Românul călător
Rară vietuitoare ar fi românul de nu s-ar întâlni asa de des prin lume. Ne regăsim pe la portile muzeelor vestite sau prin cotloanele metropolelor occidentale, mereu nonsalanti. Misunăm dezinvolti de parcă am vrea să ne contazicem istoria de popor milenar, bine ancorat în teritoriul generos al meleagurilor dacice. Transpare indubitabil dorinta noastră arzătoare de a ne lepăda de plicticosul destin sedentar. Ei bine, si ce dacă? În fond nu ne-mpiedică nimeni să testăm pe propria noastră piele mobilitatea popoarelor migratoare care adesea ne-au bătut - la usă - căutându-ne pricină si enervându-ne la intervale regulate.
Dar nu tot românul călător enervează. Ba din contră, în general face eforturi si chiar reuseste să nu atragă atentia deloc. Modestia e totusi o virtute, după cum bine am învătat pe la scoli. Ne-aliniem frumos, în rând cu lumea, căscând discret ochii si luând aminte la tot ce putem învăta. Unii sunt modesti, altii băgăreti. Nu toti ne comportăm la fel, dar avem aceeasi esentă la bază, trăsătura care nu jigneste pe nimeni: curiozitatea înnăscută.
În concluzie, suntem, fără-ndoială, un popor dinamic, vădit interesat de lumea înconjurătoare. Curat dinamic, mai ales de un sfert de secol încoace, de când parcă ne-au crescut aripi, ne-mai-împiedicându-ne de sârma cu ghimpi atunci când ne opintim peste gard!
Sunt aceleasi aripi care ne aduc cu precizie de ceas înapoi acasă, invariabil, de preferintă odată pe an, vara, în concediu. Asa ne mai tragem sufletul oleacă după atâta survolare. Iar acasă, ei bine aici, se mai întâmplă câteodată să si batem la ochi, că deh, oameni suntem.
Vara e anotimpul repatrierilor noastre sezoniere, scurte si concentrate. Pe strada pe care am copilărit - în sfârsit asfaltată! - se claxonează reciproc sasii ardeleni din masinile cu matriculă müncheneză cu ungurii de la Pecs. Mărinimosi, acordă prioritate de dreapta unui fost coleg de scoală generală, venit într-o minifurgonetă cu număr de Valencia. Seara, băietii si fetele se adună pe terasa pizzeriei si schimbă impresii cu cei de pe strada din dos: Peti de la Viena, Tibi din Texas si Jolt de la Reghin. Când trec strada, Laura (din Franta) si Adi (din Canada) râd cu poftă de un banc cu italieni, povestit de Marcela (de pe strada Râului), care amestecă accentul ardelenesc cu dialectul de Napoli. Doar Nonna, care se apropie de vârsta de o sută de ani, oftează fără chef de glume, îngrijorată inutil de viitorul urbei noastre natale, populate cu din ce în ce mai putin tineret.
N-are rost să exagerăm angoasa Nonnei. Nici emigrarea nu mai e ce-a fost si cu atât mai putin a devenit un fenomen de care să ne fie frică. După cum îi spune numele, vecina străbunică nu e nici ea pui de dac; este fiica unui harnic italian, venit între cele două Războaie Mondiale să muncească în Transilvania la fabrica de cherestea înfiintată de industriasul Feltrinelli.
M-am obisnuit să privesc zburătăcirea noastră voioasă prin lume nu ca pe un fenomen trist, al înstrăinării fortate de împrejurări, după cum insinuează pervers televiziunile de scandal, ci mai degrabă ca pe un act firesc de respiratie, gest reflex de împrospătare a aerului din plămânii natiunii.
De când am citit despre bărzoiul care se întoarce la cuibul său din Croatia în fiecare primăvară, venind taman din Africa, am priceput în fine că nu pe distante, ci pe fidelitate trebuie să pun accentul. Fidel cuibului, precum pasărea care se-ntoarce la soata cu aripa ruptă, ce n-o poate însoti peste mări si tări, la fel si românul nu se dezice de iarba verde de acasă, dar nici de dorul său de ducă si nici de chemarea irezistibilă a depărtărilor. Este un călător, da, dar poate nu neapărat si un migrator înnăscut.
