O searã cu Strauss si Ceaikovski în Raleigh
„Muzica este o lege moralã. Ea dã suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tineretii, viatã si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii, înãltând sufletul cãtre tot ce este bun, drept si frumos.”
–Platon
25 octombrie 2014. Searã caldã, linistitã. Octombrie este tãcere. În drum ne întâmpinã câteva frunze cãzute din copacii plictisiti de atâta varã si o dulce-amarã melancolie ne pãtrunde în suflete. Fiindcã toamna aminteste de un sfârsit. Existã totusi o armonie, o gratie a acestui anotimp. Poate chiar în cãderea acestor frunze. „Toamna este un andante melancolic si gratios care pregãteste admirabilul adagio al iernii”, scria Geoge Sand.
Ne-am dus spre Centrul Artelor Performante din orasul nostru, Raleigh, Carolina de Nord, sã ascultãm muzicã clasicã - compusã si interpretatã de artisti profesionisti. Miracolul muzicii va înviora sufletele obosite, le va „acoperi cu ceva...”
Dintre genurile muzicii, în aceastã searã vom asculta muzicã de concert. Curând, peste tãcerea care ne înconjoarã în aceastã searã blândã, vom putea asculta creatiile a doi compozitori celebri: Richard Strauss si Piotr Ilici Ceaikovski.
Dacã am intra putin, doar cu un pas în domeniul stiintei, mai precis al cinematicii, am dezvãlui misterul ajungerii sunetelor muzicii la urechile noastre, si am afla cã sunetele se deplaseazã dinspre sursa care le genereazã - adicã instrumentul respectiv - sub forma unor sfere a cãror suprafete pâlpâie datoritã moleculelor de aer care vibreazã la unison. Cu alte cuvinte, sunetele sunt sfere de luminã pe care ochii nostri nu le pot vedea, este poezia aerului, este explozia sufletelor trecând prin corzile unor instrumente, spre a fi materializate si percepute de simtul auzului, dãruit trupului nostru. Ce minune a naturii create de Inteligenta materiei!
Concertul este executarea unei lucrãri muzicale de virtuozitate, de obicei pentru un singur solist, cu acompaniament de orchestrã. De cele mai multe ori se compune din trei pãrti: partea întâi are mai ales un caracter dramatic, cu o miscare repede (allegro), în formã de sonatã ; partea a doua are un caracter liric, cantabil, cu o miscare rarã (andante); partea a treia, finalul, are un caracter festiv si o miscare deosebit de rapidã, de obicei în formã de rondo.
Am intrat în salã, ne-am ocupat locurile, orchestra îsi acorda instrumentele muzicale. Primul contact cu diafanele sunete. Împietriti de frumusetea muzicii, am ascultat întregul concert.
Orchestra simfonicã a Carolinei de Nord a interpretat poemele simfonice ale compozitorului si dirijorului german Richard Strauss (1864-1949), reprezentant de mare valoare a muzicii clasice: DON JUAN, op.20 si TOD UND VERKLARUNG (moarte si transfiguratie) op.24.
Dirijorul, cel care a condus executia muzicalã si cãruia i-a apartinut interpretarea artisticã a lucrãrilor din cadrul acestui concert, a fost Eugene Tzigane, nãscut din tatã american si mamã japonezã, cu un remarcabil palmares. Orchestra a scos în evidentã posibilitãtile coloristice cu tonul dramatic al poemelor. Pasionanta temã de dragoste a lui Don Juan a fost scrisã de cãtre magicianul sunetelor sub vraja romantismului, dupã ce a întâlnit o cântãreatã talentatã, interpretã a pieselor lui, cu care s-a si cãsãtorit. Inspiratia celei de a doua piese Tod und Verklarung a fost explicatã chiar de Strauss într-o scrisoare, în care arãta cum a fost frãmântat ani de zile de gândul unei scrieri - si în cele din urmã i-a venit ideea: „un poem sonor care sã descrie ultimele ore ale unui om care a luptat pentru cele mai înalte idealuri, probabil un artist ...”
Talentatul si pasionatul dirijor Eugene Tzigane a dirijat orchestra în executia acestor piese, fãrã partiturã, fãrã a folosi bagheta care indicã de obicei miscarea si ritmul, caracterul interpretãrii muzicii, ci prin gesturi sugestive, dovedind o mare trãire interioarã, vibratie venitã din sfera sufleteascã, a mintii si a inimii trecând prin brate, mâini, degete. Tremurul rapid al degetelor orientate spre orchestrã cereau intensificarea vibrato-ului la formatiunea corzi, pasajele viorii prime fiind de o tehnicitate transcendentalã. Dar învãluitor de plãcut au sunat si solo-urile oboiului, violoncelului, harpei si tremolo-urile viorii secunde.
