Note de vacantă : România în vigoare
Dacă un observator impartial s-ar teleporta ca prin minune în România anului curent si ar arunca o privire dezinteresată asupra stării natiunii, ar constata cu oarecare surpriză că tara nu mai corespunde cliseelor străvechi. Nu mai înnotăm în masa amorfă de trecători indiferenti si apatici, nu mai avem oameni dispusi să rabde în tăcere, nu mai auzim la stiri vesnicele lamentări pe marginea destinului nostru tragic, de popor situat la marginea dinspre prăpastie a Europei. Să se fi adeverit în fine chemarea din refrenul repetat până la exasperare, ”Desteaptă-te române”?
Sigur, nici salturi de bucurie nu facem, dar parcă ne uităm mai deschis, mai demn în ograda proprie si în cea a vecinilor, pândind sanse si căutând căi de ameliorare, încercând câte ceva prin propriile puteri si nemaiasteptând să vină solutia de la altii. Din ce în ce mai des, lumea de pe stradă zâmbeste, perechile se tin de mână, familiile îsi educă copiii să se poarte civilizat, se merge în concediu la tratament, la munte sau la mare, se fac iarăsi abonamente la ziare si reviste, apar timide încercări de sortare a deseurilor revalorificabile etc.
Stagnează audienta emisiunilor cu gargaragii, scade ratingul productiilor mass media de duzină si al liderilor de opinie gălăgiosi, găunosi, inculti. Nu se mai porneste de la prezumtia că tot ce vine din afară e bun. Nici derivata ei, că tot ce e de la noi ar fi lucru slab, nu mai este întru totul valabilă. Imitatiile ieftine după modele capitaliste umplu galantarele, prăfuindu-se. Creste, în schimb, simpatia pentru valorile nationale perene, cum sunt festivalurile folclorice, retetele si remediile naturale, din bătrâni, agricultura ecologică. Apar personaje literare relaxate, ne amuzăm distantat pe seama caraghiosilor nostri (genial personajul ”maimuta carpatină”!), sau ai celor din afară (haioase sunt comentariile personajului ”iepurele mizantrop”).
Pe scene si pe ecrane se impune cererea de spectacole cu substrat optimist, inclusiv al celor cu tentă naiv-educativă. Apar lideri informali, numai buni de modele de urmat, cum sunt sportivii de succes sau actorii pasionali, care însufletesc, apelând la mândria natională. E drept, uneori ne calcă apăsat pe pedala răbdării noastre blajine, generalizându-ne exagerat calitătile, dar oare nu e mai bine asa decât invers?
Nu ne mai izbim la tot pasul de oameni cu expresii faciale împietrite si, la cealaltă extremă, nu mai suntem agresati fonic, cu decibeli multi, de înjurăturile suculente, emanate de vreun strident, care tine cu tot dinadinsul să se facă remarcat. Nu ni se mai revelează la tot pasul acea surdă răvăsire proprie poporului condamnat la vesnica tranzitie. A dispărut aproape complet sarmanta sovăială a natiunii tinere (să nu uităm că ne-am coagulat abia la începutul secolului trecut si am fost îndelung striviti în pisălogul comunistilor, ce cu mândrie ne degradau la starea imprecisă de ”societate în curs de dezvoltare”).
Nu doar atât, dar dacă mă uit la istoria recentă, alt argument vorbeste pentru impulsul tineresc: democratia noastră împlineste douăzeci si cinci de ani. Ce vârstă! Era vârsta democratiei spaniole, atunci când am făcut eu cunostintă cu ea, la un sfert de secol după ce se eliberase de sub bocancul militar al dictatorului Franco! Cât de firească mi se părea pe atunci atitudinea ibericilor, verticală, total diferită de bălbâielile demagogice din România anilor nouăzeci!
Era evident că mai aveam mult de mers până să-i ajungem din urmă, mai exact un sfert de secol. Pe care l-am avut. De ce să nu admit că si ”tweenie România” are dreptul acum la un pic de lejeritate comodă, la fel ca ”tweenie Spania”, care îsi asuma nu demult mostenirea asupririi, ne-mai-încovoindu-se însă sub ea?
Ce vreau eu să subliniez este că se iese din inertie, se pune putin stavilă risipei grandomane. Chiar dacă ne miscăm, din păcate, destul de brownian, măcar suntem vigilenti si ageri. Iar legile încep să se ia în serios, intrând în vigoare. În facultăti, dar si în politică sunt si examene care se iau pe merit; banditi superbogati, care se credeau imuni, sunt condamnati si execută pedepse adevărate. România însăsi e în plină vigoare, tara câstigă, încet dar sigur, un tonus mai sănătos, mai viguros. Oamenii muncesc; o rată a somajului de aproape 70 % în rândul tinerilor, cum avem în Spania, ar fi de neconceput.
Mă gândesc la vorba poetului Marin Sorescu, cel care a avut revelatia lui ”cu mine se petrece ceva: o viată de om” si o văd cumva extrapolată la nivel macro, în plan national. Pe scurt, parafrazând: ”cu românii se întâmplă ceva, o viată de popor”! Mai bine zis, o vârstă de popor, una tânără, bineînteles.
