Liliana - Partea 1 -a
POVOIUL NUMIT LILIANA
Maieru este un colt de rai. În Maieru mi-am petrecut copilăria, am făcut scoala primară si în Maieru veneam cu grăbire si dragoste la sfârsitul fiecărui an universitar să-mi petrec vacanta. Cum trecea trenul de Năsăud, venind de la Cluj si începea să urmeze îndeaproape cursul Somesului eu intram treptat în starea de gratie a Maierului care avea să mă întâmpine si să mă ia în bratele sale. În Maieru m-am născut, aproape în acelas timp cu Liliana, în Maieru am copilărit împreună cu Liliana si am învătat în aceeas scoală. În Maieru am avut primele curiozităti despre cum vin pe lume copii si tot în Maieru mă uitam pe furis la Liliana când se scălda despuită la „Moara din arini”.
Maieru are forma de talger oval ale cărui prelungiri urmăresc, în sus si în jos Somesul, un râu puternic si tumultuos care izvorăste departe spre răsărit din Preluci si Gagi, muntii de oierit ai vechilor grăniceri Măreieni si ai urmasilor lor de astăzi.
Maieru este inconjurat de 4 dealuri înalte, ba chiar unul ar putea fi numit munte: Muncelul. Muncelul ascunde numeroase legende dar si o misterioasă zestre spirituală. Acesta prin înăltimea si întinderea sa domina Maierul. Înăltimile din jurul Maierului îi oferă acestuia un aer majestuos, motiv pentru care se spune ca numele Maierului derivă din “măret”, majestuos.
Din inima dealurilor înalte din jurul Maierului izvorăsc si se scurg spre sat rîulete care în drumul lor spre vărsare si-au creiat văi pitoresti. Cea mai frumoasa este “Valea Caselor”, lungă de vreo 7 km., prin care curge râuletul cu acelas nume , care se naste de sub Muncel răzbeste printre stânci si mândru se varsă în Somes. Muncelul este un munte mare care străjuieste Maierul la nord ca o pavăză împotriva tuturor relelor. De fapt Valea Caselor se naste din două brate care parcă îmbrătisează Muncelul: cele 2 izvoare vin din directii opuse si se unesc în locul numit de locanicii, „Între Văi”.
Muncelul le era nespus de drag măreienilor pentru că el le oferea Valea Caselor dar si pentru că însotea Maierul la miază-noapte de la capătul său din jos până aproape de Anies. Muncelul era un simbol sacru pentru măreieni, era un simbol dătător de putere si viată mai ales că spre partea sa de miloc, aproape de izvoarele care îl înconjoară era o stâncă enormă ca un altar; de fapt era o parte din versantul Muncelului de pe care plecaseră duse de un povoi iarba, pământul si pădurea.
Maieru era si raiul copiilor. Erau si multi copii în Maieru, se năsteau multi. Aici, în Maieru s-au încrustat în sufletul meu cele mai frumoase amintiri legate de jocurile cu ceilalti copii din sat si pe care nu le voi uita niciodată. În grupul de copii cu care mă jucam eu era si Liliana, fiica domnului învătător Irimia, o fetită frumoasă, isteată si inventivă cu multă personalitate care încă de atunci, demult, de mică, îsi găsise, cred un loc în trăirile mele de copil. Cred că amintirile despre Liliana au hibernat în sufletul meu cam toată adolescenta ca să izbucnească acum la început de maturitate. Liliana a venit spre mine în copilărie, mi-a dominat frământările copilăresti si a revenit în fortă în sufletul meu pregătit de maturitate.
Întâlnirea adevărată cu Liliana a fost precedată de ziua în care Muncelul a fost rău cu Măreienii. Natura din jurul Muncelului s-a dezlăntuit iar Muncelul nu i-a oprit zbaterea. A vrut oare Muncelul să ne ofere, mie si Lilianei un preambul, un preludiu, o uvertură sau poate un model pentru furtuna care se va dezlăntui în sufletele noastre peste o zi? A dorit oare Muncelul să ofere măreienilor o lectie de fortă fată de ezitările lor în întâmpinarea noilor vremuri care se asterneau prin mijloace dubioase, murdare?
