Ion Minulescu - medalion literar
La saizeci si trei de ani, Ion Minulescu moare subit la Bucuresti în urma unui colaps cardiac.
Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de disparitia atât de surprinzătoare a poetului ”Romantelor pentru mai târziu”. Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare si excentrică atât în îmbrăcăminte cât si în spirit, mereu strălucitor si mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate sezătorile literare pe care le patrona, recitindu-si poeziile.
Fiu de oltean din părtile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf si mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viată lipsită de griji, începe scoala la Pitesti si debutează în poezie la 16 ani.
Termină liceul la Bucuresti si pleacă la Paris ca student, rămânând sase ani fără a-si finaliza studiile.
Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca “belle époque”. În acest timp capitala Frantei trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism si suprarealism în poezie, între naturalism si reformele proustiene în proză si între impresionism si orientările novatoare impuse de fauvism si cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie ci este asimilat cu valorile perene ale artei.
Aici poetul îi cunoaste pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunostintă cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise si Giacometti. Poezia se redimensionează musical si pictural, proza prin opera lui Proust si Gide se modernizează, teatrul si cinematograful intră într-o nouă fază.
Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viata.
Reîntors în tară după sase ani, vine cu un aer nou de schimbare si când îi apare în “ Convorbiri critice” romanta “În orasul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: “ Rogu-te, cine-o fi Minulescu? “În orasul cu trei sute de biserici” este ceva nepretuit. Ăsta nu mai e domnisoară! Ăsta e bărbat! Brava lui. De mult n-am mai avut asa o impresie. Îl salut călduros si-i multumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…”
Minulescu a fost un functionar cu grad înalt în erarhiile de presă si cultură, un om cu relatii care n-a dus grija banilor, a fost onorat si lăudat, a călătorit mult si a avut o viată de familie împlinită.
Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în timpul vietii 6 volume de versuri care i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică si plastică etc.
În anul 1914 s-a căsătorit cu pictorita si poeta Claudia Millian, fosta sotie a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucretia.
Opera lui a avut în epocă, dar si după aceea, un destin mai putin obisnuit. Receptarea ei frizează senzationalul. Romanele “Coregent la limba română”, “Rosu, galben si albastru” si “Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiogafic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul si nuvelistul Minulescu cultivă misterul si realismul sentimental ieftin si senzational, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest. Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creatiei minulesciene, desi în timpul vietii piesele lui au făcut furori. Între 1921 si 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în Bucuresti, Iasi sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi garnisite cu patetism si grandilocventă.
Opera lui care a trecut granita timpului a fost poeziea. El a reabilitat romanta sentimentală, gustată de contemporani dar si de cititorii de astăzi. Comentariile critice discern noutatea, alura socantă a versului, ciudăteniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului si a expresiei poetice, dar si muzicalitatea. Perpessicius vede în poezia erotică minulesciană „cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desfiintează ca poet în pamfletul „Seara”.”Zgomotul operei sale- arată Arghezi- nu a trecut pragul cenaclurilor si al cafenelei, din inspiratie îi rămân exterioritătile disparate, firimiturile, pleava, mătreata unei idei, pielea jupuită a unei imagini...e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism...el cântă numerele paisprezece, douăzeci si unu si sapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcându-se în obscurităti... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucrubatie de cititor naiv si umflat...e plin de cuvinte străine... verbalism insipid si de prost gust...mahalagiu epatat si rafinat de cinematograf... Acest pamflet îl supără pe scriitor si în anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a tinut seamă de Arghezi, care de altfel i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există niste flash-uri portretistice ale unor contemporani, niste caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un tântar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „ o sticlă ce Cotnar, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „ o perlă fină, strivită de copita unui măgar.”
Succesul „Romantelor...” este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune că „... poetul se înfătisază pe sine ca un reprezentant al artei viitoare...” El impune figura unui poet urban atât prin motive cât si prin stările de spirit, pe care le cultivă. Si îsi ia ca aliat publicul.
Poezia lui vine de la Eminescu si Macedonski pe care aproape la început îi pastisază. După Eminescu romanta intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.
După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului.
Venit de la Paris, o ia metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Stefănescu-Est. Prezenta sa în boema bucuresteană capătă strălucire la Terasa Otetelesteanu, fieful literaturii de avangardă. „ O cafenea este pentru artisti o universitate”- va zice Arghezi.
Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă reconditionarea romantei eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e si cea mai superficială. El rupe versul traditional si-l „ răscăcărează”-cum zice Arghezi- în unităti asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare.
Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferenta auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă soapta, îngânarea, lamentatia cu declamatia si emfaza. Noua romantă practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor:
„Eu sunt o-ncrucisare de harfe
Si trompete
De lenese pavane
Si repezi farandole,
În lacrimi port impertinente sonorelor mandole.” Sau:
„Eu sunt o-mperechere de straniu
Si comun,
De aiurări de clopot
Si frământări de clape-
În suflet port tristetea planetelor ce-apun,
Si-n cântece, tumultul căderilor de ape...”
Multi comentatori au evidentiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se deslusesc numai formele gigantice. În „Roamnta soarelui” se desfăsoară o perspectivă planetară:
„Dau fluviilor gratii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar muntilor dau zare, aspecte de gorile,
Si brazilor, pe coaste, pozitii indecente.”
El face din romantă o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creatii célčbre. Enigma eternului feminine devine si mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca si senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă:
“Lesbos mi-a dedicate un temple,
Citera altul,
Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile
Si-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond
Din Orient,
Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…”
Erosul reprezintă tema si, în acelasi timp, mitul cel mai consistent al romantei. In “Strofe pentru toată lumea” si mai ales în “Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însusi numeste “romanta meschină”:
“Dac-ai crezut c-ar putea să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înselat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat.”
Minulescu a trecut încet –încet de la simbolism la baroc. Romantele lui sunt mărfuri de import aclimatizare pe sol românesc. El a îmbogătit natura poeziei românesti cu un peisaj nou si peisajul simbolismului cu un colt de natură indigenă. El persiflează simbolismul. Peisajele minulesciene sunt baroce nu numai prin parcurile cu statui si nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului.
În versurile lui se întretesc: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimental evadării, si, uneori, si poza cu declamatoriul. Romantele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesture teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În “Ecce homo” el este “ o-mperechere de straniu/ Si comun,/ De aiurări de clopot/ Si frământări de clape...”:
„Eu sunt o armonie de proză
Si de vers,
De crime
Si idile,
De artă
Si eres-
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Si-n vers, vointa celui din urmă Nenteles!...”
Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotica a lui MiINULESCU este cea mai personala de la Eminescu incoace.
Ion Minulescu:
A XI - porunca
Asculta, priveste si taci!...
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-nveti sa cladesti.
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci...
Asculta, priveste si taci!
Când simti că păcatul te paste
Si glasul Sirenei te fura,
Tu pune-ti lacăt la gura
Si-mplora doar sfintele moaste -
Când simti că păcatul te paste!...
Când simti că dusmanul te-nvinge,
Smulgându-ti din suflet credinta,
Asteaptă-ti tăcut biruinta
Si candela mintii nu-ti stinge -
Când simti că dusmanul te-nvinge!
Când bratele-ncep să te doara,
De teamă să nu-mbătrânesti,
Ramâi tot cel care esti -
Aceeasi piatră de moara -
Când bratele-ncep să te doara!...
Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveste si taci!...
Din brate fă-ti aripi de fier
Si zboara cu ele spre cer!...
|
Ion Ionescu Bucovu 9/26/2014 |
Contact: |
|
|
