Dialog peste ape cu Pavel Cusu
Revedere emotionantă după zeci de ani
După publicarea evenimentului de la minele de uraniu din Ciudanovita în care într-o noapte si-au pierdut viata 11 mineri, în cartea mea intitulată “În două lumi“ au început să apară după lecturarea ei, copiii celor răpusi ca să aducă lumină în jurul acelor zile si a urmărilor suferite de ei. Domnul Chise, unul din veteranii locurilor l-a găsit pe Cusu Pavel, fiul unuia dintre minerii care au murit în acel accident, ca să comemorăm momentul si să-i facem o încheiere crestinească.
Ben Todică : Bine v-am găsit fratilor ! Ati ajuns?
Cusu Pavel: Acuma am venit din Timisoara, m-am lăsat definitiv si mi-a zis nea Chis de tine. Sunt vreo 34 de ani de când nu ne-am văzut, din ’80 sau din ’81 când ai plecat tu, nu?
B.T.: În ’79
C.P.: A, da, în ’79. Eu stiu că ultima lucrare pe care am făcut-o cu tine era capra aia de derulat cablu electric, dacă îti amintesti. Ti-amintesti?
B.T.: Da, da, da…
C.P.: Măi, da ne vezi?
B.T.: Vă văd foarte bine, extraordinar de bine vă văd.
C.P.: Noi nu te vedem pe tine.
B.T.: Voi nu mă vedeti? Păi trebuie să setezi, să te duci la tine la skype, la call si te duci în jos si ajungi la video si te duci pe săgeată la video si apoi la video settings si trebuie să setezi calculatorul să prindă camera mea.
C.P.: Măi, acum, cum să-ti spun eu tie, ca să mă mai bag eu acolo acuma…
B.T.: Bine, nu te mai băga. Bine că eu vreau să vă văd pe voi. Pune o poză cu mine acolo că e în regulă.
Toti râd.
B.T.: Da, pentru că pe mine mă vedeti mai des prin filme, dar eu nu vă văd pe voi.
C.P.: Nu ne mai vezi?
B.T.: Ba, acuma vă văd foarte bine, dar nu asa de des, ci numai acuma cu camera si pe Cusu nu l-am văzut din ’79 sau asa prin video-urile pe care le-am făcut eu, ca filmul ăla din ’74 pe care l-am făcut cu el la restaurant, “La Răscruce“, sau cum trecea prin fata băii miniere din Ciudanovita.
C.P.: A fost scos un mic filmulet făcut la răscruce, nu am putut să aflu cine a făcut filmul si cu ce ocazie a fost răscrucea aceea în ’74?
B.T.: Păi, atunci am făcut filmul pentru că Exploatarea minieră din Banat sărbătorea 25 de ani de existentă si mi s-a cerut de la “directie“ să fac un film documentar alb negru despre exploatarea minieră. Si era o secventă despre felul cum îsi petrec muncitorii timpul liber.
C.P.: N-am putut să fac legătura. Îl stiu doar pe Vasilică din cei doi, cu care stăm la masă si bem o bere, mâncăm ceva si nu stiu cine sunt ăia. Îti dai seama…
B.T.: I-ai uitat, i-ai uitat.
C.P.: Sigur, precis că-s de la Bucuresti ăia, dacă zici că evenimentul a avut scopul ăsta – 25 de ani de minerit.
B.T.: Si-acuma tu ce faci, care e situatia ta?
C.P .: Dragul meu, am lucrat după ce am iesit la pensie de la mină în 1992, am mai lucrat încă 3 ani, am zis ca să salvăm “Putul 5“, m-am reîntors în ’94 până în 1997 când sandramaua a picat, cum se vede si azi… Si apoi, m-am angajat în echipa de restaurare la Teatru Mic, Teatrul Mihai Eminescu din Oravita… si am lucrat 16 ani acolo, Mai veneam prin Oravita, dar mai rar, si acum m-am localizat definitiv aici.
B.T.: Vă văd pe amândoi foarte bine, nu vă faceti probleme, stai aproape de calculator ca să te aud bine, asta-i mult mai important.
