Iată-mă ... si la Cernăuti
In anii copilăriei si chiar a tineretii mele dorohoiene, auzisem de prin bătrânii târgului de odinioară, multe despre acest oras. Cernăutiul sau cum îl numeau ei Czenowitz era pentru ei “Main steitălă Iass” ( “orasul meu Iasi”, în limba Idis) al zilelor de astăzi. Un bolnav pentru a-si trata sănătatea, fiind în căutarea unui profesor renumit de mare anvergură în diferitele specialităti, sau pentru tineretul studios, orasul în sine era locul scolilor înalte ale timpului. Pentru cei cu “punga” mai încărcată, orasul în spetă era si locul vizionării spectacolelor celebre; teatrelor sau a unui concert extraordinar, operă sau operetă, manifestări vestite ale timpului, venite chiar din Viena cea îndepârtată. Toate la un loc, corelate cu distanta si timpul de maximum o oră dintre târgul Dorohoiului si vestitul oras, confirmă cele amintite de mine…
Au trecut anii. Toate acestea mi le aminteam, de câte ori băteam în lung si în lat, fosta Sosea Natională ce leagă Dorohoiul de Cernăuti prin fostul punct de frontieră Racovăt-Pomârla-Herta. Fiind unul din conducătorii miscării sportive locale, si tot odată lucrând ca trimis special al ziarelor: “Lupta Noastră” sau “Zori Noi”, în problemele sportive ale regiunii, călătoream aproape săptămânal pe aceste meleaguri.
Legat de locurile pe unde am fost, de satele si comunele adiacente Soselei Nationale amintite, am multe de povestit si toate în legătură cu Cernăutiul sau chiar cu Tinutul Hertii, care la vremea respectivă, nici prin gând nu-mi trecea că-l voi vizita vreodată. Amintesc că vechiul drum trecea prin locuri care îmi dislocă zeci si sute de amintiri. Imi este imposibil pe toate a le asterne pe hârtie. Sunt amintirile mele dintr-o perioadă bine conturată, când eram bine “proptit” ca sportiv de performantă, chiar în conducerea sportului local si ca ziarist al presei locale a timpului. Multi, astăzi cu care am colaborat direct la ziarele vremii, se “ascund pe unde se poate”, socotind-o probabil o activitate “comunistă”, cu alte cuvinte “subersivă”…
Vechea Sosea Natională trecea prin comuna Pomârla, cunoscută si prin vechea si renumita Scoală Agricolă, astăzi Colegiu si care a dat tării românesti zeci de oameni de prestigiu, bine pregătiti în mai toate domenile stiintei. Interesant de mentionat deasemeni bogătia comunei concretizată prin vestita pomicultură, unde de exemplu vestitele goldane si prune, adevărate podoabe ale locului constituiau si deliciul mamelor noastre în pregătirea magiunului sau marmeladei din zilele de toamnă…
Urmând firul soselei, drumul drept chiar fără serpentine, autobuzele RATA sau cum se numeau mai târziu IRTA, nu făceau mari probleme călătorilor cu “hurduiala” drumului si a masinilor destul de vechi, si, uite asa după nici jumătate de oră te trezeai că autobuzul face dreapta coborând într-un fel de înfundătură unde drumul nici “comunal” nu-l puteai numi, ci cu mare îngăduintă un simplu drum de tară…
Ne îndreptam spre Comuna Fundu-Hertii. Imaginea îmi surâde si astăzi memoriei când îmi amintesc momentul când deviam drumul spre dreapta, tocmai când mai era o mică portiune de aproximativ 50 de metrii din fosta Sosea Natională, la ora respectivă crescută cu iarbă, semn că nu se circula. Sosea ducea …”dincolo” la rusi. Ajunsi în acest loc, fiecare călător, ca la un semnal, îsi îndrepta priviria spre partea opusă. Nimeni nu se îndupleca a o privii!…
