Subiectiv : Ce e de făcut?
„Iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” e unul din perceptele însusite încă din copilărie ce ne-au călăuzit pasii tot restul vietii. Iubirea aproapelui a fost salvarea cugetelor noastre în vremuri în care multi au fost prigoniti si hâituiti de tirania unor legiutori cu instincte animalice din vremuri ce nu se pot uita. Încă stăruie plutind la suprafată negura acelor timpuri cu hidoasele orori ale războiului, lagăre de concentrare, închisori si teroare rosie, care-au făcut pe multi să renunte la tot si să fugă aiurea în lume. Negura însă continuă să ne urmărească, nu ne dă pace si revine deghizată sub forma cosmarelor ce ne tine trezi în miez de noapte. Tinerii nu pot întelege acele timpuri si ne asaltează cu întrebarea: „de ce a fost asa?”. Încercăm o explicatie, dar cum nu găsim una nici măcar pentru noi, începem prin a ne bâlbâi si amânăm discutia pe altă dată.
După actiunea teroristă de la Ottawa, veneam cu un prieten în metroul din centru Toronto pe înserat. La un moment dat, în ajun de Halloween, a apărut la o statie un cetătean de culoare ce-si acoperise fata cu o mască neagră de plastic ca cele folosite în trecut la mascaradele Venetiene. Fiind roră de vârf, metroul era plin, călătorii în picioare se legănau în inelele de sustinere spânzurate de plafon si, curând după aparitia individului, in jurul lui din dreptul usii, pe nesimtite platforma s-a golit de oameni. El, fără să-si dea seama, continua să ne privească în ochi pe fiecare expectând un zâmbet de încurajare, dar când văzu numai fate drepte urmărindu-i fiecare miscare, s-a desprins din locul lui si a înaintat spre vagonul conductor. Nimeni n-a rostit niciun cuvânt, dar scena a evocat cum nu se poate mai bine oprobriul si îngrijorarea fiecăruia, în fata unei situatii în care cineva a apărut mascat. Acesta pare să fie setimentul ce spune că vremea mascaradelor, a jocurilor de-a fata ascunselea si a glumelor mai mult sau mai putin desuchiate, a trecut. A sosit timpul trezirii la realitate.
Odată cu înregistrarea primelor victime ale teroristilor pe teritoriul Canadei, a devenit clar că inocenta noastră proverbială s-a dospit în zeama cu gust amar a unei realităti grave ce ne împinge la revizuirea completă a atitudinii pe care am avut-o fată de securitate, multiculturalism si drepturi cetătenesti. Ceea ce ne îngrijorează este faptul că autorii acestor acte de teroare au fost Canadieni, născuti si crescuti aici, în mijlocul nostru. Tot aici, sub ochii nostri îngăduitori, au avut posibilitatea să intre în contact cu ideologia pseudo-religios-criminală a teroristilor care i-au corupt, înrăit si transformat în unelte oarbe ale politicii lor.
Ca si-n vremurile de odinioară, când puterea Otomană pretindea domnitorilor nostri să le dea cota impusă de copii pentru a fi convertiti în ieniceri, astăzi contemplăm cum copiii ne sunt furati prin minciuni si-o religie fanatică ca să lupte împotriva noastră si a fratilor lor. „Străini în număr fără precedent în trecut, s-au alăturat grupurilor de teroristi ISIS”, a declarat ONU cu o zi în urmă. Un exod nou pare să se alăture câmpurilor de luptă ale Orientului Mijlociu, răspunzând atractiei magnetice ale hoardelor Statului Islamic. Acest magnetism pare să fi fost creat prin viziunea pe you-tube a decapitărilor in fata camerelor de filmare. De pretutindeni, mahomedani si convertiti noi, între care si o multime de fete, se scurg din moscheele si casele de rugăciune islamice unde de multă vreme se propagă actiuni criminale contra altor religii. Dacă acestora li se refuză pasapoartele de plecare, ei vor găsi mijloace să se răzbune pe noi aici: La câteva zile după atacul de la Montreal si Ottawa, un pasager de 55 de ani, luat prin surprindere, a fost înjunghiat mortal de un necunoscut, în dreptul usii de coborâre dintr-un autobuz de tranzit în Kelowna, BC. Criminalul a reusit să fugă din vehicol neidentificat.
Fără îndoială, aceste acte frământă si înspăimântă pe fiecare si, cum e normal, fiecare se întreabă ce e de făcut? Nu am pretentia că pot da răspuns la această întrebare si nu vreau să conving pe nimeni că am dreptate, dar eu văd că vina ne apartine din multe motive. În primunl rând ne-am neglijat familiile, fie dând mai multă prioritate obligatiilor profesionale decât copiiilor nostri, fie prin despărtiri si divorturi, ori, si mai grav, prin neglijarea totală a obligatiilor părintesti. Scoala a devenit obiectul de dispută politică între diverse fractiuni cu interese care nu au nimic în comun cu educatia copiiilor nostri, la care se adaugă interventia uniunilor ce se opun îndepărtării profesorilor incompetenti si în final, destrămarea disciplinei, lipsa de supraveghiere si găsirea de scuze pentru proasta performantă. Biserica si credinta au fost reduse la obiecte de prohibitie. Cu exceptia unui botez, nuntă sau înmomrântare, nici copiii, nici părintii lor nu prea frecventează biserica, nu se închină în dreptul unei icoane acasă si nu spun niciodată o rugăciune.
Prin aceste simple enumerări de motive, pe cine surprinde faptul că ne-am pierdut copiii, când la drept vorbind se poate spune că ne-am pierdut pe noi insine? Pe cine surprinde faptul că, în lipsa unui ghidaj solid între părinti, scoală si biserică, copiii nostri au crescut fără o conceptie sănătoasă de viată, fără capacitatea, disciplina si instinctul de muncă ca să poată avansa în viată, si mai ales fără nici o orientare. Au intrat într-o lume confuză care nu le oferă nimic de-a gata, ei însisi confuzi în ceea ce vor să facă si, atunci când pe internet cineva li se adresează, le deschide o poartă, si, prin persuasiune, le spune ce au de făcut, ei o vor face. Într-un film în care Michael Douglas juca rolul presedintelui american, tănărul actor Michael J. Fox îi spune: „În lipsa apei, oameni vor bea în desert, nisip” la care Douglas îi răspunde: „Oameni nu vor bea nisip din lipsa apei; oameni vor bea nisip pentru că ei nu stiu nimic mai bun!”
În lipsa credintei adevărate, a unei educatii solide si a unor părinti constiinciosi să-si îndeplinească rolul, copiii vor îmbrătisa orice religie pentru că ei nu stiu nimic mai bun. Asta nu e vina lor, e vina noastră.
Ce e de făcut? Fiintele nostre se revoltă de atâta cruzime, dar nimeni nu are curajul să spună ce e de făcut. Ca întotdeauna, răspunsul trebuie să-l găsim noi.
Toronto / Noiembrie 2014
|
David Kimel 11/18/2014 |
Contact: |
|
|