C.P.: M-am stabilit aici în Oravita, N-am reusit să-mi cumpăr ceva în Timisoara, îmi trebuia multi bani. Am avut si mai multe probleme cu căsniciile, astea m-au dat înapoi, dar nu m-am lăsat până la urmă, mi-am revenit. Acum mă taxează vârsta, am îmbătrânit.
B.T.: Asta se întâmplă cu noi toti, numai Nicu Chise o duce cel mai bine, el stă ca un băiat tânăr, vânjos, în cabină, viată de sofer…, stii? El n-a lucrat în subteran!
C.P.: Da, domnule, trăsăturile si le-a păstrat, el s-a păstrat, are el un secret. Tu când mai vii în tară?
B.T. : Da, si e si viguros. Nu m-am decis încă când voi veni. Deocamdată nu este un motiv bine închegat ca să vin în tară, că e distanta mare si costă mult. Dacă nu se justifică asa de bine venirea asta este cam greu în perioada asta grea când nu prea se găseste de muncă să investesti bani atât de multi, stii? Că înainte, când erau mama si tata era în regulă, dar acum dacă ei nu mai sunt, e cam greu să te hotărăsti să pleci la un asemenea drum, când mai multe neamuri am acuma în China decât în România.
C.P.: Cu timpul, n-o să mai ai nicio motivatie să vii încoace. Nu mai ai la cine.
B.T.: Da, motivatia este, dar e vorba de bani multi si de distantă, plus de asta sunt problemele care le aveti în Europa, mi-e cam frică să mă aventurez pe-acolo cu nesiguranta care circulă prin Europa.
Sună telefonul lui Ben vorbeste în limba engleză.
Bine, hai să revenim la discutie. Deci, care e situatia ta acuma? Esti pensionar si unde locuiesti?
C.P.: Tot acolo unde am stat, lângă căminul tineretului, de 31 de ani m-am mutat acolo, mi-am renovat apartamentul si discut cu domnul Chise ce-i de făcut în Oravita că este un oras pierdut. Chiar nu sunt multumit că am ales zona gării, puteam să mă ocup de-o casă, dacă tot mă leagă de Oravita asta copilăria mea, de realizarea mea profesională, dar acum spre bătrânete, constat că n-am ce să fac aicea, nu mă pot implica în nimic aici că nu merită. Multi au pierit, multi au plecat, multi nu vor să facă nimic si constat că este un oras mort.
B.T.: Eu credeam că tu, care ai fost din Jitin te-ai retras acolo unde a fost casa bătrânilor.
C.P.: Da, dar vezi, multi au pierit, eu am pierdut legătura cu cei rămasi, nu mai am rude acolo, doar niste colegi care au lucrat la mină, în rest…
B.T.: Casa nu mai există?
C.P.: Au fost niste probleme…, nu prea aveam legătură materială cu Jitinul, doar spirituală.
B.T.: Ok. Hai să începem cu copilăria, că noi doi eram copii care aveam trotinete si mergeam cu ele la tine, la Jitin, la tine acasă. Mai tii minte? Eu, cu Nicolae Plesa si alti câtiva mergeam la tine la Jitin, frigeam, coceam cartofi, una, alta. Mergeam pe drumul ăla pietruit, cu gropi. Hai să începem amintirile din copilărie. Cum ai ajuns de la Jitin la Ciudanovita?
C.P.: Extraordinar, ce multe îti amintesti! Era o nebunie atunci cu trotinetele, că eram săraci si trebuia să le facem noi că nu se găseau de cumpărat. Asta a fost nebunia noastră cu Jitinul.
B.T.: Mai tii minte că mi-am făcut trotinetă cu atas din cutie de marmeladă?
C.P.: Ne-am lăsat si trasi de motorete… acele trotinete la care vesnic se rupeau spitele… În fine, a fost o copilărie frumoasă, cu problemele de atunci, specifice anilor ‘62. Am fost vecini de bloc. Păi ce aveam acolo la Jitin… Când s-au luat părintii mei, la tata i-a murit sotia, la mama sotul si fiecare avea trei copii, eu am rezultat accidental la 43 de ani ai mamei. Atunci când a fost colectivizarea în ‘54, tata nu prea a fost de acord cu colectivizarea si a trebuit să vină la mină, si-au ajuns în santier. După aceea noi ne-am cunoscut. Copilăria mea a început la Jitin si a continuat la Ciudanovita, pe santier.