Eram în vacantă, terminasem anul III la Medicină la Cluj iar acum vroiam să mă relaxez. Nu aveam nici o restantă si puteam zburda nestingherit peste plaiurile Maierului si mă puteam scălda în voie, la nesfârsit în apele Somesului. Îmi plăceau măgurile care străjuiau Maierul si îi ofereau blândete si duiosie. Muncelul s-a cutremurat, s-a supărat, s-a burzuluit cu o zi înainte să mă întâlnesc cu Liliana copilăriei mele.
Eu eram acasă, la noi în curte si trebăluiam pe ici, colo, mai mergeam prin grădină si adunam căzăturile fructelor de pe jos. Îl ajutam pe tata; duceam fân la văcută, mai curătam prin grajd si una-alta. Pe la 11 a inceput să se lase o căldură înăbusitoare. Era nespus de cald. În zilele obisnuite de vară pădurile din jurul Măreiului răcoreau aerul dar în ziua aceea căldura depăsea orice limite. Cerul era senin iar soarele dogorea cumplit. În niciuna din vacantele mele de vară la Mărei nu întâlnisem o asemenea „bujală”.
Cam după prânz niste nori firavi albi au apărut deasupra Muncelului.
- După asa căldură cred că vine o ploită, domnule Mihai” am auzit vocea vecinului Hoda Gavrilă venit la gard.
- Ar fi si bună, la fel ca vorba dumitale” i-am răspuns.
Gavrilă a plecat la treburile lui iar eu am intrat in grajd să-mi termin treburile apoi am iesit în curte. Deasupra Muncelului norisorii albi deveneau mai grosi si începeau să se înegrească. S-a auzit o bubuitură slabă ca un tunet îndepărtat.
-Dute Ilie si închide usa grajdului că vine ploaia s-a auzit din târnat vocea mamei mele.
-D’apoi nu vine chiar amu i-a răspuns tata care ducea în bucătăria de vară un brat de lemne de foc crăpate de mine.
Peste Muncel cerul s-a înnegrit. Nori grosi de furtună s-au adunat deasupra Muncelului. O lumină alb-portocalie strălucitoare a străbătut cerul negru venind dinspre Anies si imediat un tunet asurzitor a răsunat peste sat si în hăuri. Tunetul parcă a cutremurat Muncelul.
-Dute Ilie la grajd a răsunat din nou glasul răstit al mamei. Eu am văzut că tata avea alte treburi si m-am dus eu să închid usa grajdului unde se odihnea Florita, văcuta noastră pe care o pretuiam toti pentru laptele ei gustos si pentru blândetea ei.
Cerul s-a înnegrit repede iar deasupra Măreiului au început rafale de fulgere si tunete. De-asupra Muncelului parcă era duel de artilerie. Cerul era brăzdat de fulgere, cerul se lumina mereu de scânteierea fulgerelor dar cînd nu fulgera cerul se înnegrea ca noaptea. Tunetele, unul după altul parcă miscau Muncelul din loc. Muncelul era supărat si nu avea astâmpăr, Muncelul s-a burzuluit. În Maieru s-a întunecat parcă era în amurg desi era în miezul zilei. Vântul a început să bată cu furie. Nucii si prunii din grădina vecinului Toader se aplecau până aproape de pămînt. Niste albituri puse la uscat de lelea Măriuca zburau deasupra grădinilor. Praful din drum era luat de vânt, făcut fuioare si purtat prin curtile oamenilor. Am zis că deasupra Muncelului este rupere de nori. A început ploaia, mare si iute. Cădeau stropi mari cât să încapă unul într-o cană de băut apa. A plouat tare, pret de 30 de minute. Era o ploaie cu bulbuci. În Maieru a început să cadă grindina. Vecina Raveca, care avea casa din jos de noi se preumbla agitată prin ploaie că i se pierduse o găină speriată de tunete. Deodată l-am auzit pe Gavrilă urlând speriat cu vocea sa răsunătoare: vine apa mare, vine viitura, vine povoi mare. Eu si cu mama am iesit în târnatul de la drum. Apa tulbure, neagră, amenintătoare a venit în valuri si curgea în voie pe drum ca în albia Somesului.
