Cărti scrise in Canada, prezentate si la Bucuresti .
După alegerile din ’46, când toti sătenii din comună au votat Ochiul si la numărarea votului a iesit Soarele(Nu contează cine votează, contează cine numără voturile, recunostea gruzinul mustăcios), îl auzeam pe bunicul spunând cu glas soptit vecinului din deal: N-avea nici o grijă! Ăstia n-o duc mult! Pe 15 vin americanii cu armata si-i pun pe fugă pe bolsevici. Bunicul trecea drept un om informat: avea radio la care asculta „Vocea Americii” si apoi mai afla stiri când se ducea la cârciuma ginerelui, unde duminica după masă se adunau fruntasii satului. Acolo făceau ei marea politică. Nu pricepeam eu mare lucru din ce vorbeau. Stiam doar că bolsevic era un cuvânt de ocară si la cârciumă vorbeau cu fereală despre ei. Îmi părea bine că vor veni americanii. Rusii erau răi, pentru că îl tinuseră pe tata doi ani prizonier si bunica îl căina mereu pentru câte a îndurat el acolo. Americanii, în schimb, erau buni: pe timpul foametei ne-au trimis pachete cu ajutoare care s-au împărtit la tot satul si din ele am mâncat si eu pentru prima dată ciocolată(era amară, da’ bună) iar bunicul a fumat si el tigări lungi. Nu prea întelegeam eu de ce trebuie să vină americanii cu armata, dar nu am îndrăznit să întreb, de teamă ca bunicul să nu mă repeadă. Iar pe tata nici atât, că, după ce s-a întors din prizonierat, fugea mâncând pământul când auzea de politică. Timpul a trecut, bunicul a mai îmbătrânit, dar nu-si pierduse încrederea în americani. Îl mai auzeam uneori susotind cu vecinul: Vin pe opt, apoi Vin pe întâi si i-a tot asteptat, sărmanul, până a murit de bătrânete. De bătrânete a murit si tata, dar, împovărat de cote si impozite, uitase de tot de americani, iar atunci când cineva mai aducea vorba de ei, dădea din mână a lehamite.
A venit însă Marea Învălmăseală din ’89. A început să se vorbească iar despre americani, cum că n-ar fi străini de cele întâmplate în decembrie. La început românilor le-a fost frică, dar când s-a văzut că Ceausescu a fugit, a urmat entuziasmul. Distructiv,din păcate. Sătenii s-au repezit să împartă pământul, au smuls conductele de la irigatii si le-au făcut pari la gard, iar grajdurile fermelor au fost dărâmate pentru a fi folosite la construirea de soproane sau bucătării de vară. La oras nu aveau ce să ia. Ce să facă muncitorii cu strungurile si furnalele? S-au găsit repede smecheri care si le-au însusit cu acte în regulă pentru a le da apoi la fier vechi. Doar cei care ar fi trebuit să aibă grijă de chivernisirea avutului tării au dat tonul jafului national: Industria românească? Un morman de fiare vechi! Iar ce a mai rămas de la împărteală s-a scos la mezat pentru veneticii care dădeau mita mai mare, astfel, că după douăzeci de ani nu mai avem industrie. Acum vin marii rechini să ne scurme pământul pentru a scoate gazele de sist si a ne lua bogătia inestimabilă a Rosiei Montane. Iar când americanii au râvnit la pepenii de Deveselu si la strugurii dobrogeni, noi le-am vândut si albastrul cerului, că atât ne mai rămăsese neipotecat. Si asa tara noastră a devenit dintr-o tintă probabilă, una iminentă pentru dusmanii pe care, prin lipsă de diplomatie sau ca să ne punem bine cu stăpânul, tot noi ni i-am făcut.
Au fost însă si americani care au venit cu bune intentii în România, unde sperau să găsească un mediu prielnic pentru afaceri. Numai că realitatea nu era cea pe care o visau; aici au găsit coruptie, hotie, nepotism, birocratie. Cei care nu au uitat de unde au plecat, au venit să ne oprească economia din cădere liberă si, mergând pe calea deschisă de savantul Henri Coandă , s-au oferit să ne pună la dispozitie stiinta, experienta si devotamentul lor. Dar au fost refuzati , pentru că ar fi stricat jocurile celor care îsi făcuseră deja planul cum să jefuiască tot ce a edificat prin muncă cinstită si sacrificii timp de cincizeci de ani poporul român. Rusinoasă, chiar dezonorantă, a fost atitudinea unor parlamentari, reprezentanti ai grupurilor de interese care au persiflat programul economic pentru salvarea României, prezentat de economistul de notorietate internatională, Anghel Rugină, program implementat cu succes într-o tară nordică.