B.T.: Da, stăteai la prima scară si eu stăteam la scara a treia.
C.P.: Unde stătea Turturea, dacă ti-l mai amintesti.
B.T.: Da, da. Si tu mergeai la scoala generală cu noi, nu ?
C.P.: Da am mers si în Jitin, si în Ciudanovita. Depinde cum era vremea. Ai mei se duceau vara la Jitin si iarna eram în santier, la blocul A. Când a murit tata eram la Blocul A si vara urma să mergem la Jitin.
B.T.: Tu îti mai aduci aminte ce profesori aveai la scoala generală la Ciudanovita ?
C.P.: În primul rând era profesorul Sperlea Dorel, profesor de istorie, care a fost director, după aia profesoara Surulescu, profesor de limba rusă si matematică, profesorul de educatie fizică… nu mi-l mai amintesc.
B.T.: Dogaru.
C.P: Da, Dogaru, uite că-ti amintesti tu, apoi a fost sotia celui de la casa albă care lucra la serviciul personal, înginerul Stefănescu…
B.T.: Da, da, doamna Stefănescu. Îti aduci aminte, ceva momente frumoase din timpul scolii generale? Clipe sau întâmplări mai dragi, aventuri, ce ti-au rămas în minte din scoala aia?
C.P.: Stiu că am fost prima generatie de 8 clase când s-a inaugurat scoala din Ciudanovita, deci eu am fost prima generatie care a inaugurat-o si prima generatie care am absolvit 8 clase. Atunci a început cu 8 clase scoala generală.
B.T.: Mai tii minte în ce an a fost?
C.P.: Da, în 1965, când am dat si capacitatea în vară, la vreo 12 materii.
B.T.: Hai să trecem la momentul accidentului de la mină! Reculegem momentul când ai aflat vestea accidentului. Erai acasă, dormeai, cum ai aflat despre accident? Că am înteles că tatăl tău a murit atunci.
C.P.: Da, nenorocirea s-a întâmplat în schimbul trei. Era la revizie…
B.T.: Da, si tata a lucrat la revizie.
C.P.: Tata era pe partea orizontală, întretinea calea ferată, era într-o echipă de întretinere. Îmi amintesc, tatăl tău, domnul Todică, fie iertat, era cu revizia puturilor. Dimineata, pe la ora zece am aflat vestea asta tristă. Noaptea a avut loc incendiu si au murit 11 oameni. Nu erau toti din aceeasi brigadă, erau si sondori. Când am primit vestea, eram nelămuriti, nu stiam exact, au murit, n-au murit. Eu fiind copil, aveam 11 ani atunci, n-am prea realizat lucrul ăsta, dar mi-am dat seama abia a doua zi când a venit un elicopter de la Bucuresti, de la Ministerul muncii (nu mai stiu cine era la minister) si au aterizat acolo pe Golgota. Eu m-am dus cu o grămadă de copii să vedem elicopterul că nu mai văzusem până atunci. Abia a doua, a treia am început să realizez că într-adevăr s-a produs tragedia si atunci eu si mama am plecat la Jitin, acolo l-or adus si a fost înmormântat. Nu se mai cunoaste mormântul lui… După două luni moare si mama. S-a necăjit, a suferit, rămăsesem doar eu cu ea, si până la urmă am rămas orfan, a murit si ea în acelasi an, la diferentă de două luni.
B.T.: Cine a avut grijă de tine?
C.P.: Voinea, el mi-a devenit tutore. Cel care repara televizoarele si radiourile la vremea aceea.
B.T.: Voinea bătrânul sau tânărul?
C.P.: Voinea Gheorghe, fratele după mamă. Mama a dat indicatii.
B.T.: Care făcea si pe operatorul la cinematograf?
C.P.: Exact. Aa, nu, ăla era Ghită, nepotul nostru era Si eu sunt unchiul lui. Culmea era că unchiul era mai mic decât nepotul.
B.T.: Aha…
C.P.: Din cauză că m-am născut târziu, al saptelea copil, rezultat în căsnicia a doi părinti care aveau fiecare la rândul lui câte trei copii.
B.T.: Ce s-a întâmplat cu ceilalti copii, fratii tăi?