Cunosc ca în palmă aceste locuri, dat faptului că erau locurile de care răspundeam în asa zisele “munci de teren”. Comuna Fundu-Hertii, fostă înainte o periferie a Hertei, este si ea o “ruptură” decisă de Pactul Molotov-Ribbentrof, unde asa cum aminteste istoria, printr-o tresătură fictivă a unui creion, zeci si sute de familii au fost despărtite în timp si în spatiu. Fiind un autentic martor ocular, cunoscând deja chiar obiceiul acestor oameni, a-si dori să amintesc totusi doar numai câteva scene tragi-comice ale timpului…
In fiecare duminică, indiferent de starea vremii, zăreai cocotati ca niste ciorchine pe turnul bisericii din sat zeci de localnici, fiecare fluturând câte o batistă sau o panglică, dar de culori diferite. Prin miscările si culorile lor, care erau si semnele de recunoastere, ei corespondeau cu rudele de… “dincolo”…
Sau, se întâmpla în special în timpul sărbătorilor crestinesti, când datorită unui păhărel în plus, postasul sovietic cu tolba plină de scrisori, trecând aproape prin mai toate casele, frontiera sovietică fiind foarte aproape de ele, vrând-nevrând bietul postas se “trezea” dincolo de bornele frontierei, ajungând la “fratii” săi români, fiind depistat si “trezit” din somnul lui adânc de grănicerii nostrii…
Ca să nu plictisesc, închei amintind chiar de o întâmplare personală. Intr-o dimineată, îndreptîndu-mă spre statia RATA de pe Soseua Natională, ora fiind c-am 5 dimineata, tranversând numeroasele poteci ai cunoscutei păduri locale, datorită proastei vizibilităti si chiar al marcajului defectos, cu toate că eram un frecvent “călător” al acestor locuri, am trecut si eu de partea…cealaltă!…
Dar, “dacă-i bal, bal să fie”, ca în mai toti anii, iată-mă iarăsi în orasul adolescentei si tineretii mele. Este vorba de Dorohoi. Intâmplător din vorbă în vorbă, hotelierul ne-a sugerat un lucru care vă spun sincer, nici mie si nici sotiei mele Sara în special, nu ne-a fi trecut prin gând, ca în miniscul timp ce-l mai aveam la dispozitie să ne “avăntâm” spre Cernăutiul de azi. La propriu si la figurat, asa cum amintisem orasul se găseste la o “aruncătură de bât”. Asa se face că aproape pe nepregătite ne-am si trezit într-un taxiu dorohoian spre orasul despre care auzisem multe, oras în care vom vedea cu ochii nostrii că nu în zadar a fost supranumit si… “Mica Vienă”…
Iarăsi amintirile îmi surâd, pentru că nu le poti uita niciodată…
Spre Cernăuti am trecut prin… Vama Siret. Si pentru că amintirile rămân totusi amintiri, drumul de la Dorohoi până la Siret mi-a trezit aceeasi nostalgii. Si aici comunele si satele dorohoiene pe unde am trecut îmi erau bine cunoscute, Vârfu-Câmpului cu renumita pădure Gorovei, unde se găsea un schit călugăresc, “Mănăstirea Gorovei”, renumită si bogată prin vinul său, Zvoristea, Mihăilienii lui Iacob Groper, scriitor care a făcut istorie la timpul său, sau lunca Siretului, toate la un loc constituiau pentru mine de multe ori locurile de refugiu pentru o adevărată odihnă si multă recreiere.
