Ilustrate cu flori de camp
Daca-ar fi undeva, pe lume, frumos –
Dar nu-i timp pentru vremea cea buna -
Suntem singuri, pe frontul de sus, si de jos –
Nu-i nimic cum eram, intr-un timp fabulos,
Cand eram, fericiti, impreuna –
Daca-ar fi, undeva, pe lume, vederi
Cum atatea primim, pe secunda –
Cu palate de vis, si de vis, primaveri -
Cum eram, impreuna, ca ieri
Nu-i nimic – doar pamant, sa ne-ascunda -
Daca-ar fi, undeva, pe lume, ce nu-i,
Poate pace, rabdare, sau grija,
Poate multi ca acei care dau nimanui,
Si putini cei ce iau, din ce nu e al lui,
Poate tija din propria schija,
Daca-ar fi vreodata, pe lume, frumos,
Cum era, cand eram impreuna –
Intr-o sala de clasa, intr-o scoala de ros
Viitorul din urma, sa il facem duios,
Intre noi, cei cu mintea pe luna –
Poate, poate, o clipa, un adidas cu os,
Va fi lumea satula, mai buna…
Cantecul emigrantului
A emigrat o Romanie-ntreaga
Din Basarabi, Musatini, Bucovini,
Din Tara Romaneasca si Moldava,
Si Transilvania marilor lumini –
E fiecare, singur, azi, pe harta –
Si cere, si ofera, ajutor –
Fara o Stea de Nord, pe Marea Moarta,
Si singur printre falci, navigator –
O Romanie-ntreaga emigrata
Se tot revarsa parca fara rost,
Din chiar istoria ei, din poarta-n poarta,
Sa ia pe ea un maxim pret de cost –
Si-n candele de limba si iubire,
Si-n clopote de versuri si trairi,
Raman doar cotizantii-n nesimtire,
Ai Marilor Sperante si Uniri –
Niste acei de care trage lumea toata –
Niste mereu cu zambetul taiat
De vreun infarct, sau stea paralizata
De vreun toiag, prea greu de lepadat –
Niste servanti de rand, in loc de oaste –
Niste afaceristi de rangul trei –
In timp ce floarea romanimii noastre
A progresat – si n-ai de und’ s-o iei -
Sunt candele – atatea – in romana –
Afara, inauntru, ce putini
Sunt cei ce pot macar un “ziua buna!”
Sa puna-n focul lor de amintiri –
Ce straniu ard, cumva impersonale,
Cumva flagrant in slujba vreunui zeu,
Cand nu le-aprind urcusurile tale
Si alor tai – razbind spre Dumnezeu!
Caci nu sunt sfinti, si nu e cer, sa sameni,
Si vesnicie nu-i, si nu-i aripa,
De nu sunt oameni, langa marii oameni
Sa arda-n cuget – clipa dupa clipa –
O Romanie-ntreaga emigreaza –
In fiecare zi, in scaune, munci,
In noaptea-zi, si ziua-noapte treaza,
In care de nu rupi - macar atunci -
O candela ce inca lumineaza –
Nu pentru tine doar, si pentru prunci -
Ci pentru-ntreaga lumii Metastaza
Ce-si bate joc, de tine, prin porunci –
Ce Romanie, oare, mai urmeaza?
Noi cine suntem? Cine ne numim?
Cu cine, si de ce, suntem in faza?
Si pentru cine vrem sa mai traim?
Sunt candele – atatea – in romana,
Romanul, fiecare, cu a lui,
Si altii ce incearca, si le-aduna,
Sa cantarim pe limbile oricui
Aceasta Romanie – Dacie buna,
Aceasta temelie ce-am pohtit,
De a ne tine viata, impreuna,
Cu toata Omenirea de iubit!
Cântecul Serpentinei
În Turnul Londrei, lângă strada mea,
Stătea o Serpentină, si fuma –
Cu ochii verzi-albastri, Oceanidă,
Ca o icoană neagră, în firidă ,
Cu fata aurie, de măslin,
Si un regal, pe umeri – blond – de vin –
Egreta mâinii ei, cu fibre lungi,
Tinea săgeata viselor prelungi,
Anselmus o privea, cum tot trăgea
Din amfora-i în pârg, săgeti, în ea –
Din turn, de jos, tâsneau ca două vele
Corăbii navigând spre taine grele,
Si-as fi privit-o mult, si după moarte,
Dar ea fuma, din toamnă, mai departe -
Si nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,
Ca un Anselmus, după ea, nebun –
S-o tinem amândoi, să nu se piardă,
Asa grăbit, în ceata grea - de iarnă…
|