Trecuti fiind de pe acum cei sapte ani de acasă, completati cu educatia de pe la scoli, depăsită perioada turbulentă a pubertătii, clasăm si majoratul, obisnuindu-ne cu ideea că avem deja un rost în lume, locul ne este dat iar planuri de viitor sunt destule. Democratia română e în faza în care, dacă ar fi om, ar avea deja carnet de conducere (mobilitate fizică garantată) si diplomă de absolvire (adică minte suficient de mobilată pentru mobilitatea mentală). Si-ar alege acum un rost, întemeiând o familie, cum s-ar spune.
Acum în România se poartă autosiguranta decentă, nu obraznică, asa cum era la modă pe la începuturile democratiei noastre pubertare. Să fim depăsit oare situatia umilului învătăcel, pozitia copilului ignorat, până îsi dibuieste singur, pe pipăite, drumul? Oare am ajuns în fine la vârste mai coapte? Si dacă da, atunci oare plătim asta cu pretul renuntării la candoarea tineretii noastre naive, de popor vesel? Am fost absolviti de răspunderi serioase până acum. Ce urmează?
În detrimentul spontaneitătii noastre savuroase, de popor lationo-estic voios, îsi face din ce în ce mai mult loc suveranitatatea usor blazată a tânărului de douăzeci si cinci de ani, care a depăsit nisipurile miscătoare ale vârstei majoratului, îndreptându-se spre vârste mai consolidate, cu pregătire temeinică dovedită prin diplomele de absolvire, eventual cu patalamale oficiale de la forul tutelar din Bruxelles.
Citeam deunăzi un articol de atitudine, în care autorul atrăgea atentia asupra moravurilor superficiale pe care le importăm din Occident. Brusc mi-am amintit remarca unei prietene nemtoaice, care aprecia comportamentul politicos al copiilor pe care ea i-a întâlnit în România. Cu mirare a exclamat: ”Aici copiii încă îsi mai respectă părintii si profesorii. Doamne ce reconfortant! Credeam că nu mai există asa ceva. Îmi aminteste de propria mea copilărie!
Cum adică ”încă”? – m-am alarmat eu. Adică e doar o chestiune de timp până când se vor transforma si ai nostri în tirani obraznici, ca aiurea prin lume?!
Ei bine, ne-am cam săturat să ni se spună că vizitele în tara noastră sunt ca niste călătorii înapoi în timp, într-o Europă dulceagă, de acum cinzeci de ani, dar poate că merită să facem o exceptie în ce priveste educatia. Eu nu subscriu tezei exaltate a ”poporului ales”, pe care unii o propagă printre conationalii mai slabi de înger, dar poate totusi mai avem o sansă să ne salvăm asa cum suntem, cât timp exact astfel de rămăsite de modestie cuminte trezesc invidia altora. Sfidare capitalismului, de trei ori sfidare! ”Ce n-a văzut vestul”, s-avem si noi ceva cu care ne lăudăm!
Tara nu se mai sufocă sub povara tineretului plictisit, chiulangiu. Sistemul de învătământ s-a reformat în asemenea măsură încât avem situatii de-a dreptul absurde, când facultătile îsi dispută aceiasi studenti, pentru că prea putini liceeni trec bacalaureatul.
Energiile nu se mai risipesc necontrolat, în toate directiile, ci par să se canalizeze spre un tel comun, chiar dacă nimeni nu stie încă exact în care anume. Românul-standard nu mai este asa de tipizat si transparent cum era în trecut. Să fim încetat oare de a fi individualisti, cum ne zugrăvea Constantin Rădulescu Motru la începutul secolului trecut în pretentiosul său studiu, intitulat ”Psihologia Poporului Român”?
Revin la exercitiul meu de imaginatie din preambul: ce s-ar întâmpla dacă, printr-o minune, Domnul Constantin Rădulescu Motru ar călători în timp, teleportându-se în România de astăzi?
Ar spune, bulversat: ”manifestările sufletesti obisnuite ale românului încep să semene tot mai mult cu cele ale popoarelor culte apusene. Sufletul burghez câstigă teren, favorizând initiativa privată si spiritul de risc, împiedicând din ce în ce mai mult subordonarea individului spiritului gregar, de turmă. Nerespectarea legilor începe să nu mai fie considerată ca un titlu de mărire si putere, dar rămâne valabilă, din păcate, caracteristica românilor de a se urni greu si de a renunta usor.”
Iar eu as adăuga: mentalitatea lui ”lasă să înceapă ceilalti, ca să nu rămân eu singurul păcălit” se înlocuieste cu ”ia să mă apuc eu primul, până nu-mi fură altul ideea”.
Dar o fărâmă de îndoială mă chinuie în continuare, căci sunt si eu, totusi, din acelasi aluat: sper că nu m-am păcălit.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 9/15/2014 |
Contact: |
|
|
