Remember : Mihai Rădulescu – un apostol al scrisului
Intâlnirea cu marele scriitor a fost un eveniment spiritual special în viata mea. L-am vizitat ca însotitor al Părintelui Sebastian – îndrumătorul si povătuitorul meu iubit, dar si al domnului Mihai, precum aveam să constat cu această ocazie.
A fost deosebit de emotionant să asist la revederea după aproape cincizeci de ani dintre fostul student si tânărul călugăr de odinoara; in anii ’50, si unul si celalalt – ca multi altii – fusesera arestati fara vina si băgati în cele mai crunte închisori, în celule reci si întunecate, lipsiti de aer, înfometati si torturati. E greu si de închipuit! Mi-am dat seama de eroismul acestor oameni având ocazia de a sta o noapte numai, într-o celulă din arestul unei Politii în urma unui protest la care am participat. Dumnezeu a făcut să ajung acolo, tocmai pentru a vedea concret si a simti pe propria-mi piele o infima parte din conditiile în care au stat ei, Alesii lui Dumnezeu, in inchisorile comuniste.
Atat domnul Mihai Rădulescu - în volumul „Rugul Aprins – Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste”, editura Ramida, Buc.1993, apărută în două editii, cat si Parintele Sebastian - într-o carte în curs de aparitie, au adus marturii cutremuratoare despre detentia comunista, dar nici o carte, oricat i-ar fi cuvintele de iscusite, nu poate reda ce au trăit cu adevărat eroii istorisirilor cuprinse in paginile ei; acele trăiri vor ramane însă înscrise în „Cartea vietii”, pentru totdeauna.
„Biserica si Liturghia se înaltă pe oase de mucenici, nu pe constiinte de crestini compromisi”, scria Părintele Ioan Iovan în celebrul sau Memoriu. Datorită jertfei acestora s-a mai putut păstra in tara noastra un filon de spiritualitate autentică.
Dar să revin la prima întâlnire cu domnul profesor Mihai Radulescu. Pentru Părintele Sebastian acesta rămăsese acelasi Mihăită, tânărul pe care-l învătase a se ruga cu inima si caruia ii predase cu dragoste din Vedeniile Măicutei Veronica. Dedicatia pe care scriitorul o va inscrie pe prima pagina a cartii de povestiri: „Însemnări pe Calendarul meu de Radu Gyr”, Fundatia Prof.George Manu, Buc. 2003, ne lamureste pe deplin asupra sentimentelor de recunostinta pe care Mihai Radulescu le nutrea fata de dascalul sau spiritual: „Părintelui Sebastian, a cărui memorie – unde avea înscrise toate Vedeniile si Epistolele Vladimirestilor – mi-a tinut loc de excelentă bibliotecă a duhului” Mihai Rădulescu, 20.09.2006.
Depanand amintiri din inchisoare, cei doi au evocat cu emotie întâmplarea care avea sa-i apropie si sa-i uneasca pe viata. Erau în Colonia de muncă fortată Salcia din Insula Mare a Brăilei. Într-o dimineată, in timp ce se aflau la programul de rugăciune: Părintele Sebastian – călugărul de la Mănăstirea Sihastru, Mihai Rădulescu – studentul de la filologie din Bucuresti si un alt frate de mănăstire, vine un activist si îi găseste pe toti trei rugându-se. A fost adus imediat comandantul si loctiitorul politic. Adresandu-se grupului, acesta îi spune tânărului student: „Dacă v-ati rugat, v-a dat Dumnezeu pâine? Ia rugati-vă mie, că eu vă dau!” Dar Mihai ce-i răspunde, inspirat de Cel cu care încă era în comuniune:
„Domnule comandant, daca Dumnezeu nu dădea ploaie, nici dv. nu aveati pâine!”
„Bine te-a mai instruit popa ăsta” a ripostat mânios comandantul si ca pedeapsă, le-a ordonat să se dezbrace, după care i-a scos afară, tinându-i asa până spre seară, într-un ger de crăpau pietrele.
Tot timpul cat a durat pedepsirea, cei trei au spus Rugăciunea inimii. Nu numai că au supravietuit, dar nici măcar nu au răcit, asa cum ar fi fost de asteptat. I-au dus apoi la „izolare”, unde au început Acatistul, iar Mihai a învătat Otpustul, adică pomenirea Sfintilor.
„A fost o minune a lui Dumnezeu!” au concluzionat acum, peste ani, cei doi fosti tovarasi de suferinta. O minune ce i-a făcut să rămână unul în inima celuilalt până în ultima clipă petrecută pe acest Pământ, unde suntem doar trecatori. Nu avem decat sa privim viata acestor doi oameni, care nu mai sunt in prezent printre noi, pentru a primi raspunsuri la multe dintre nesfarsitele intrebari ale vietii.
Acum când scriu aceste randuri mă bucur enorm că i-am cunoscut pe Parintele Sebastian si pe domnul profesor Mihai Radulescu si nu am cuvinte pentru a-i elogia îndeajuns, preamărind astfel Numele lui Dumnezeu.
M-a intristat sa aflu ca în ultima parte a vietii domnul Mihai era foarte bolnav, ajungand sa fie dependent de un aparat ce îi asigura uneori oxigenul de care plămânii lui aveau nevoie. Si cu toate acestea, in ciuda problemelor de sanatate, scria cu incrancenare, lucrand la mai multe proiecte in acelasi timp. Si-a dorit mult sa ajunga la Corod (Tecuci), acasă la Părintele, să alcătuiască o carte - incununare a tuturor celorlalte toate -, despre monahul pe care-l considera drept ctitorul său spiritual.