Pe marea majoritate a celor plecati în diverse timpuri, care au venit si vin în România, i-au adus însă dorul si dragostea de tară. Oriunde s-au aflat, nu si-au uitat obârsia, continuă să gândească si să simtă româneste si când pot, mai vin si pe „ACASĂ”, chiar dacă pentru ei mai există un „acasă” acolo unde au fost nevoiti din motive politice, profesionale sau personale să se strămute. De multe ori depărtarea de locurile natale, amintirile, realizările pe diverse planuri, dorinta de exteriorizare sau, dimpotrivă, dorinta de a fi numai cu sine însusi, i-au îndemnat să se adreseze scrisului. Si dacă i-a ajutat si „condeiul”, le-au iesit lucruri frumoase. Doar „Românul s-a născut poet!” Si au venit ACASĂ să ne facă si pe noi părtasi la bucuriile lor. Reprezentativ pentru acestia este nonagenarul Eugen Enea Caraghiaur. Impresionant prin vitalitate, activitate si prezentă în viata socială, personalitate puternică, exotică chiar (Print si sef al Casei Cumane de Panciu), s-a impus în Canada, tara sa de adoptie, prin fondarea de publicatii, organizarea de emisiuni radio si de televiziune în limba română, ridicarea unei biserici, implicarea în activitatea de afaceri si bancară, slujind de peste 60 de ani cauza românismului si a emigratiei române. Figură enciclopedică – inginer, economist, scriitor, ziarist si istoric, vine din 1991 în fiecare an în România si lansează chiar si câte două-trei cărti odată - proză, poezie, dar si studii de istorie si economie politică, pe care reuseste să le scrie între timp în Canada, fiind bine cunoscut si cititorilor ziarului nostru. Dintre cele 62 de titluri apărute de-a lungul timpului, le amintim doar pe „ultimele”(Deocamdată!): romanul istoric „Spărgători de frontiere” din ciclul „Lumini si umbre”, studiul „Sarmato - getii. O istorie reconstituită” si eseul „Republică domnească-democratie activă”, apărute sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Ultima prezentare de carte a avut loc cu trei luni în urmă.
Pentru cititorii din Bucuresti, Brumărelul de anul acesta a avut o recoltă bogată de evenimente editoriale, ai căror protagonisti au fost români stabiliti pe continentul american. Astfel, în ziua de 8 octombrie Octavian Lecca, inginer prahovean, născut în Câmpina, orăselul cu cele mai multe zile însorite din an, emigrat după 1995 în Toronto, unde a găsit aproape tot atâtea zile friguroase în aceeasi perioadă calendaristică, si-a prezentat la Centrul socio-cultural „Jean-Louis Calderon” romanele „În spatele oglinzii” (variantele în limba română si în limba engleză) si „La răscruce de lumi” (în limba română). Implicarea Editurii universitare „PAIDEIA”, recunoscută prin exigenta manifestată în alegerea autorilor, în editarea si prezentarea cărtilor, oferea deja o garantie a valorii.
Prezentându-l pe scriitor, directorul Centrului, prof. Elena Scurtu, a subliniat multilateralitatea preocupărilor acestuia si varietatea domeniilor pe care le-a abordat de-a lungul timpului - automatică, matematică, biologie,lingvistică, muzică, filozofie, literatură, concluzionând : „dacă viata i-ar fi oferit posibilitatea să se oprească mai mult asupra acestora, ar fi obtinut rezultate la fel de valoroase ca si scrierile literare”.
Pornind de la cartea „În spatele oglinzii”, profesorul universitar Vasile Morar consideră că „autorul Octavian Lecca este, în primul rând, încadrabil în paradigma omului de gândire, a celui fascinat de cunoasterea stiintifică, atât de cea aplicată a stiintelor naturii, cât si de cea vizând stiintele spiritului. În al doilea rând, el este pătruns până în profunzimea fiintei sale de germenele iscoditor al îndoielii carteziene. Tocmai de aceea se îndoieste de tot si de toate, numai de faptul că se îndoieste nu se îndoieste. Prin urmare, avem în el chintesenta omului modern. Stau mărturie pentru acest aspect esential al întreprinderii sale teoretice paginile cărtii „În spatele oglinzii”. În al treilea rând, el se simte solidar cu marile spirite ale omenirii, care au miscat ceva în directia progresului moral al umanitătii: Moise si Isus, Buda si Confucius, Socrate-Platon si Einstein, dar si Maica Tereza. Care este punctul lui de plecare? Mintea omenească ca oglindă, ca depozitar al infinitului într-o fiintă finită, este, în convingerea lui, cheia dezlegării nu numai a cunoasterii obiective, reci, neutrale, ci, deopotrivă, poarta deschisă asupra sensului vietii.” Si încheie: „Cu toată bucuria intelectuală de care suntem în stare, recomandăm călduros această carte de gândire si reflectie despre calea omului si destinul încapsulat în identificarea acestuia”.