Trecând de Vama Siret, din auzite mereu supra solicitată, c-am la 30 de km distanta ajungi la Cernăuti. Vama se face ca la orice iesire din Uniunea Europeană. La noi parcă este mai usoară. La ucrainieni, îmi revin în memorie, de vămuirile de odinioară, când făceam prin O.N.T. Iasi, câte o excursie în Republica Moldova sau Polonia, unde astepta-i ore întregi verdictul vamesilor români si a “colegilor” lor de “dincolo”…
Trecusem destul de repede prin vamă. In mersul masinii soferul avusese timp a ne pune în temă c-am ce am putea vedea în scurtul nostru voiaj acreditat vizitării Cernăutiului, el dovedindu-se chiar si un ghid ideal, amintindu-ne că trebuie să ne hotărâm din timp la ce să renuntâm, dat faptului că timpul zboară pe nesimtite. De altfel ne-a si pus la dispozitie două brosuri-ghid despre orasul în spetă. Urechile receptionau mai toate relatările omului de la volan, dar ochii, mă refer la mine, erau îndreptati mai tot timpul spre privelistile ce se derulau din mersul masinii. Asa mi-am dat seama că orasul începând cu periferiile sale, ascunde la fiecare colt o adevărată istorie, amintind chiar si de perioada administratiei sovietice, unde apar blocurile specifice tipului sovietic, cu care si noi la timpul nostru eram obisnuiti.
Această relevatie de primul moment, s-a arătat a fi o dezamăgire într-un fel de scurtă durată. Cu cât ne apropiam de oras, privelistea s-a schimbat. Parcă am fi intrat în altă lume Apar străzi largi cu un pavaj care contribuie la farmecul a parte al orasului. Sosele foarte bune, mult mai late decât ale României, chiar cu două benzi pe sens. Noi am trecut “el fugitivo” prin periferile orasului, constatând astfel, că au si un sistem de sosele de centură într-adevăr demne de admirat. Iar mai toate străzile înconjurate cu terase elegante si pline de forfotă, iar restaurantele sau magazinele excelau din toate punctele de vedere. Intr-un cuvânt; atmosferă occidentală, iar tot ce ne încojura ne amintea, vorba sotiei mele Sara, parcă “ne-am găsi la…Viena”. Nu! N-a gresit. Ne găseam într-adevăr în “mica Vienă” de odinioară…
Cei 150 de ani de dominatie Habsburgică au făcut din Cernăuti un oras, că multi îl numeau “Mica Vienă”. Era al treilea oras ( ca populatie ) al României interbelice, după Bucuresti si Chisinău. Era un mare centru urban cu o universitate, zece cinematografe, douăsprezece spitale, opt consulate străine, unsprezece bănci, peste două zeci de biblioteci. Toate la un loc îi dădeau acest “atu” de mare metropolă…
După o statistică momentană reiese că orasul cu o populatie de peste 250.000 de locuitori, 20% posedă puternice rădăcini românesti. Dar, putine lucruri mai amintesc de vremea în care evreii au fost cea mai numeroasă populatie, jumătate din ea fiind nimicită prin pogromurile de exterminare, iar uriasul cimitir al evreilor întregeste analele istoriei…
Cernăutiul de azi este o bijuterie. O adevărată epopeie. Descoperirea orasului a fost pentru noi de-a dreptul senzatională. Oras modern, oras plin de frumuseti naturale, parcuri verzi si piete primitoare, iar râul Prut care trece prin oras îi dă o ambiantă specifică. Case, clădiri mari, parte renovate de nu stii unde să-ti îndrepti privirea. Palate cu basoreliefuri specifice influentei austriace, picturi alegorice, personaje mitologice, reliefuri cu fel de fel de mozaicuri sau sculpturi adecvate epocii amintite. Aerul de vechime stând mărturie la mai toate schimbările timpului, pentru care orice mare urbe a Europei o caută cu înversunare.
Impresionând prin multimea parcurilor, a spatiilor verzi bine amenajate, îngrijite si întretinute pline cu flori viu colorate, unde lalele de toate culorile îti fură privirea, curătenia de pe străzi si civilizatia cetătenilor complectează Cernăutiul de azi.