C.P.: Nu mai sunt în viată, sunt singurul supravietuitor care am rămas. Erau bătrâni fată de mine, era diferentă între mine si ei de 15-16 ani. Nu mai am pe nimeni.
B.T.: Bine, asta acum, dar atunci când au murit părintii tăi, ce s-a întâmplat cu ei? Erau totusi tineri, nu? Sau, ei aveau deja meserii?
C.P.: Eu am avut tutore pe Voinea si ne-am mutat din Ciudanovita la Oravita, în 1965. Eu, între timp m-am apucat de Scoala de arte si meserii la Anina, profesională de trei ani, n-a vrut să mă dea la liceu. Încă nu primisem pensia după tată si nu avea cine să mă întretină. Era si varianta să ajung la casa de copii... a fost nasol… Si pe urmă am ajuns la Anina, norocul meu a fost cu căminul de acolo, cum era pe vremea aceea, la scoala profesională îti asigura masă si cazare. După aia, am ajuns să lucrez la Lisava ca electrician, după aia la sectorul Ciudanovita. Fiind din Oravita, m-am căsătorit, între timp m-am apucat de liceu, mi-am făcut liceul si m-am dus la Scoala tehnică la Baia Mare în anii 1975-’76. După aceea am luat prin concurs un post de tehnician energetic si atunci ne-am cunoscut, am fost si colegi la mină. Eram maistru energetic atunci la vremea aia, în ’76 si am lucrat împreună până în 79, când tu ai plecat.
B.T.: Pe tine când te-a luat Voinea la el, el repara televizoare, eu ca si copil am copilărit pe sub masa lui când repara televizoare si de la el am prins microbul ăsta de radio cu rezistentă, cu lămpi, cu una, alta. Tu cum nu te-ai lăsat tentat să repari aparate?
C.P.: Nu, eu m-am ocupat de electronică industrială si de electrică grea, care tine de amperaj, de mii de amperi…
B.T.: Nu ti-a plăcut radio când erai copil, nu?
C.P.: Stiu că am avut niste conflicte cu el, a luat-o si el razna, nu prea am fost apropiati. Am fost nevoit să mă schimb spre electromecanica de mare voltaj, si m-am ocupat si de Timisoara, Am ajuns să lucrez până la 110.000 de volti, deci tot în energetică, dar la cea de înaltă tensiune…. Am abandonat radiotehnica, cum ar veni.
B.T.: Dar când erai la Voinea, avea si el copii?
C.P.: Da, are o fată si-un băiat. Mai tinem legătura.
B.T.: Erau mai mari ca tine?
C.P.: Nu, nu, ei sunt mai mici, sunt 14 ani diferentă între noi.
B.T.: Deci, lui nu prea i-a plăcut de tine, nu te-a avut asa la suflet, erai ca un băiat vitreg, cum ar veni…
C.P.: Eram frati după mamă, avea o fire dificilă, nu prea era un bun pedagog, nu prea am simtit căldura părintească de la el. Cu Zorita, cu tusica m-am înteles, ea m-a salvat până la urmă, sotia lui, cumnată-mea. Trăieste si acum, are 77 de ani. Zorita a lucrat la cantină, a fost bucătăreasă.
B.T.: Da, o stiu foarte bine. Eu i-am iubit pe-amândoi pentru că eram copil si eram fascinat de radio. Dar tu, ai făcut profesionala de electrician la Anina?
C.P.: Da, electrician de mină.
B.T.: Ai lucrat în mină, dar cum ai ajuns să mergi la scoala de maistri?
C.P.: La Anina n-am lucrat la mină pentru că eram încă minor. Am lucrat la suprafată, la Lisava, greu m-au convins să intru în mină. Urmând liceu, eu vroiam să am timp liber si prima dată am ocupat un post de ventilatorist si după aceea văzând eu că am profesională si mă pricep la locomotive Diesel electrice, nu m-or lăsat acolo, m-or dus în echipa de montaj. După aceea am ajuns să montez cu Topală masini de extractie si alte chestii care tineau de ultima generatie a tehnicii rusesti la vremea respectivă. Asta, în anii 1981. A fost apogeul meu pe linie energetică.