Scriitorul Geo Călugăru, directorul Cenaclului „Liviu Rebreanu”, s-a referit la romane, evidentiind originalitatea temelor abordate: dorinta de nemurire a omului în „La răscruce de lumi” si căutarea sensului vietii, în cartea bilingvă „În spatele oglinzii”. A făcut, de asemenea, aprecieri elogioase asupra stilului si a modalitătilor artistice folosite.
După câteva zile, pe 11 octombrie, un alt lăcas de cultură, Librăria „ Mihai Eminescu”, s-a dovedit neîncăpător pentru un eveniment editorial. Nici autorul, Herman Victorov, stabilit din 1976 în Windsor, Canada, care îsi prezenta cartea „ Din viata unui om oarecare. Pagini de jurnal”, apărută la Editura Maple Red Publishing House din Toronto de pe langă revista Observatorul, nu era cunoscut cititorilor bucuresteni.Mai mult, chiar, venea cu o carte de debut.
Avea însă din start un mare atu: prezenta printre invitati a marelui si îndrăgitului actor Florin Piersic, o veche cunostintă a sa. Farmecul personal al invitatului de onoare si carisma debutantului octogenar au cucerit repede auditoriul.
Din prezentarea biografică făcută de moderatoare, d-na Maria Victoria Ignat, cea a autorului, cât si din interventiile invitatilor (prof.univ. Mădălina Nicolaescu; scriitoarele Paula Romanescu si Elena Buică ; eseistul Adrian Popa din Giurgiu; Mircea Prelipceanu si Paul Gherghescu – fosti colegi de muncă pe santierele din România) s-a conturat un personaj de roman cu o personalitate fascinantă.
„Românul are sapte vieti în pieptu-i de aramă”, dar românul - canadian cu nume de rus, prenume de neamt, nationalitate de evreu si suflet de român, a trăit două vieti: una, până în 1975 în România, cu acte de identitate încastrate în fundatia turbinelor de la hidrocentralele la al căror montaj a contribuit, si alta, după ce a emigrat în Canada, via Israel – Grecia, cu dorinta expresă de a participa la montajul de centrale electrice pe santierul de la James Bay. La vârsta de 45 de ani, după ce obtinuse în România anilor ‘70 tot ce-si putea dori un om de conditia lui - loc de muncă bine plătit, stima si prietenia colegilor de muncă, aprecierea sefilor, a renuntat brusc pentru a-si realiza visul american. Prin calitătile sale - muncitor, inventiv, onest, drept, curajos, perseverent, principial, s-a impus în toate mediile pe care le-a frecventat. A fost toată viata un luptător, învingător de cele mai multe ori, iar atunci când prin mijloace necinstite altii îl nedreptăteau, nu s-a lăsat înfrânt si a găsit resurse pentru a renaste din propria cenusă.
Cartea care face obiectul momentului literar cuprinde treizeci si nouă de povestiri autobiografice, ordonate în patru sectiuni, reprezentând cele patru perioade ale vietii sale: Întâmplări pe santier; Emigrarea. Israel, Grecia, Canada; Călătorind prin lume; Alte povestiri. Moto-ul cărtii, cuvintele lui Enescu „Pentru mine, viata fără muncă nu-si are ratiunea”, este definitoriu pentru întreaga sa activitate. Scos din armată pentru o vină minoră, nu a putut găsi de lucru decât ca muncitor necalificat în constructii. Datorită pregătirii din scoala de ofiteri de aviatie si, mai ales, calitătilor sale native, prin muncă si pricepere, a ajuns unul din cei mai buni specialisti români în montajul de centrale electrice, fiind deseori solicitat, ca o ultimă solutie, în rezolvarea unor probleme critice. Din povestiri(cu personaje reale în conditii reale) cititorul află adevărul despre munca si traiul în conditii inumane pe santierele de constructii din România anilor ’50 - ’70, despre birocratia, prigoana politică, carierismul politrucilor, dar cunoaste si oameni exceptionali care actionează în situatii exceptionale. Si unul dintre acesti oameni este însusi povestitorul, pe care nu-l sperie nici munca, nici primejdia. „O muncă grea, dar care mi-a adus multe satisfactii si bucurii. Santierul si oamenii dădeau sens vietii mele.(„Cerere de emigrare în Israel”).
Sectiunea a doua, Emigrarea, prezintă cea de a doua viată a autorului, respectiv odiseea emigrantului – Israel, Grecia - până si-a găsit a doua patrie, Canada. Ani de zile a asteptat aprobarea pentru emigrare si atunci când obtinut-o, nu putea să se bucure pe deplin: „Eram trist si nu întelegeam bucuria sotiei. Lăsam în urmă patruzeci si cinci de ani din viata mea, familie, prieteni si colegi de muncă. Lăsam locurile minunate pe care le-am colindat de atâtea ori în drumetiile mele prin Muntii Făgărasului, Ceahlăului, Rodnei, Vrancei si blânzii Apuseni. Gândul meu zbura spre Muntele Măgura, la poalele căruia curge apa Trotusului si se află micul oras Târgu-Ocna, în care m-am născut si am copilărit.”(Pasaportul).
