De vorba cu Domnita Neaga
NIMENI NU TE ÎNVATĂ SĂ SCRII... ESTI PE CONT PROPRIU ...
1. Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde ati copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părintii dumneavoastră de aceste locuri poetice?
D. N. : Urluiul nu se deosebeste prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelasi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetatie, văi înverzite, râuri linistite, câmpia nesfârsită...Dar, Doamne, la câtă meditatie te îndeamnă nemărginirea ei!
Se spune că anii copilăriei îsi pun amprenta pe toată viata de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vietii mele, dar am si amintiri dramatice despre niste întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemultumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Si, fiindcă nu cunosc o instantă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creatie...
Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să retină absolut totul. Ce se trăieste la această vârstă nu se uită niciodată...
A doua parte a întrebării, de fapt tot o întrebare, se referă la părintii mei si la poeticele locuri natale. Cooperativizarea agriculturii, de la sfârsitul deceniului al VI-lea si începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă...Pentru ei continuarea existentei în acelasi spatiu îsi pierduse sensul. Poezia locului nu tinea de foame. Au ales să vină la oras. Cred că a fost unica optiune. Unde puteau să migreze?... Am părăsit cu totii ( părinti si copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaste, fără să-i aflăm nemijlocit părtile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită esecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, stearsă de praf, reconstruită, cosmetizată chiar...Dacă altii cred că o pot face nu va fi decât o răfuială a mostenirilor de mentalitate...
2. Care a fost impactul cu lumea pestrită si zgonturoasă a orasului? V-a ajutat să vă dezvoltati spiritul rebel incipient?
D.N. : În 1961, Rosiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăsel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiintarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe. „Lumea pestrită si zgomotoasă” de care amintiti era formată din tăranii care aspirau la conditia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine si dreptul de a-si aduce copiii la o scoală din oras.
Cât priveste spiritul meu rebel, nu am a nega acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptătile care mi se făceau. În scoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiti, părtinitori, slugarnici, multi dintre ei adepti ai dictonului „ magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinti erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu stiau carte, dar luau note mai mari ca mine si premiul la sfârsit de an scolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire neîndeptătită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel putin un punct... Cred că sunt perioade în viata noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi si de a si arăta celorlalti libertatea noastră... „ Libertatea este primejdioasă si a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.
3. Cine sau ce v-a determinat să scrieti poezii?
D.N. : Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă si am primit o educatie sănătoasă. Cred că de la tata mostenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Si mai cred că încă din preadolescentă, sub influenta mediului, natura mea umană a început să se slefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu usurintă un termen comun printr-o metaforă, fără să stiu, bineînteles, ce este metafora.
În liceu, nonconformismul pe de o parte si spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalitătii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredintat spre lectură profesorului de limba română, el însusi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discretie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile si nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice...Pesemne că nu i-au plăcut... N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alti colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeseanu si încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar si a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit si respectiv publicat primele creatii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Arges, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.
Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declansat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe altii să ne descopere...
4. Cât de mult a contat cenaclul revistei Arges în formarea dumneavoastră? Descrieti-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei...!
D.N. : Scriitorii de pe lângă revista Arges a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Tărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeseanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artistii plastici Lucian Cioată, Barutu Arghezi, Gh. Vrăneantu...au însemnat prezenta profesională declansatoare a unei frumoase vocatii.
Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăsite si asumate; se produce un proces de împărtăsire a experientei, urmat de unul de asumare, când experienta a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învătat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însotească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităti de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice...Am frecventat însă si cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Pitesti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeseană...
Cenaclul revistei Arges, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult niste întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câtiva redactori si câtiva invitati. M-am simtit privilegiată. Am cunoscut multe personalităti literare pe care redactorul-sef, Gheorghe Tomozei, le invita de la Bucuresti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom... Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine...
Trăiam în aceeasi lume, dar simteam în lumi diferite... Nimeni nu te învată să scrii. Esti pe cont propriu. Poti să ai valoare sau nu. Creatia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de poeme în prezenta lui Nichita. Reusisem să le bat într-un singur exemplar la o masină de scris. După lectura mea plină de emotii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă si-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzlete, de pe frunte, în timp ce citea...De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumusetea cerului unei seri de aprilie. Mă asteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o... O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea...
