Gânduri din memoria exilului .
“Pentru orice exilat, patria este limba maternă pe care continuă să o vorbească”* - spunea Mircea Eliade. El a înnobilat patria limbii sale materne prin pasiunea creatoare si spiritul care a integrat în circuitul universal cultura românească printr-o superbă împăcare cu lumea. “Pentru mine – afirmă Eliade – patria este limba în care visez si îmi tin jurnalul . Nu există deci numai o patrie interioară onirică. Dar nu există nici o contradictie, nici o tensiune între lume si patrie. Oriunde există un Centru al lumii. Odată aflat, în acest centru esti la tine acasă, esti cu adevăratul sine si în centrul Cosmosului. Exilul te ajută să întelegi că lumea nu îti este niciodată străină, de îndată ce ai în ea un centru.”
Cel căruia posteritatea îi datorează profund scrierea unei istorii a exilului, a fost liderul generatiei sale atât în patrie cât si în afară ei. Iată cum avea să-l evoce prietenul sau Eugen Ionescu, un alt remaracabil român al exilului (dramaturg, membru al Academiei Franceze): “L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumătate de veac în urmă, la Bucuresti, la întoarcerea sa din India. Desi foarte tânăr avea un renume exceptional. Era ceea ce se numea pe atunci seful noii generatii. Mă intimida. Mai târziu a devenit unul dintre cei mai importanti mentori intelectuali ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani dar si francezi”.
Eliade a fost poate cel mai popular intelectual al perioadei interbelice reusind să impresioneze ca om de stiintă si scriitor în egală măsură. Discipol al lui Nae Ionescu, si un mare admirator al acestuia, Eliade a trăit plenar exuberanta prilejuită de scurtă pacea interbelică. “Spre deosebire de majoritatea tinerilor – spunea Eliade – nu credeam că generatia mea avea destin politic, asa cum avusese generatia războiului si cum sperăm că vor avea generatiile care vor veni după noi. Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam să răspundem la o singură întrebare: suntem sau nu capabili de o cultură majoră – sau suntem condamnati să producem că până în 1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric de genii solitare că Eminescu, Hasdeu, Iorga?”
Preocupat până la obsesie de integrarea în universalitate, Eliade a reusit să devină un cetătean al culturii planetare. Anii celui de-al doilea război mondial i-au marcat profund cariera si viata, silindu-l să ia calea exilului. După o etapă în care suferise persecutii din partea regelui Carol al II-lea, datorită prieteniei sale cu Nae Ionescu si a acuzatiilor de a fi militant legionar (nu a fost niciodată membru în vreun partid politic), Eliade a începe o scurtă carieră în diplomatie, ca atasat cultural în Portugalia, părăsind tara în 1940, profund marcat la vremea aceea de moartea lui Nae Ionescu. Nu avea să se mai întoarcă niciodată. Dorul de locurile natale si de familie au fost mereu evocate în Jurnalul său. În 1945 s-a stabilit la Paris unde a suportat vicisitudilnile unei lumi greu încercate de război. În Franta a fost un personaj strălucit al elitei intelectuale românesti aflate în exil, alături de nume strălucite ale literaturii si creatiei aritstice românesti.
În exil a dat măsură spiritului său universal, rămânând însă profund ancorat în identitatea lui culturală. Unul dintre bunii săi prieteni - cel care i-a fost nas de cununie la căsătoria cu Christinel oficiată la Paris în 1950, Emil Cioran - a sintetizat astfel răspunsul la întrebarea : “Cine era în fond Eliade? Cred că pot da un răspuns – consemna el - un spirit deschis tuturor valorilor cu adevărat spirituale, deschis pentru tot ce opune rezistentă morbidului si îl învinge. El credea în mântuire si era evident de partea Binelui, optiune nu lipsită de pericol pentru un scriitor, dar providentială pentru cineva care respinge fascinatia negării sau dispretului. Oricât de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodata dezorientat după o convorbire cu el.”
După 1957, Eliade s-a stabilit în USA, la Chicago, unde a predat istoria religiilor până în anul disparitiei sale, în 1986. Cariera didactică americană i-a fost încununată de succese. El a devenit parte activă a constiintei epocii sale, fiind un participant activ la descifrarea sensurilor unei “lumi camuflate”. Asa cum avea să-si amintească unul dintre cei mai apropiati discipoli ai săi din perioada americană, Ion Petru Culianu, părintele “Tratatului de istorie a religiilor” a fost un om care a dorit si a stiut să ofere, fiind pretuit si îndrăgit de studentii si de colegii săi. “Jurnalistii l-au numit adesea un mare solitar. Corectă în ceea ce priveste opera lui – scria Culianu – judecata este pe cât se poate de nedreaptă cu privire la viata (si la felul mortii) lui Mircea Eliade. A afectat sute de constiinte; poate mii; si indirect sute de mii”.
Spirit generos de o largă eruditie, Eliade a văzut în studentii si colaboratorii lui prieteni pe care i-a ajutat să descifreze simbolistica vietii. A lucrat enorm publicând zeci si sute de articole de istorie a religiilor si simbolistică, numerose lucrări de hermeneutică religioasă, în paralel cu o bogată operă literară. A luptat cu timpul, descriind acest lucru ca pe o “luptă cu somnul”, înfricosat de ideea că nu ar reusi într-o singură viată să facă tot ce si-a propus. “Încă din facultate eram obsedat de timp si de istorie- mărturisea. Mi se părea că, dacă românul se arată atât de indiferent fată de timp, este si pentru că niciodată nu a avut timp să facă ceva.” În lupta proprie cu timpul, Eliade a rămas un model exemplar de perenitate, o glorie incontestabilă a culturii românesti, un exilat pentru care lumea a fost o imensă cetate a timpului si unde cultura nu are frontiere si limitări politice.
- citatele din articol sunt extrase din lucrările: Mircea Eliade(1990) Lumina ce se stinge, Ed. Dacia, Cluj-Napoca si Mircea Eliade(1997) Memorii 1907-1960, Ed. Humanitas, Bucuresti.
Toronto /octombrie 2014
|
Luiza Mureseanu 10/21/2014 |
Contact: |
|
|
