Sinceritate, adevăr si minciună
„Sinceritatea este temelia vietii spirituale.”
– Albert Schweitzer
Omul sincer beneficiază de calitatea franchetii, a loialitătii. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine si cu ceilalti, fiindcă nu poti fi sincer cu ceilalti, dacă nu esti sincer si împăcat cu tine însuti. Când mintim si nici măcar nu constientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci si pe noi însine. Anton Pavlovici Cehov spunea că „cel care se minte pe sine si-si pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalti”.
Unii consideră sinceritatea a fi o prostie. Si-atunci să ne întrebăm: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar să ne străduim a fi pe cât posibil sinceri? Sau este mai bine să ne învăluim în vălul negru al ipocriziei? Fiindcă dacă ar fi să dăm culoare sinceritătii, am spune că ea are culoarea albă, iar falsul, minciuna, ipocrizia - culoarea neagră.
A fi sincer înseamnă a grăi adevărul, înseamnă să existe o concordantă între gânduri, cuvinte si fapte. Oamenii sinceri au fetele senine, privirea clară, te privesc direct în ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este linistit, netemător, împăcat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinosi poartă măsti pe chipul lor, îsi falsifică personalitatea, sunt vesnic agitati. William Shakespeare se întreba: „De ce nu-s oamenii asa cum par?” Si continua: „Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni!”.
Cei în necunostintă de cauză, nehotărâtii, amestecă uneori adevărul cu minciuna, dau culoare gri adevărului, culoare neclară, amăgitoare, derutându-i pe cei din jur. Dar spusele lor pot fi verificate si confirmate sau infirmate prin observatie, prin experientă, prin demonstratie logică si oamenii pot fi adusi pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie să existe, la ei, o cât de mică deschidere a sufletului spre adevăr. Comunicarea este necesară în relatiile dintre oameni pentru întelegerea adevărului, pentru lumina lui, de multe ori în scopul elucidării unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate în întuneric si nu poate iesi la lumină. Vorbim de adevărurile care ne înconjoară. Se mai întâmplă să spui adevărul si să nu fi crezut, fiindcă cel căruia i-l spui, judecă prin prisma propriilor lui păcate; el este un om obisnuit cu minciuna si desigur că este greu să accepte adevărul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevăr, crezând că astfel se debarasează de minciună..
Pragmaticul William James spunea: „O propozitie este adevărată dacă este utilă”. Poate ar trebui formulată invers, si anume: Dacă ceva este clar si util omului, înseamnă că el contine adevărul. Si pentru a constata utilitatea, trebuie folosită simtirea si ratiunea. Ratiunea va decide dacă acea destăinuire, acel adevăr trebuie exprimat sau trebuie retinut, eventual asteptat momentul adevărului, întrucât el poate să rănească uneori, sau să facă chiar mult rău celuilalt sau celorlalti. Dar, nici nu trebuie să ne trezim că facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, mărturisind tot adevărul pe care-l stim, împovărându-l pe celălalt, obosindu-l. Se mai întâmplă să fii sincer fără să simti cât de mult ai plictisit sau l-ai zăpăcit pe celălalt. Dacă dai de un om întelept, el poate fi politicos, te ascultă si nu retine nimic. Altul, îti întoarce spatele.
Dădeam cândva ca exemplu piesa „Rata sălbatică” a lui Henrik Ibsen, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a cărui operă a avut o însemnătate majoră pentru generatiile care i-au urmat, inclusiv pentru generatia secolului nostru, temele si moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profundă a psihologiei omului si a filozofiei vietii. Criticul de artă Petru Comarnescu l-a numit „uriasul Nordului, poetul icebergurilor, cântăretul serios si grav al ciocnirilor de constiintă, vizionarul viguros al ultimului romantism”, întrucât a fost preocupat de influenta crizei moralitătii individului asupra societătii, de adevăr si minciună, „încercând să trezească o umbră de idealism în noi”, comenta altcineva.
Ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi, este, se poate spune, o axiomă pe care a supus-o dezbaterii în operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera că un adevăr absolut si general valabil pentru toate persoanele nu există, pentru că timpul si societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalitătile se schimbă, astfel întelegerea lumii sau orice tip de întelegere se schimbă; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate să nu mai fie valabil si astăzi, adevărul fiind într-o schimbare continuă. Această idee Ibsen a supus-o gândirii treptat, trecând-o prin mai multe piese de teatru, filozofia sa părea că se contrazice si totusi ea se lega si se definea prin adâncirea gândirii în următoarea piesă. Interesul său fată de adevăr, de conceptul de adevăr s-a datorat comportamentului societătii norvegiene din timpul său, el considerând că important este a se preocupa de revolutionarea sufletului oamenilor. Conceptia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc central în gândirea sa. Statul era ca o limită pentru individ, pentru el individul si cetăteanul fiind două concepte diferite; cetăteanul - legat de regulile societătii si de politica statului, pe când individul - ceva interior, lăuntric, care-l face pe om, uman. Pentru întelegerea lumii, a societătii si a omului, individul trebuie înteles a fi mai mult decât un cetătean care trăieste într-o societate, el luptându-se pentru a scăpa „din conventionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este „dotată” societatea. În piesele sale dialogul, până la urmă, duce la încercarea si încurajarea omului de a fi mai bun si de a deveni constient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.