Dar n-a fost sa fie, domnul Mihai nu a mai apucat sa implineasca acest vis. In schimb m-a impulsionat pe mine să scriu, un fel de binecuvântare de la dumnealui - scriitorul talentat si experimentat. Căci altfel cum să reusesc eu, un biet inginer!? Pe măsură ce scriam îi dădeam să corecteze. Cu mult drag m-a îndrumat si m-a încurajat, spunând că e bine, cu toate că nu era întotdeauna. Păstrez observatiile dumnealui ca un ghid pretios. M-am hotărât să continui a scrie pentru că sunt prea putini cei care vorbesc despre lupta cea bună împotriva antichristului dusă în perioada comunistă dar si după aceea. Da, si după aceea, din păcate!
În septembrie 2006 l-am regăsit pe domnul Mihai la casa terminată proaspăt, de pe malul lacului Fundeni. Nu mai stiam nimic de dumnealui. Îl căutasem la vechea locuintă dar nimic. Norocul meu si rugăciunile Părintelui au făcut să dau de site-ul „Literatură si detentie” pe Internet. Asa am reinnoit legatura si l-am putut vizita pentru a doua oara, ajungand la noua sa adresa impreuna cu Părintele Sebastian. A fost emotionant! Ca si atunci in tinerete, ca detinut in Colonia Salcia, domnul Mihai bolnav fiind, avea mare nevoie de prezenta duhovnicului său. Ca si atunci in tinerete, acum, spre sfarsitul vietii, Părintele Sebastian i-a simtit suferinta, ca doar s-a rugat pentru el în fiecare zi. În duh i-a fost alături tot timpul, dar a venit acum si personal să-l binecuvânteze.
Si Părintele Sebastian avea o suferintă sufletească si domnul Mihai s-a hotărât fără sovăire să-l ajute. A redactat Scrisoarea către Episcopie ce a dus la reconsiderarea Sfintiei Sale.
Ar fi mult mai multe de povestit. Nu am apucat nici până astăzi să ascult înregistrările facute atunci ca să pot scrie si despre frământările domnului profesor legate de editarea unor cărti sau despre bucuria publicării unor articole în reviste din străinătate, caci domnul Mihai continua sa munceasca foarte mult, scriind fara intrerupere. Sigur, era îngrijorat din cauza bolii care se agrava tot mai mult. însă Părintele, care tot de inimă suferea, l-a încurajat, iar eu, la randul meu, i-am povestit ca il rugasem pe Parintele Ioan sa se roage pentru sanatatea sa.
Următoarea întâlnire a celor doi a fost si mai profundă. Citind între timp cartile pe care i le adusesem in vizita anterioara - „Fecioara de la Vladimiresti” de Lascarov Moldovanu si „Călugărul alb” de Petre Pandrea – domnul Mihai mi-a sugerat să scriu un material despre Părintele Ioan, pe care l-a si publicat dealtfel pe site-ul dumnealui, la rubrica „Cartea prietenului meu”. Tot domnul profesor m-a indemnat sa scriu despre Maica Teodosia Latcu, poeta de la Vladimiresti, cand – intamplator sau nu – tocmai primisem cateva poezii inedite de-ale sale. Dorind sa stie cat mai mult despre aceasta sfanta maica, m-a impulsionat sa adun materiale de la cei care au cunoscut-o si astfel, nu numai ca am aflat o multime de lucruri uimitoare, dar s-a nascut cea de a doua scriere a mea, gazduita cu aceeasi generozitate pe site-ul Literatura si detentie.
La ultima vizită ce i-am făcut-o cu Părintele, pot spune ca domnul Mihai îsi simtea sfârsitul. Respira cu ajutorul tubului de oxigen, dar scria în continuare, spre a-si hrăni sufletul. Asa după cum spune Sf.Maxim Mărturisitorul în Capetele Gnostice:
„De vrei să fii drept cu tine, dă fiecărei puteri din tine hrana ce i se cuvine: puterii cugetătoare – citiri si meditatii, puterii iubitoare – rugăciune si multumire lui Dumnezeu iar trupului – cele de trebuintă, cu măsură!”
Închei cu cele doua dedicatii scrise pe cărtile daruite cu ocazia ultimei intalniri („La capătul iadului. Mărturii si documente”, Fundatia „Gheorghe Manu”, Buc.2004 si „Bursierul în S.U.A. si alte povestiri”, aceeasi editură):
„Tânărului Nelu Baciu, aspirant la cele mai înalte realizări umane – Biserica si Literatura – cu toată prietenia lui Mihai Rădulescu, 20.IX.2006”, si „Prietenului Nelu Baciu, în care regăsesc un frate de credintă si luptă”.
Randurile de mai sus scot in evidenta Reperele de netagaduit sub al caror semn s-a desfasurat viata si creatia lui Mihai Radulescu: Biserica, Literatura, Credinta si Lupta!
Nota Observator :
Venerabilul nostru maestru si prieten, a fost ani de zile un valoros colaborator al Observatorului.
Ne gandim cu drag la el si-l pomenim alaturi de prietenii nostri.
|
Ioan Baciu 11/8/2014 |
Contact: |
|
|
