În căutarea patriei spirituale
„Scriind despre vizitele făcute în tară, de fiecare dată mă încearcă dorinta de a surprinde trăiri intense, îmbrătisarea dorului, legănarea apelor, surâsul soarelui peste casa copilăriei mele, borangicul stelelor din noptile senine si misterele noptilor cu lună asa cum mă înfiorau în copilărie, corul ciripitor al rândunelelor, zborul planat al berzelor care au cuiburi cu pui pe stâlpii înalti din drum, miresmele salcâmilor si ale teilor în floare, cântecul cucului din nucul nu departe de casa noastră, chiotul nuntilor si al cântecelor care amintesc de voinicia haiducilor, dârzenia în muncă a tăranilor nostri, păstrată din mosi-strămosi si câte alte frumuseti care îmi brodează dreapta credintă si dragoste pentru pământul natal”, scrie mărturisindu-se Elena Buică în Frumoasele vacante. În aceste rânduri, care au melancolia Amintirilor din copilărie, regăsim o profundă motivatie a scrisului ca terapie, ca modalitate de regăsire a sinelui, a propriei identităti spirituale si afective.
Pentru un scriitor, indiferent de locul unde trăieste, fie locuri de o mirifică frumusete, recunoscute ca atare – Canada sau Tenerife, Hawaii, Spania sau Italia etc., patria lui este si rămâne limba română, limba în care visează, imaginează, limba în care sufletul lui se exprimă, limba în care-si doreste să fie recunoscut si integrat. Iar călătoria simbolică pe care o întreprinde este o odisee, o călătorie simbolică în căutarea patriei spirituale.
Familia spirituală a celor care construiesc cu/în cuvintele limbii române este, astfel, universală, o familie ce se dezvoltă dincolo de crize economice sau politice si în ciuda tuturor acestora.
Cu o bogată experientă de viată, preocupată de trecere si de marea trecere, de problemele grave ale vietii si ale existentei, Elena Buică se străduieste să afle, prin scrisul său, semnele prin care poate opri clipa, implorând-o goethean să se eternizeze prin frumusete. I se pare că acest semn este scrisul, de aceea nu conteneste să prindă în imagini momente esentiale prin care particularul se converteste în general, fapt mărturisit ca atare: „...Si cuprinsă de farmecul unei existente care pare, când că am trăit-o, când că mi se pare trăită, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viată, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem si nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii si ale creierului – nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreste – si de acolo îsi trimite iluminarea continuă”...
Cu realizări menite să-i umple sufletul – proză scurtă (Crâmpeie de viată, Gând purtat de dor, Prin sita vremii, Oglindiri, Luminisuri, Întoarcerea spre obârsii, Zâmbind vietii, Frumoasele vacante), cu recunoasteri ale breslei prin premii si includeri în antologii, Elena Buică se poate considera împlinită profesional, putându-si contempla destinul de scriitor român.
Apetitul de viată, călătoriile pe care le-a întreprins de-a lungul anilor în tărâmuri care te fac să visezi – SUA, Grecia, Spania, Italia etc., dragostea pentru scris, pentru lumea literei si a sensului îi mentin tineretea spirituală si conferă aură celor puse cu atâta sinceritate pe hârtie.
Cele două aparitii editoriale – Liliacul a înflorit la poarte înserării si Frumoasele vacante – apărute la Editura Anamarol în 2014, îi completează opera prin simbolismul resurectiei în splendoarea semnelor vegetale. Metafora aleasă, a liliacului înflorit la poarta înserării, aminteste de metafora lui Lucian Blaga, vară de noiembrie, prin sugestia acelorasi sensuri, legate de discrepanta dintre vârsta interioară si cea biologică, exterioară. Este o metaforă care îndeamnă la reevaluarea etapelor parcurse de om într-o viată, pentru a întelege empatic poezia vârstelor si eterna neîntelegere dintre materie si spirit, dintre trup si suflet.
Cu Elena Buică putem privi vârsta senectutii din interior pentru a-i întelege si apropria frumusetea, pentru a realiza adevărul reiterat, conform căruia sufletul scapă de ravagiile timpului, nu îmbătrâneste. Nu îmbătrâneste, într-adevăr, si el poate revărsa lumina lui eternă asupra tuturor faptelor noastre pentru a face nu doar suportabilă trecerea, ci si frumoasă.
În Liliacul a înflorit la poarta înserării, Elena Buică meditează asupra mortii, temă gravă pe care o priveste, însă, cu seninătate mioritică, reflex al educatiei si al contaminării cu viziunea românească asupra existentei. Moartea nu înspăimântă, e doar o mare trecere, o lunecare spre o altă dimensiune. Sufletul autoarei este plin de lumina credintei si a sperantei si nimic nu-l poate întuneca. Lumina aceasta se revarsă plenar asupra lumii pe care o creează.
În ceea ce scrie scriitoarea îsi valorifică experientele, de aceea latura memorialistică este predominantă. Este acesta modul doamnei Elena Buică de a trece prin lume, de a o înfiora cu propriile sensuri ce se propun ca modalităti de decodare a tainelor care ne înconjoară.
|
Ana Dobre 11/3/2014 |
Contact: |
|
|
