Toamna mea, de unde vii?
ceas de cumpănă ne-ncearcă
peste anul de răscruce,
fuge timpul, fuge, fuge,
mă opresc în deal la cruce,
ostenit fără de zare,
rătăciri de dor amare,
si cutreier si mă-nchin
peste-un cer plin de senin,
căci as vrea să fiu un altul
să pătrund mereu înaltul,
viata ca să-mi fie vis
cum o soartă mi-a prezis;
galbenul miraj de toamnă
picură sânge din răni,
plouă cu paseri flaminge
peste-un univers baroc
si nu plouă, parcă ninge
la confetti-n ritm de roc.
Lăutarul Orfeu plânge,
plânge si Euridice,
trupul ei închis în somn,
sub privirile de domn,
adunat si risipit
lângă tâmpla mea nebună,
într-un minus infinit
s-a lipit mereu de lună...
vine toamna, trece toamna,
cade frunza, plânge codrul,
frunz-a băjenit norodul,
lăsând văile pustii,
câmpul fără herghelii,
fără de sperante, omul,
ca si iarba, ca si pomul;
trec cocorii peste zare,
împânzind strigoi pe cer
tot văzduhul e o harfă
prinsă-n ceturi si-n mister,
plâng iluzii muzicale
ce se sting în în sunet trist,
s-a lăsat toamna pe vale
în culori de ametist.
|