B.T.: Tu mai tii minte cam câti kilometri de cale ferată si de lini electrice sunt în subteran la Lisava, la locomotivele alea care erau toate orizonturile, cam câti kilometri ar fi?
C.P.: În orice caz, pot să-ti spun că aveam în discutie în diferite sedinte la vrea respectivă, atâta electricitate aveam noi în subteran cât n-avea orasul Oravita la suprafată. Deci, imaginează-ti că aici cuprinde mina Ciudanovita, Lisava, Răpsagu, 10 bis… La un moment dat, cu “Putul 5“, ambitia lor a fost ca să ajungă al doilea put din Europa. Să se ajungă la 1000 de metri adâncime. După aia m-am reîntors la mină că am zis să le punem pe picioare. Deci 1000 de metri adâncime ar fi avut putul ăsta si ar fi avut sus în turlă două motoare de actionare a moletei de 1 megawat putere motorul. Deci, 1000 de kilowati în dreapta, 1000 de kilowati în stânga actionate la tensiunea de 6000 de volti, Deci, asta a fost premieră, mă rog, cu megalomania cum se practica atunci, dar au tras linie de înaltă tensiune până acolo unde era halta la Lisava, unde era o statie specială la înaltă tensiune, 110 mii volti la 6000 numai pentru acest put.
B.T.: Tu mai tii minte cu ce viteză se încărcau vagoanele în colivie si în cât timp ajungea transportul de jos până la suprafată, cât dura transportul?
C.P.: În primul rând era asa, n-aveai voie să mergi mai mult de 8 metri pe secundă la transport de personal, iar la transport de materiale, erau 11 metri pe secundă. Si-atuncea, Putul 5 n-a apucat să fie pus în folosintă, i-a prins revolutia la minus 400, deci cu el ajungea la minus 600 de metri sub nivelul mării.
B.T.: Câte vagoane se încărcau într-o colivie? Două sau patru?
C.P.: Într-o colivie se încărcau 2 vagoane în varianta Ciudanovia, la Lisava, 4 vagoane, asta la vremea respectivă. Iar dacă s-ar fi pus Putul 5 ar fi fost 6 vagoane, pe 3 etaje, puse două câte două pe etaj.
B.T.: Ai idee cam câte locomotive erau în subteran, în toate minele astea? Că la fiecare orizont erau câte două sau patru.
C.P.: Ei, în orice caz, noi la Ciudanovita eram dotati cu locomotive electrice, din astea cu baterii. Si aveam la vremea aia vreo 11 locomotive, cu rezerve vreo 20. Ce tinea de Ciudanovita. Mai târziu s-au băgat locomotive Diesel, din astea specifice diametrului galeriei. Prima dată s-au băgat la Lisava pentru că acolo erau galeriile mai mari si extractia era mai mare, mai masivă.
B.T.: Câte orizonturi erau la Ciudanovita?
C.P.: Erau patru orizonturi la Putul Orb si un alt orizont, al treilea… s-a deschis încoace mai devreme…, Putul 333/330. La Putul 1, unde s-a întâmplat nenorocirea, erau 2 la vremea aia, sus si jos, că restul erau exploatate de rusi. Apoi s-au întins la Putul 1 orb, unde am montat masina aia de extractie.
B.T.: Tu mai tii minte de magistralele care au fost făcute între Ciudanovita si Lisava, câte au fost?
C.P.: Magistrala aia…, faimoasa magistrală de la orizontul 60, care lega Ciudanovita de Lisava, acolo unde inginerul Boncoi, fostul director, a fost topograf la vremea aia, atât de bine a condus lucrările încât a fost diferentă de vreo 30 de centimetri între lucrarea care a plecat de la Ciudanovita, si cea de la Lisava. Erau două brigăzi, una a plecat de la Ciudanovita si cealaltă de la Lisava si s-au întâlnit undeva deasupra lui 10 bis.
B.T.: Ce lungime avea magistrala?
C.P.: Avea cam vreo 6 kilometri. În linie dreaptă…
B.T.: Toată electrificată, cu lumini ca pe boulevard.
