poate ori ne-am temut prea mult, fie că suntem prosti –da’multi- ignoranti, neglijenti în a observa cum curge timpul cu noi sau fără noi si atunci luăm asa la grămadă tot ceea ce a rămas pe ici pe colo în amintiri spălate în albia dubioasă a sărăciei cu lustru.
Si tunci, Guevara devine erou legendar, Stalin tătuc grijuliu si conducător genial, Ceausescu regretabil, Marx filozoful universitătilor înghesuite în conceptia unui liberalism deghizat si democratia, ei, democratia ramâne cuvânt vehiculat - abil sau idiotic - dar cuvânt ...neînteles, reinterpretat ori pur si simplu, golit de sensuri..
Si parcă nimic mai la obiect decât ceea ce spune Marcel Proust aici: „Caracterul pe care îl dezvăluim în jumătatea târzie a vietii noastre nu este neapărat – desi deseori este - caracterul nostru originar, evoluat, secat de continut, exagerat sau diminuat, poate fi chiar opus ca un costum purtat pe dos.”
Devenim, se pare, tributari unor interpretări nu numai eronate, dar si abuziv agresive, răscolim memoric frânati de actiunea ireversibilă a timpului asupra caracterului nostru, asupra capacitătii noastre de a ne mentine oarecum verticali si comitem – poate cu sau fără voie – gesturile deplorabile ale lasitătii si,,,si mai rău... ale mistificării.
Si încă ceva, apropos de volatilitatea notiunii de timp, au trecut 100 de ani de la declansarea primului război mondial si-mi place acest 11 noiembrie care vine – mi-a plăcut în fiecare an de când sunt aici, dar numai mi-a plăcut, nu m-a convins, mă tot întreb ce celebrăm în victorii; linistea de după cataclism, schimbările inerente- nu totdeauna în bine- tăcerea mortilor, gloria eroilor ori pur si simplu recunoastem că gresim si ne temem?
Rămâne o întrebare continuă pentru mine privind istoria acestor o sută de ani si neîntelegend mare lucru din harababura actuală.
Toronto / Nov 2014
|
Maria Cecilia Nicu 11/20/2014 |
Contact: |
|
|