Câtă vreme se-ntorc la intervale periodice din tările calde, păsările migratoare inspiră stabilitate si optimism. N-am auzit poet care să le înjure pentru obrăznicia cu care spală putina-n grabă, toamnă de toamnă si nu stiu pe nimeni care să le fi reprosat vreodată oportunism, pentru că de duc la căldurică în loc să rămână pe loc, să-nfrunte iarna groaznică.
Mă-ndoiesc că barza mentionată, după ce zboară anual 13.500 de kilometri până la cuibul ei european îsi pune problema diferentierii între domiciliul ei fix si cel flotant. Probabil că se consideră norocoasă că are două adrese alternative. Să nu uităm că, dacă ar vrea, ar putea rămâne în adăpost călduros tot anul, fără să se obosească să înfrunte drumul lung către nord. De ce n-o face, rămâne la mintea ei de ... pasăre rară.
La fel de comod cuibărită în Europa ca si în Africa, pe barză o trage ata spre locul nasterii si spre familie. Căci numai una are, cea care nu-i cere sacrificii inutile si, generoasă îi acordă sansa de a fii liber, stiind instinctiv că va reveni la vatră mereu si că, oriunde s-ar afla, se gândeste la ai ei.
żComo va la criatura?- stă scris pe usa veterinarului din localitatea mea de resedintă spaniolă, iar eu, de câte ori citesc întrebarea asta, nu mă pot opri să nu mă-ntreb la care dintre creaturi face aluzie: la cea domestică, sau la cea bipedă, care sălăjuieste în fiecare dintre noi? Despre câini se spune că ar fi fideli, că le-ar place să călătorească si că se acomodează usor în locuri străine, cu conditia să-si aibă ”mini-haita” bipedă la-ndemână. Despre pisici, în schimb, se spune că se atasează de casă chiar mai mult decât de oameni, preferând să rămână pe loc. Unii dintre noi sunt ca pisicile, în timp ce altii au mai degrabă talent de câini (asta dacă facem abstractie de berze si de alt păsăret). Iar altii se simt bine peste tot, ca pestele... în apă. Desi, dacă mă gândesc bine, multi pesti au obiceiul de a înnota an de an spre izvoarele din amonte, luptând împotriva curentului. Dar ajunge cu analogiile zoologice!
Un medic din Germania – altă resedintă de tranzitie! - îmi comunică afabil rezultatul analizelor mele de sânge si-mi vine brusc să-l corectez, pentru că scrie eritrocite cu ”y” si colesterol cu ”ch”. El nu stie că sângele românesc se silabiseste altfel?
Dar dacă nu suntem chiar asa de diferiti cum credem? Pe baza unei simulări pe calculator, niste geneticieni au dedus că întreaga populatie a Europei descinde din doar trei bărbati, poate chiar din unul singur, care se pare că ar fi trăit în mileniul al treilea înainte de Cristos. În decursul a doar 300 de ani, genele lui s-au răspândit cu o viteză înspăimântătoare. Ce probă de mobilitate spatială incredibilă pentru o perioadă istorică în care cuvântul ”emigrant” încă nici nu se inventase!
”Se ti doari, băi băiatule?” – îmi povesteste tata că-i întreba odinioară pe elevi, la Sibiu, un medic moldovean. Erau si pe atunci miscări de trupe, amestecuri de oameni, deplasări si migratii.
”Bârta, Don´ doctor” – îi răspundea, mintind, un plod oltean, nimerit departe de vatră, la Scoala Normală. Chinuit mai mult de singurătate decât de indigestia provocată de consumul exagerat de corcoduse, piticul era constient de contradictia din sufletul său. Pendulând între dorul de casă si dorinta de a depăsi strâmtoarea satului natal, copilul opta pentru acea nevinovată indispozitie fizică, deturnându-si astfel atentia de la durerile mai adânci.
Privit prin prisma ”metaforei zoomorfe”, indecis, undeva între pene, solzi, puf sau blană, emigrantul e o combinatie trăznită. Desi are aripi imaginare, care-l duc prin lume, seamănă mai degrabă cu moară de vânt modernă. Expus curentilor din toate părtile, îsi are piciorul solid, bine înfipt în pământ. Numai asa poate gusta aerul înăltimilor.
Bransat trifazic pe proprietăti canino-felino-păsăresti, românul călător se comportă ca o elice eoliană, căutându-si menirea prin zbaterea aripei neastâmpărate. Dar bateriile si le încarcă în mereu acelasi loc: la priza cu împământare, în vatră.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 10/15/2014 |
Contact: |
|
|
