Poeseu către noi însine
Ce este acesta, bruscat mai ales la iesirea din somn, ce tinde să ne atenueze răsucirile afectelor în Real, starea aceasta ce mă repetă în deprinderea multilor ani la scriere poetică si nu numai ?
“Eu am văzut idei.
Întâia oara, brusc, făra să stiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea,
Cum vezi, când se despică norii grei
si negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu”.
( Ideea, Camil Petrescu)
Am numit aceasta “ fulgere mentale” într-un poem din anii 70. Nu “gândim” în somn în cuvinte ci în imagini, simboluri, ca si în procesul creatie artistice. Vedem idei, altfel spus, “ astmatice avânturi de simboluri/ zadarnic încercînd să urce-n gol” ( idem) “Ca mici desemne/ -Arabescuri-/ de cercuri seci, de semne/ si magice majuscule”.(ibiddem).
Ne închipui, adică recompunem imaginea- semnificantă, ceea ce fac mai ales poetii ermetici ( Guillen, sau la noi Ion Barbu- Barbilian, Arghezi s.a ). Ei “ încrucisează cuvintele”, igituru le crucifică. Unii o fac hipnotic, ca oniricii sau toxicomanii. Caută dibuind, orbecăind, ceea ce nu văd clar ca “ idei”: ca să suporte. ( este ideea taumaturgiei, a incantatiilor, descântecelor divinatorii, oratiilor, colindelor arhaice, practici magice din illo tempore.
Îmi închipui, recte redau chip viziunii, întrezăririi sensului, înfătisez si comunic altora: imagine si reprezentare. Coparticip afectiv la activitatea misterioară a Sinelui meu, altfel spus, artele îmi sunt măsti.
Poezia românească, prin formidabila-i rezervă de cuvinte eclectic asimilate din alte culturi ce au răzbătut veacul, prin frământul istoric, ne este un rezervor nesecat în această lucrare de căutare a Sinelui- Sinei, a memoriei colective,deci un procesc anamnezic mereu revigorant. Iată cum sufetintele realului sublimează din teluricul său, decantînd prin arderile ne- reci, nestihiale, trans-substantial, misterul revelatoriu al Existentei.
„si de atunci/ -Nelinistit de depărtarea suavă si adâncă/ De toate tâlcurile, cheile-/Ca un bolnav cu ochii tintuiti de lună/ Pe care norul o ascunde încă,/ Fără durere, fără bucurie, / Eu caut în natură pretutindeni, ideile.”. ( ibid).
Altfel spus, revelatia poezică este “ răzbunare” ( mosul meu spunea despre înseninarea după furtună că “ nourii se răzbună”). “ Tâlcurile” sunt ceea ce numimsi în era cibernetică, chei, cuvinte-cheie. Personal continui a sti că spiritul jucăus, ludic, amintind de jocurile de cuvinte ale copiilor, revigorează energia subcuantică a “ magiei” rostirii ritualice. Hedonismul a rodnicit cel mai atractiv- magnetic- empatic acest tip de comunicare- cuminecare.
“Ideea se adună/ Străvezie, dar precisă si întreagă,/ Asa cum se încheagă/ Subt privirea unui dervis, /o figură, pe apa unui lac, / în umbra limpezită de copac” ( ibid). Se întrupează, preia chi, înfătisare. Misterul fiindului pulsează. E starea celui ce meditează la marginea unui lac linistit, sau fascinat de delirul abisal al suprafetelor...
Precursor al lui Umberto Eco, sfidînc asemeni lui arhivarul “ vierme de bibliotecă”, - v, livresul de acum- genialul Camil Petrescu a fost mai întâi filosof si apoi poet, lirica sa e eseistic- initiatică, imperativ necesară noului studiu academic. Eul poetic a fost enuntat axiomatic: ” Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinati si mistuiti lăuntric,/ Cu sufletul mărit/
Căci am văzut idei”.
Este de revizuit dacă viziunea aceasta mai este “ functională” într-o lume a creativitătii intuitive- ubicuie si scarată în toate care sunt vii, si dacă marii Homer sau Borges, orbii, au văzut idei- colorînd într-un ALT SPECTRU, cuvintele- scântei- raze, la modul “ halucinant”, sau în “ spiritual adâncului”, cum delirase marele traumatizat Nicolae Labis, via Eminescu…Adâncul fusese atribuit ca stigmă- stihie- fantasmagonie, de alogenul Al. Macedonschi : “ Limba noastră-I o comoară/ în adâncuri îngropat7 Un sirag de piatră rară..” Vorba basmului “ Însiră-te mărgărite”…Autopovestestete, cum ar spune Cohello, Magicianul, alchimistul reactualizat. Cuvântul vede, igitud Ideea vede când este văzută.
Adaos
Vietile romantate sunt si ale martiriului de sine al Satanei, nu doar ale sfintilor* Ale sfintilor închisorilor* „ Noi suntem fiii veacului bolnav”, scria Labis, via Bacovia. Dar mai degrabă pe artere colateral/ genomice, e cohorta de nepoti si descendenti în cele sapte spite genomice...* Forta de asociere analogică a ideilor, este esmnul talentului, al transigurării ca travaliu* Omul creativ este cel empiric, autoconspectativ, auto- scrutător, fără fricile supersittiale, maladive, patologice* El nu este eorul de tip tragic, din disperare, ci eroul sublimăriilor si al smulgerilor din abject* Cosmarele cuiburilor de sarpe, cele din viziunile bolnavilor mintali de la Socola, studiate de cercetătorii freudieni sau materialisti, din veacuri* „ Eiu se cred”...se decuce că mul este într-un fel plăsmuirea a ceea ce se crede că este...* Dar aceasta este faza alienării, rupturii*În mănăstiri.., Măicutele, care de fapt preiau mecanci rolul de Mater si îsi „ înfiază” fiii- bătrâni cei cu sutane...M-am certat cu Silvestri pentru sintagma mea oximoronică „ satane în sutane”...*Avem sau nu avem magnetismul mesmeric al ochiului alk treilea, cel din vârful Piramidei ?* Îl diminuăm, sau îl reactivăm pe Omul din Vis, prin practica poetică a locuirii-existentei,cum o numea Hoelderlin?* Suntem sau nu deductivi, vis Goethe, sau Omar Khayyam?
|
Evu Eugen 11/20/2014 |
Contact: |
|
|