În Canada a schimbat mai multe locuri de muncă, fiind nevoit să se recalifice de mai multe ori, dar până la urmă i s-a îndeplinit visul american, ajungând, datorită spiritului său inventiv, un om de afaceri prosper. În această calitate va face călătorii în tări de pe toate continentele: Bulgaria, Germania, Iugoslavia, Rusia, Jamaica, Vietnam, China, Bangladesh s.a.(Călătorind prin lume). România l-a primit ostil chiar de la vamă, unde a trebuit să suporte mojiciile si tracasările vamesilor. Obosit după ce a parcurs într-o noapte cei 800 de kilometri de la Zagreb la Bucuresti, a avut totusi puterea să constate cu emotie: „E frumoasă tara noastră”. Tara noastră!
La prezentarea cărtii de la Librăria „Mihai Eminescu, omul oarecare, românul canadian Herman Victorov, căruia i s-a retras pe baza unei legi aberante cetătenia română, a dovedit că încă mai simte româneste, repetând de nenumărate ori această sintagmă dragă lui si celor care au fost nevoiti să o părăsească de-a lungul timpului.
După 1989 a fost unul dintre primii oameni de afaceri canadieni care au investit în România, unde a construit câteva fabrici de capsule tari si moi din gelatină. L-a cunoscut personal pe Jean Chretien, prim- ministrul Canadei, pe care l-a însotit ca membru al delegatiei canadiene în misiuni economice în mai multe tări – China, Coreea de Sud, Vietnam, Rusia si România. În România a venit la punerea în functiune a Centralei atomo-electrice de la Cernavodă. Aici a fost socat de gafa(Cu intentie? Din nestiintă?) făcută de presedintele Ion Iliescu, care l-a contrazis pe înaltul oaspete canadian în privinta furnizorului de apă grea pentru centrală. „Ca român am avut senzatia că tara mea este condusă de un personaj care o face de rusine, iar ca cetătean canadian, m-am simtit insultat de impolitetea oficialitătilor române fată de prim-ministrul Jean Chretien. De la emigrarea în Canada, m-am simtit mereu ca un bărbat care iubeste două femei si nu stie cum să se împartă: iubesc România, tara mea natală, cu toate bucuriile si necazurile pe care le-am trăit acolo, dar iubesc si Canada, tara libertătii mele, tara care mi-a dat oportunitatea să realizez, fără restrictii, tot ce mi-am dorit bun.”(Centrala nucleară de la Cernavodă, din sectiunea „Alte povestiri”).
În multe povestiri autorul face deseori trimitere la scriitori, oameni de cultură, de artă, români si străini, vădind o cultură temeinică, formată ca autodidact. Este la curent cu viata literară si culturală din România. Edificatoare în acest sens este referirea la bardul Tudor Gheorghe si poetul Adrian Păunescu în povestirea despre Cernavodă: „Adeseori, m-am întrebat care ar fi fost soarta poporului român dacă noi, românii obisnuiti, am fi iesit în stradă nu în 1989, ci cu douăzeci de ani mai devreme. Într-o poezie, ale cărui versuri sunt cântate admirabil de Tudor Gheorghe, Adrian Păunescu vorbeste despre vinovătia prin tăcere: „Si prin tăcere suntem vinovati”
Atmosfera plăcută a evenimentului a fost întretinută în stilu-i caracteristic de către inegalabilul Florin Piersic, care a povestit cum s-a cunoscut cu tânărul Haimovici atunci când au dat împreună admiterea la Institutul de Teatru. Schimburile de replici dintre cei doi protagonisti au constituit savoarea publicului, fiind răsplătite cu aplauze, iar modul în care autorul si-a pregătit prezentarea cărtii – invitarea rudelor din Germania, a fostilor colegi de pe santierele din România, a scriitoarei din Canada, vădesc un simt regizoral înnăscut. De unde apare ca firească întrebarea: Dar dacă la admitere sortii i-ar fi fost favorabili candidatului Haimovici si în loc de prezentarea cărtii am fi asistat astăzi la un spectacol regizat de Herman cu Florin în rolul principal?
Ca o confirmare a interesului manifestat pentru carte, câteva zile mai târziu postul national de televiziune a transmis secvente de la prezentare, inclusiv o interventie telefonică a autorului. De „acasă”, din Windsor, Canada.
|
Mihai Maxim 11/5/2014 |
Contact: |
|
|
