Oana ORLEA (Marioana Cantacuzino),
Oana ORLEA (Marioana Cantacuzino), prozatoare, născută in 1936, la Bucuresti.
Tatăl : Constantin (Bîzu) Cantacuzino ; mama : Anca Diamadi. Nepoata lui George Enescu, decedat în 1955 la Paris.
Arestată în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzatia de complot si actiune subversivă împotriva statului. Condamnată la patru ani închisoare. Eliberată după trei ani de detentie.
Ajutor de sudor pe un santier din Bucuresti (1955-1956), taxatoare la IRTA (1959-1960), samponeză la Cooperativa Higiena (1962-1965) etc.
Rearestată în 1960, în legătură cu un atac săvîrsit în septembrie 1959 asupra unui furgon al Băncii Nationale din Bucuresti (« operatiunea Ioanid ») si retinută două luni la Militia Capitalei. Absolventă a Liceului « I.L. Caragiale » din Bucuresti, sectia fără frecventă (1965). Stabilită din noiembrie 1980 în Franta, tară în care solicită si obtine azil politic.
Volume apărute : Calul de duminică (schite si po¬ves¬¬tiri), Bucuresti, 1968 ; Testoasa portocalie (roman), Bucuresti, 1969 ; Numele cu care strigi (schite si povestiri), Iasi, 1970 ; Pietre la tărm (roman), Bu¬cu-resti, 1972 ; Competitia (roman), Bucuresti, 1974 ; Cerc de dragoste (roman), Bucuresti, 1977 ; Un bărbat în rîndul lumii (roman), Bucuresti, 1980 ; Un Sosie en cavale, Le Seuil, Paris, 1986 (Perimetrul zero, Bu¬cu¬resti, 1992) ; Ia-ti boarfele si miscă ! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucuresti, 1991 (versiune în limba franceză : Les Années volées. Dans le goulag roumain ŕ 16 ans, Le Seuil, Paris, 1991) ; Le Pour¬voye¬ur (roman autoeditat), Compičgne, 2000 ; Alexandra iubi¬rilor (roman), Bucuresti, 2005 ; Rencontres sur le fil du rasoir (schite), Gallimard, Paris, 2007.
(După Florin Manolescu – Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Editura Compania, Bucuresti, 2003)
„Puterea prin înspăimântare”
În anul 2008, Editura Compania a realizat o nouă editie a dialogului-mărturie dintre Oana Orlea si Mariana Marin, intitulată Cantacuzino, ia-ti boarfele si miscă !, cuprinzând comentariile si lămuririle autoarei la prima editie a cărtii, cea din 1991. Iată un fragment grăitor despre felul în care vedea Oana Orlea în 2008 drama românească a puterii si minciunii din ultimii 70 de ani (pp.15-16) :
„Sigur că am putea acuza generatiile dinaintea noastră – desi nu în bloc, fireste – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întîrziat în ceturile feudalismului, că au tinut cu din¬tii de privilegii. I-am putea învinovăti pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunosi, în¬gus¬ti la minte, mînati de interese personale, ca multi politici¬e¬ ferma convingere de a fi fost superiori prin nastere, prin sîngele ce le curgea în vine. Experienta m-a făcut să înteleg cît de grav, de universal si de fără leac este morbul superioritătii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult si transmis sub diverse forme, care face ravagii si azi. Spectaculoase sînt si revolutiile : oropsitii reusesc atunci să-i doboare pe cei de sus si se grăbesc să se catere în locul lor, cărînd virusul după ei, mostenind toa¬te racilele, ba mai aducîndu-le si « îmbunătătiri ».
Ce îi reprosam mamei în fond ? Esentialul, probabil : că nu avea vîrsta mea, că nu resimtea ca mine socul celor două lumi. Dar ce stiam eu atunci despre ce resimtea ea, care, cu dintii strînsi, mergea înainte, singură, trăgînd barca pe uscat ? Generatia mamei si cea a părintilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliti, spoliati de toate bunurile, de orice drept, alungati din case numai cu un geamantan sau două, huliti, aju¬nsi în cîteva ceasuri fără adăpost, găzduiti de rude, de prieteni, pînă cînd erau si acestia aruncati în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăti este un document impresionant : veselă, tablouri, cărti – toate adunate de gene¬ratii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur si simplu furate. Li se spunea si li se repeta acestor oameni că sînt rusinea natiunii. Iar eu, mlădită a acestei rusini, eram sfîsiată între nedumerire si furia de a nu sti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz si idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decît orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei scoli – astea le trăisem doar. Si atunci ? Din ambele părti mi se părea că sînt mintită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind cînd de bună, cînd de rea credintă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.
Celor din generatia mamei li s-au aplecat grumazurile pînă la genunchi, iar ei au trebuit să supravietuiască astfel. Majoritatea celor din generatia mea care au devenit părinti si-au plecat singuri grumazul atît cît au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta părintilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de conditiile obiective de impunere a puterii prin înspăimîntare. Primii au fost guvernati doar cu bîta sau cu patul pustii, fără a putea alege ceva ; ceilalti au fost mînati cu bîta si cu morcovul, situatie în care alegerea părea să devină posibilă.”
|
Constantin Popescu 10/28/2014 |
Contact: |
|
|