Lăsînd masina într-un parcaj, ne-am continuat drumul pe jos.. Privind în stânga sau în dreapta, ne-am dat seama că mai tot ce vedeam, străzi destul de largi păstrând în centrul vechi si astăzi piatra cubică de pe vremea austriecilor, ansamblurile de locuinte, arhitectura, locatia si constructia lor dau într-adevăr orasului farmecul lui a parte…
Strada Olga Kobeleanska ,fosta Herrngazze, este o arteră modernă si este numai pietonală. Destul de lungă, din auzite ar avea c-am un kilometru lungime, ea constituind pentru localnici un loc de promenadă, iar pentru turisti un veritabil loc de recreiere, strada fiind înconjurată la tot pasul de multe terase si locuri de adevărată desfătare si de distractii. C-am totul scrie în limba ucraineană, iar ca surpriză de prim moment, aflăm că numele străzii este dat după o mare scriitoare ucrainiană, născută în orasul…Gura Humorului…
Repet, în scurtul nostru timp avut la dispozitie, c-am nimic nu puteam realiza concret în acest vast si mare oras, care cel putin eu, de la părinti, de prin bătrâni, sau de prin cărti si alte medii am auzit de el. Totusi, cu privirile si cu ajutorul aparatelor foto sau video am căutat să prindem pe peliculă c-am tot ce se putea. Pornind de la premiza că totul este important de vizionat, cu conditia numai să te tină picioarele, timpul a trecut pe neobservate. Asa se face că au trecut ore întregi de când nu ne-am atins măcar de un pahar cu apă…
Iată-ne pe o altă arteră principală, strada Golovna, iar parcul de lângă ea un adevărat loc parcă destinat destinderii si odihnei, motiv care ne-a si făcut să ne oprim si să ne ospătăm…
Pe lângă obisnuita gustare, care s-a transformat într-un adevărat prânz, si cu ochii mereu pe ceasurile noastre, pentru că mai trebuiam să luăm avionul din Iasi, ajungând în prealabil întâi la Dorohoi, unde ne-am lăsat mai tot bagajul, din discutii în discutii, soferul nostru, care se arătase a fi într-adevăr un bun cunoscător al locului, ne-a mai prezentat generalităti asupra orasului din mai multe aspecte; politic, cultural, istoric, si chiar asupra unor locuri demne de văzut si admirat în special pentru unii ca noi, români veniti tocmai din Tara Sfântă, si care din păcate nu am reusit să ajungem la ele…
Orasul este si a fost o oază de cultură si civilizatie, este locul unde s-au născut sau chiar au trăit personalităti ale culturii românesti dar si a celei…evreiesti. Mare ne-a fost mirarea când omul de la volan, fără vrerea noastră, ne-a amintit si vorbit cu mult patos de: Shalom Aleichem, Joseph Schmidt, Avram Goldfaden sau chiar de Aharon Appelfeld, personalităti care s-au născut sau au creiat în Cernăuti.
Societatea de Cultură Românească “Mihai Eminescu”, statuia lui Eminescu, bustul lui Paul Celan, clădirea fostului Teatru National, având în fată minunata piată fosta V. Alexandri, asa zisa clădire “Nava”, în formă de corabie de o minunătie a parte, situată la intersectia străzii principale Golovna cu strada Shalom Aleichem, marele cinematograf amenajat chiar în clădirea fostului… Templu Evreiesc sunt lucruri de asemeni de admirat si contemplat.
Tot în limita timpului ne-am permis, doar să le trecem în revista, cunoscuta Universitate “Yurii Fedkovici” acum, Franz Josef în 1875, clădire impresionantă si renumită pe vremuri în tot imperiul Austro-Ungar, înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Este locul unde la data de 28/11/1918 s-a votat Unirea Bucovinei cu România Mamă, masiva clădire a Universitătii de Medicină, panorama marei gări din oras construită ingenios într-o curbă sau marele hotel Bristol, cu cele două piete, cea din fată si cea din spate, una mai atractivă decât alta, toate presărate, ca si în celelate părti ale orasului cu o masivă circulatie de troilebuze, autobuze si masini, iar toate contribuind la aerul boem al orasului.
Totul părea dintr-o altă lume.
|
de Iosef-Ioju Haimovici 10/6/2014 |
Contact: |
|
|