Drumul principal în Mărei urma paralel cursul Somesului la o distantă cam de 300 m. de acesta. Acum pe drum parcă curgea Somesul. Apa mare nu venea din Somes ci din Valea Caselor, de sub Muncel. Cei grăbiti spre casă si care au îndrăznit sa meargă prin apă spuneau că bustenii si crengile aduse de Părăul Caselor blocat valea la Podul Tiganilor, de lângă biserică iar apa a luat-o pe drum în jos prin mijlocul satului. Pe drumul inundat de apele dezlăntuite pluteau scânduri din gardurile sătenilor de pe valea Caselor , busteni luati de ape din pădure, butuci, crengi de copaci, lodbe de fag pentru foc si lătunoaie. Da’ ce nu plutea pe apa învolburată amestecată cu nămol! Am văzut adusă de apă o laită, un ciubăr, o cociorbă, o greblă, pari de la clăi de fân, căpite de otavă, o lopată de lemn de băgat pita în cuptiori.
Bărbati puternici, pe pod, aplecati peste margini incercau cu răngi, topoare si căngi să spargă barajul de sub pod dar era aproape imposibil; la un moment dat au făcut o spărtură în blocajul de busteni si o parte din apă s-a scurs prin albia ei naturală spre Somes.
Ploaia s-a mai domolit iar apa de pe drum a mai scăzut. In drum se zbăteau pesti de toate mărimile mai ales păstrăvi mari si lipeni. Măierenii nu văzuseră în viata lor păstravi asa mari; erau unii de 4-5 kg. Probabil vietuiau in bulboanele adânci „Dintre Văi”, ocrotiti de Muncel si de stâncile lui. Sătenii au observat bietii pesti năuciti de povoi si nămol, au început să-i adune. Pestii mici nu erau băgati în seamă dar păstrăvii mari si lipenii erau cu mare sârg adunati.
De la acest povoi Valea Caselor nu mai are peste nobil, as zice nu mai are peste aproape deloc. După zarva furtunii si a povoiului s-a asternut linistea. Măreienii, oameni gospodari au făcut curat în curti si pe drum.
Eu, studentul Mihai Pop, fiul lui badea Ilie si a lelei Floarea îmi vedeam de vacanta mea si mă bucuram de binefacerile ei.
În ziua care a urmat povoiului si s-a curătat drumul de mâl, părintii mei au plecat la Feldru la niste neamuri care botezau un finut. Mama mi-a făcut mâncare pentru cele 2 zile cât vor lipsi dumnealor, a portionat-o pe zile, a pus-o la rece in pivnită, eu urmînd doar să o încălzesc. Pentru dimineata aveam lapte, în plus dacă mai doream îmi mai puteam mulge eu de la Florita, văcuta noastră. De altfel Florita trebuia mulsă că de nu, se aduna prea mult lapte în ugerul ei si o durea. Dumnealor au plecat chiar în această dimineată, lăsând poarta de la curte deschisă pentru că ziua nu se inchidea poarta.
Eu m-am culcat târziu; fusesem în vizită la niste colegi studenti în cătun, peste Colnic împreună cu niste prieteni din Maieru. Plecaserăm târziu spre Poiană, după furtună.
Apucasem să dorm vreo 5 ore , era deja ziuă când în curtea noastră se auzi:
-Tanti Floarea, Tanti Floarea” era o voce feminină, tânără. Am mai auzit încă odata vocea care o chema pe mama. M-am întors pe partea cealaltă dar la scurt timp am auzit pasi în dreptul usii mele si am auzit ciocănituri in usă.
- Intră” am strigat eu morocănos din pat. A intrat o domnisoară frumoasă, Liliana fiica unei vecine, doamna Irimia prietenă cu mama. O stiam bine pe Liliana, era mai mică cu câteva luni decât mine si am fost colegi de scoală la primară iar în copilărie ne jucam împreună. Venise acum să ceară de la mama niste ate pentru un mileu la care lucra mama ei. I-am spus ca părintii mei sunt plecati si sunt singur acasă.
-Scoală din pat somnorosule! Nu vezi că e miezul zilei? S-a dus la cana de sticlă cu apă, si-a turnat apă în mâinile făcute căus si m-a mângîiat pe fată cu mâinile ei ude si reci. M-am ridicat în fund dar trebuie să mărturisesc ca palmele Lilianei pe obraji mi-au creiat o senzatie plăcută.