C.P.: Era Diesel Electrică atunci, era noutatea asta că trebuia să facă legătura între două mine si era mai mult o magistrală de legătură între cele două mine, nu să se facă extractie pe-acolo, scopul a fost ăsta, Putul 5, ăsta era viitorul anilor ‘89. Rezervele care le mai aveam acuma era sub formă de trunchi de con si sunt în zona 10 bis. Acolo sunt rezervele. Ei, sunt multe de povestit! Din câte stiu ca energetic, dar cei din alte domenii poate nu stiu prea multe.
B.T.: Sigur că minele astea erau si un punct strategic militar, în caz de război nuclear putea să fie folosit pentru adăpostul populatiei.
C.P.: Nu era ca un metrou, dar, ca orice mină, poti să aduci lumea, dar închipuieste-ti că dacă aduci lumea la un cataclism, pe cine să ascunzi în mină? Hai că-i luai pe cei din Ciudanovita că erau aproape, dar ce făceai cu orăvitenii la 13, respectiv19 km? Nu era conceput ca un refugiu din ăsta. Noi am avut si Sasca, am avut si Ciclova…, unde se perindau oamenii ca să scape de radiatii. O perioadă, o lună, două lucrau acolo, apoi îi aducea înapoi la uraniu ca să nu încasezi uraniul ăla, să nu te iradiezi prea tare.
B.T.: Dacă privim harta unui oras si vedem câte străzi si strădute are, cam câte străzi si strădute ar fi în subteran, în toate galeriile si nisele alea, în toate suitoarele alea? Ar fi 2, 3 orase de strădute în subteran, la toate orizonturile alea?
C.P.: Acuma la forma lor de galerie, poti să le spui strădute, dar redus la o scară, e mult prea pretentios. Nu, nu chiar la nivel de oras, pentru că nu erau lungimi asa de mari,
B.T.: Nu ca lungimi ci ca număr, adunându-le si pe cele închise de pe vremea rusilor si până acum.
C.P.: Asa da. Poti să depătesti numărul de străzi. Minele astea au fost exploatate intens, rusii vroiau să ia cât mai mult uraniu de la noi ca despăgubire de război, timp de 20 de ani. Până în ’66 uraniu se ducea la ei, la rusi. Din ’66 până în ’81 s-a dus la Haldă (depozitat loca,l sub formă de dealuri imense si apoi acoperite cu un strat de beton ca protectie împotriva ploilor care spălau uraniul si-l cărau înapoi în pământ sau în mediul înconjurător). Ei, si din ’81 până în ’85 s-a expediat la Brasov, la Feldioara. Era o variantă interesantă, se poate discuta si asta. Noi nu am ales tehnica rusească de îmbunătătire a uraniului nostru cu izotopi radioactivi de la rusi, cum o practicau rusii, si culmea este că am avut oameni destepti si atuncea si am folosit tehnica Candu canadiană (România este singura tară din Europa care produce în prezent combustibil nuclear pentru centrale nuclearo-electrice de tip CANDU.) si culmea, era o mare premieră la vremea respectivă, o tară socialistă să facă o combinatie cu o tară capitalistă si uite, acum dovada, că la noi functionează si acuma reactoarele de la Cernavodă cu uraniul ăla de la Ciudanovita, de la Lisava. Dar, repet, tehnica nu-i rusească, e canadiană si ne batem capul acuma să facem grupul 3, 4, reactorul 3, 4, avem specialisti, dar n-avem bani. E vorba să vină chinezi. Culmea e că noi ar fi trebuit să avem deja grupul 7 încă de pe vremea lui Ceausescu, dar l-a pus dracu să facă termocentrala de la Crivina, pe care au dat-o la fier vechi. Sunt multe chestii, că nici nu mă pricep să ti le povestesc cât le stiu si eu. Sunt niste cursuri în domeniu făcute pe la Brasov, noi am putea multe să discutăm, dar mi-e teamă că fiind înregistrat să nu spun si prostii, care …
B.T.: Poti să spui că nu mai este partidul comunist ca să te bage la puscărie, iar pe ăstia din ziua de azi nu-i interesează ce spui tu, despre ce-a fost.
C.P.: Acuma e si mai rău ca atunci. Dar nu despre asta e vorba, poate nu dau eu niste date exacte si te iei după ele, nici eu n-am un scenariu asa…
B.T.: E vreo sperantă să se deschidă mina, s-o exploateze?