Cineva a sintetizat foarte bine cele două piese ale lui Ibsen: „În Nora avem un Ibsen răzvrătit - care iubeste adevărul pentru adevăr si pentru morala înaltă. În Rata sălbatică avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predică dreptul la viată al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinte”. Titlul folosit „Rata”, semnifică pasărea, imaginea sufletului care scapă din trup, iar adjectivul „sălbatică” – întăreste ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei si la limitările date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui îsi pierd libertatea în momentul în care li se dezvăluie adevărul. În câteva cuvinte, în piesa Rata sălbatică, se porneste de la ideea că rata trăieste în cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericită pe cale să se destrame la aflarea adevărului ascuns până atunci, iar doctorul, prieten al familiei, încearcă să medieze folosind o formulă cinică: „Ascultă, domnule …, nu te mai servi de această vorbă pompoasă ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună... Dacă îi iei unui om obisnuit minciuna vietii, îi iei în acelasi timp si fericirea”. Si în loc să re-învete zborul, rata sălbatică a lui Ibsen, rănită, se cufundă în moarte…
Lectura piesei te pune mult pe gânduri: Trebuie spus si înfăptuit adevărul cu sinceritate, chiar dacă uneori pretul plătit este mare? Nu era mai bine să nu fi existat acea destăinuire? „Rata sălbatică” nu-si putea trăi viata fără să cunoască adevărul? Sinceritatea dezvăluirii adevărului nu a făcut mai mult rău? Se astepta cineva la reactia tinerei de a nu suporta adevărul si a alege sfârsitul vietii - sinuciderea? Nu este mult adevăr în aforismul: „Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândesti, ci a gândi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul ratiunii să actioneze asupra simtămintelor? Dar „Rata sălbatică” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevărul, ea este, în principal, drama omului neputincios fată-n fată cu adevărul.
Filozoful si scriitorul francez Pierre Janet spunea, si aici se pot cantona întrebările, răspunzând: „Nu e întotdeauna bine să spunem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să n-avem pe inimă decât ceea ce am putea spune”. Si să mai avem în vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: „Sinceritatea este singura bogătie a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea înseamnă o inimă deschisă spre adevăr. Nu putem trăi în minciună! Sinceritatea trebuie să-l îmbogătească pe celălalt, nu să-l sărăcească sau, mai rău, să-l lovească. Iar omului i se cere să aibă puterea de a suporta adevărul ascuns si dintr-o dată dezvăluit, înfipt ca un cutit în inimă. Concluzia este că firile slabe nu pot primi adevărul, el le tulbură. Curaj si întelepciune îi trebuie si celui care dezvăluie adevărul, si, la fel, curaj si întelepciune celui care primeste adevărul în suflet. Dar, adevărul trebuie să triumfe! Există si remedii pentru rănile care ar putea fi produse în urma dezvăluirii adevărului. Dintre acestea, în primul rând, ar fi alegerea momentului mai putin dureros al destăinuirii, iar dacă acest adevăr a îndurerat fiinta, există posibilitatea de a cere iertare, de a încuraja fiinta, dar … să nu fie prea târziu. Sentimentul iertării este nelimitat, el poate ocupa întregul suflet: „… ci până la saptezeci de ori câte sapte!” să ierti. În fond, sinceritatea face parte din simplitatea vietii. Simtirea omului o dramatizează. Copiii sunt sinceri, chiar dacă ei fac cu greu distinctie între real si imaginar alterând adevărul, ei totusi nu mint. Sufletele lor sunt curate si nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos si i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Cea de-a nouă poruncă este „Să nu mărturisesti strâmb împotriva aproapelui tău”, adică să nu minti.
Politicienii, oamenii care fac politica în interesul tării, trebuie să fie sinceri? Peiorativ, se spune că sunt cei care fac din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur că nu toti se înscriu în această formulă. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau functia le schimbă personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altădată? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician să fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numită de unii „arta ticăloseniei”, tocmai fiindcă există întotdeauna motivatia compromisului, a promisiunii si a neîmplinirii. Filozoful francez Paul Ricoeur (1913- 2005) dădea o conotatie pozitivă termenului de ideologie, reusind să argumenteze într-o manieră convingătoare că între ideologie si om, ca fiintă socială, este o legătură greu de rupt. Atunci cum o rup cu atâta usurintă unii politicieni?
Când filozoful si politicianul italian Giovanni Gentile(1875-1944) vorbea de „celălalt” din noi, ne amintea că cel dintâi tribunal din vasta retea de tribunale de pe pământ si din cer, în fata cărora suntem judecati din când în când si cărora le recunoastem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie în interiorul spiritului nostru”. El este liber si se frământă, cântăreste continuu, pentru a lua o anumită decizie. „Chiar dacă am fi în stare să ne răzvrătim împotriva oricărei forme de disciplină socială, spunea Giovanni Gentile, va trebui să ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Si spiritul nostru, pentru echilibrul fiintei noastre, trebuie să beneficieze de sinceritate si întelepciune. Idealismul lui Gentile punea în valoare adânca întelepciune a filozofiei crestine: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”.
Când politica se dovedeste a fi haotică, este normal ca oamenii să aibă cumplite îndoieli, să devină suspiciosi, pentru că ei au nevoie de adevăruri spuse cu sinceritate, pentru a întelege si a pune umărul la ridicarea societătii. De aceea, cred, că pentru reusită este nevoie în primul rând de sinceritate din partea alegătorilor, dar si a candidatilor. Interesele tării trebuie gândite, întelese, în acest moment important. Sinceritate înseamnă adevăr si adevărul însemnă verticalitate.
Opusă sinceritătii este perfidia, o trăsătură de caracter manifestată prin minciună, cinism, răutate, viclenie, necinste (separate sau împreună toate), de multe ori în ciuda aparentelor binevoitoare. Si ele sunt folosite în zilele noastre drept arme de luptă dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge până si „o natie”, spunea Părintele arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre.
Si să ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gândirea înversunatului comunist Lenin, care pentru atingea scopul recomanda: „Trebuie să folosim orice siretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună…”.
Vavila Popovici - Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 10/1/2014 |
Contact: |
|
|