Partea a doua a spectacolului a avut în program Concertul nr 1 („Vise de iarnã”) a compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), unul dintre cei mai mari creatori ai muzicii ruse: 10 opere (Evgheni Oneghin, Dama de picã), balete (Lacul lebedelor, Frumoasa din pãdurea adormitã, Spãrgãtorul de nuci); uverturi, fantezii, trei concerte.
CONCERTUL ÎN SI BEMOL MINOR PENTRU PIAN a lui Ceaikovski, primul sãu concert scris, a început cu prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso - o melodie superbã cu o notã de mãretie si noblete cântatã de viori si violoncele, cu semnalele cornilor si acordurile întregii orchestre care, prin sonoritãtile puternice au creat o atmosferã sãrbãtoreascã, pregãtind intrarea instrumentului solist - acordurile furtunoase ale pianului, împreunã cu viorile prime si violoncelul, anuntând tema solemnã, cantabilã, cântatã de trei ori, ca o parte introductivã, un imn luminos, de un optimism robust. Pasaje sclipitoare au fost interpretate de Di Wu (n.1984), o pianistã chinezã-americanã, maturã si sensibilã al cãrei debut profesional a fost la vârsta de 14 ani în cadrul filarmonicii din Beijing, dupã care au urmat aparitiile în Statele Unite si alte tãri de pe glob. Pasajele se întindeau aproape pe toatã claviatura, se auzea motivul puternic expus la început de corni. Apoi, orchestra a fãcut ca melodia solemnã sã rãsune mai amplu decât înainte, în timp ce pianul, cu fortã sporitã, ataca un sir de game cromatice si acorduri ascendente. Câteva acorduri ale suflãtorilor au linistit sunetele, urmând o pauzã prelungitã.
Partea începutã cu miscarea Allegro con spirito (un tempo alert si plin de viatã) are la bazã teme concepute sub impresia unor cântece populare auzite de Ceaikovski la niste cersetori orbi din Ucraina. Dar, ele nu sunt tânguitoare si triste, asa cum probabil le-a auzit, ci ele au o altã înfãtisare, compozitorul dându-le o altã sonoritate, un dialog vesel sustinut de cele douã mâini ale pianistei, o executie de mare virtuozitate. A urmat melodia fractionatã, dialogul între pian si orchestrã, dupã care a apãrut o altã temã, alcãtuitã din alte fragmente melodice: unul senin si cantabil, celalalt semãnând cu un cântec de leagãn, cântat de viori. Superb! Cãtre sfârsitul primei pãrti, pianista si-a afirmat si mai mult posibilitãtile tehnice; sonoritãtile cresteau si la finalul primei pãrti au urmat câteva acorduri puternice.
În partea a II-a - Andantino semplice (un tempo ceva mai lent decât Andante), o parte cu mult mai redusã ca prima, am auzit un flaut, o melodie visãtoare, duioasã, ca un cântec pãstoresc. Aceastã parte elegantã având gratia unui vals, pãrea amintirea unor frumoase clipe de dragoste.
Tema finalului – Allegro con fuoco (un tempo viguros, glumet), ca si prima parte - de provenientã ucraineanã, a fost expusã cu multã vigoare de cãtre pianistã, un final luminos în care este redatã veselia si bucuria oamenilor, precum si umorul lor sãnãtos. S-a putut remarca apoi, cãtre final, o melodie contrastantã prin caracterul ei mai lent, care amintea emotia temei introductive. Ca un balans al vigorii muzicii, Ceaikovski a introdus o melodie romanticã încredintatã viorii care ne-a prilejuit emotii plãcute. S-a îmbinat armonios monumentalitatea cadrului sonor cu lirismul gingas, cu veselia care merge pânã la exuberantã freneticã.
Acest concert mult aplaudat, chemând la rampã de patru ori pianista si dirijorul, a fost cu adevãrat „o baie a spiritului”, ne-a fãcut sã simtim cã omul se poate ridica deasupra conditiilor sale, cã poate alcãtui cele mai nobile cugetãri despre el, simtind cât pretuiesc unii semeni datoritã talentului, dar si a vointei de înãltare a spiritului.
Concertul s-a terminat si ne-a amintit spusele lui Octavian Paler: „Oricât de frumoasã ar fi o melodie, vine o clipã când ea e acoperitã de tãcere”. Dar acea tãcere a fost încãrcatã de ecouri rãmase în sufletele noastre.
Se fãcuse noapte. Cerul era senin, luna îsi vedea de cresterea ei, de pe trotuar plecau frunzele în usoare valuri, amintindu-ne de un frumos sfârsit.
– Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 11/1/2014 |
Contact: |
|
|