5. Rosioriul cultural al anilor 70 v-a acceptat? Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseati spiritual în poezia romanticilor care se detasau de realitate si se dedau la poezie, folosind „ violenta limbajului”...
D. N. : A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vietii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Arges. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul si în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucuresti.... Cred că abia atunci m-am întors „acasă”. Mi-am redefinit temele si motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror învelis metaforic, atât eu cât si altii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar...Nu am fost tributară modelor si curentelor poetice. Eu am scris ce am simtit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Rosioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări si asociatii, mi-am păstrat identitatea si nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domnitei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele si motivele literare, prin prozodie, prin tendintele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii si a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că apartin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artistilor iresponsabili a trecut de mult... Si la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie...
6. Care sunt personalitătile si momentele memorabile din cultura rosioreană despre care puteti povesti aici?
D.N. : În perioada despre care vorbim, exista în Rosiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,... fără să îi mai nominalizez pe artistii plastici. Unii dintre cei enumerati aveau cărti tipărite, altii băteau la portile editurilor, altii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din orasul nostru „capitala culturală a judetului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre acesti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu as putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice...
E aproape un paradox, însă, să constati revirimentul cultural al acestui spatiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oras românesc mai banal, mai mediocru si mai despodobit sufleteste decât acest oras de cârciumari, de cojocari si de covrigari. Locuitorii rosioreni sunt vestiti pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate si efigii memorabile”...Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate si a adunat în Rosiori atâtia oameni talentati, ca să multumească si gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie...
7. De ce l-ati refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce ati mentinut aceeasi lentoare în a scoate volumele de versuri?
D. N. : În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viata literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub brat. As fi făcut-o cu mare plăcere si nu as mai fi asteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită... Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supozitie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi... Nu stiu ce influentă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar... despre morti, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele...
Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, desi multi care scriu tin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăiesti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detasează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce altii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul...! Că a trecut mult timp de la o aparitie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată... Orice amânare este o concesie făcută mortii...Pesemne că altele au fost prioritătile! Si apoi, de ce să nu recunoastem? Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel si acum. Mai avem mult de asteptat până când vom fi recunoscute ca si colege de breaslă ale bărbatilor, si nu un apendice al acestora. Mentalitătile se schimbă, din păcate, cel mai greu...
8. Liviu Comsia regăseste în lirica pe care o scrieti o continuă nemultumire a răspunsurilor primite de la eul personal despre cine sunteti si ceea ce reprezentati, (parafrazez), încercând să explorati permanent propriile nelinisti...
D. N. : Are perfectă dreptate. Cred că domnul Liviu Comsia este printre putinii exegeti care au înteles mesajul poemelor mele, cred că Domnia-Sa a găsit „cheia” de la intrarea în cetate domnească a poeziei românesti, unde încerc să îmi aflu locul, iar opiniile expuse de dânsul în câteva recenzii, studii, articole, despre creatia mea poetică nu au încetat să-mi frământe spiritul si judecata. Fiecare creator îsi pune întrebări al căror răspuns îl poate găsi peste ani, sau niciodată. Căutarea este totul, iar creatia mea este căutarea. Nemultumirea vine poate din faptul că nu am atins acea treaptă a creatiei care să mă satisfacă si dincolo de care să nu mai văd decât lumina adevărată...
9. De ce scrieti? Pentru cine scrieti?
D. N. : Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am iesit afară din real nu mai sunt aceeasi fiintă, asemenea celorlalti. Scriu, fiindcă altfel nu se poate...
Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea... Ce-ar fi să-i lăsăm pe altii să răspundă?
„ Dacă scrii pentru cei din jurul tău si pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica... Îmi vin în minte si alte citate, dar renunt să le mai reproduc...
Pentru cine scriu?
Deocamdată, scriu pentru mine...
|
Marin Spalatelu 9/16/2014 |
Contact: |
|
|