C.P.: Păi, nu stiu, eu acuma am revenit în Oravita de la Timisoara. Crede-mă că dacă mâine s-ar deschide mina, as fi primul care m-as duce acolo, tot legat de Putul 5, să ajungem la 1000 de metri. Rezerve avem de uraniu, dar e greu de scos de acolo cu metode clasice. Cu colivii, nu prea mai tine figura. Sunt azi în vest proceduri noi care diluiaza uraniul în adâncuri si îl scoate la suprafată sub formă lichida. Problema e că există pericolul de contaminare prin scurgerea acestui lichid pe sub pământ în locuri nedorite, suferind si noi si vecinii nostri. Sunt lucruri care tin de tehnologie. Clasic nu se mai pune nimeni să mai scoată, ci îl dizolvă în adâncuri si-l scoate sub formă de apă, cu un PH ridicat radioactiv si atunci îl tratează chimic. Nu mai e de scos cu vagoane, cu dinamită …
B.T.: Păi nu, că americani au altă tehnologie, ei vin si-ti mută dealurile complet, nu mai fac puturi, nu mai fac galerii, vin cu masini mari si mută tot si ia direct din pâmânt. Am lucrat si eu cu inginerul Topală si mi-a fost si mie drag. Ce poti să-mi povestesti despre inginerul Iulian Topală? Că ti-a fost si tie drag.
C.P.: Eu am avut conflicte cu Tunea (seful lui Cusu de atunci), că m-am combinat cu Topală ca să mă dea la masini de extractie. Cu Topală a fost un succes, chiar era si un film ”Si totusi se poate” sau ”Bătălia Caiacului”.
B.T: …variatii si remontări din filmul meu “Primii PASI“…,
C.P.: …era un mare curaj la vreme aia, când noi am avut îndrăzneala să montăm o masină rusească, care să meargă fără asistenta lor, pentru că noi n-am vrut să vină asistentă rusească, ingineri mecanici rusi. Erau anumite secrete si nu vroiam să le stie rusii, si-atunci bătaia de cap a picat pe el si pe mine (eu din punct de vedere energetic). Tunea, pe partea cealaltă mi-a băgat bete în roate, dar totusi m-am descurcat. Iulian a murit destul de tânăr la 52 de ani sau 53. Sunt multe de spus de Topală. M-am regăsit cu el în Timisoara, cu el si cu Narita, pentru că eu i-am adus pe Narita si pe Opris. Împreună am vrut să facem ceva în Timisoara, dar el a murit si ăstia au revenit înapoi în Oravita si eu am rămas în continuare la altă firmă în Timisoara unde m-am ocupat de hale industriale, statii de înaltă tensiune la diferite depozite nationale si internationale care s-au făcut - Kaufland, Lindler care au venit în România, Fabrica de piese de schimb Airbus la Brasov. Acolo am făcut o statie de transformare. Noi cu nemtii acolo facem piese de schimb pentru cele mai mari avioane din lume. Ambitia Airbusului este să facă avioane de o mie de locuri, dublu etajat si uite, noi românii, acolo la Ghimbav facem piese de schimb pentru ăstia si eu am avut ocazia să mă ocup acolo de înaltă tensiune. Multe pot să spun din lucrările mele de referintă care au reprezentat priceperea mea în energetică. A fost o continuitate a mea, cu care am plecat de aici de la Oravita, de la mină. Aici am învătat multe si m-au ajutat mult.
N.C. : S-a terminat bateria. (Pentru legatură internet Nicu Chise si Cusu Pavel au trebuit să umble printre clădirile orasului Oravita pentru a prinde un semnal mai bun de legatură cu Australia. Calculatorul fiind pe baterie si-a consumat repede curentul si a trebuit să intrerupem interviul.) Trebuie să închidem.
B.T.: Vă iubesc pe toti ca pe niste frati.
C.P.: Te cred. Si noi te iubim. Eu sunt foarte emotionat, acum după treizeci si patru de ani de când nu ne-am văzut.
B.T.: Vă iubesc mult si vă multumesc. Doamne ajută!
C.P.: Doamne ajută!
Nota Observatpr ; Ben Todica locuieste in Melbourne Australia
|
Ben Todică 10/2/2014 |
Contact: |
|
|