După ce m-am dezmeticit bine mi-am dat seama ce vizitatoare importantă aveam. Nenumărate si fierbinti erau amintirile legate de copila de demult. S-a asezat la marginea patului si m-a luat de mână, apoi am început să povestim. Nu ne văzuserăm de câtiva ani buni. Ea era studentă în anul II la ASE în Bucuresti iar acum, după cum bine văd este în vacantă ca si mine. Ea a sosit târziu in Mărei pentru că avusese practică si după aceea a mers 10 zile la mare, la Costinesti prin Asociatia Studentilor. Intr-adevăr era frumos bronzată. Eram putin tulburat de prezenta Lilianei lângă mine si de mâna ei care îmi tinea mâna. Liliana era o fată desteaptă, îndrăzneată, dinamică si cu multă personalitate. Ne stiam de mici iar eu cunosteam evolutia ei. Fetitele de vârsta ei povesteau că Lilianei îi crescuse părul, stim noi unde, mai repede decât la ele, văzuseră asta la scăldat. Intr-adevar, fără să fie grasă, Lilianei ii crescuse pieptul si părul pubian mai repede decît altor fetite. Era zglobie, neastîmpărată, făcea sotii si se juca cu băietii.
Ne jucam împreună, băietii si fetele dar nu întotdeauna. Fetele râdeau de băietii care gravitau mai mult în jurul lor numindu-i „fetelinci” iar băietii care vedeau fetite prea des în prejma băietilor le numeau „băietoi”. Glumele la adresa băietilor precum si poreclele porneau mai ales de la Liliana. La scăldat intram în apă dezbrăcati, goi puscă pentru că nu aveam chiloti de schimb si fetitele râdeau de „ciucurelul” nostru iar noi băietii eram intrigati de faptul că nu vedem la fetite aproape nimic decât o adâncitură verticală, jos pe mijloc sub burtă. Mai râdeam de fetite că trebuiau să stea pe vine când făceau pipi.
Între mine si Liliana exista un pact tacit privind ironiile. Nu stiu de unde venea acest armistitiu sau poate era consecinta unei simpatii reciproce, invizibile , nemărturisite care se plămădea de atunci în sufletele noastre. Ne jucam adeseori împreună si ne plăcea. Cel mai mult ne plăceau jocurile când ne tineam de mână. N-am fi vrut să se termine niciodată. Liliana, adesea comanda să se repete jocul. Încă din copilărie era un fel de comandant si avea o personalitate debordantă. Ne trezeam de multe ori uitându-ne unul la altul. Ne priveam în ochi, priviri copilăresti dar ne plăcea. Când eram singur adesea visam că zburam de mână cu Liliana deasupra Muncelului, deasupra Somesului, deasupra Văii Caselor, desupra Colnicului. Erau minunate aceste zboruri imaginare.
A venit si ziua când la cules de ciuperci în pădure Liliana m-a sărutat pe obraz. Am crezut că se scufundă pământul cu mine de fâstîceală si fericire. Am plutit toată ziua; aveam 10 ani si mă gândeam la Liliana.
În adolescentă viata ne-a dus pe cărări diferite si ne întâlneam rar. Liliana a plecat la liceu la Năsăud. Si-a păstrat însă vioiciunea, personalitatea, istetimea si spontaneitatea iar când ne întâlneam îmi adresa un zâmbet care mă tulbura.
Acum această fată năstrusnică, venită din depărtările gândurilor copilăriei sedea pe marginea patului lânga mine, eu lungit în pat, tinându-ne de mână. Am pus palma mea pe mâna ei si i-am sărutat-o în numele copilăriei noastre si anilor care au trecut de atunci.
-Imi pare bine că ne-am văzut pentru că nu am discutat de tare multă vreme am zis eu. Am auzit eu acum două zile că „la familia Irimia a descins o personalitate din Bucuresti”. Mi-am zis eu că nu poti fi decât tu, copila mea frumoasă. M-a sărutat pe obraz ca semn că este de acord cu mine. Apoi, aproape de la sine ne-am sărutat pe gură, prelungit si cu plăcere. Ne-am înrosit la fată amândoi dar ne-am mai sărutat o dată. Cred că sărutul s-a asternut pe buzele noastre în numele unor amintiri cu rădăcini în vremuri îndepărtate. Buzele fierbinti ale Lilianei m-au răscolit si mi-au trezit aduceri aminte. M-am uitat coplesit la Liliana. Era frumoasă, matură poate mai frumoasă decât atunci în pădure sau pe malul Sodesului. Privirile noastre s-au întretăiat si parcă se atrăgeau. Din ochii nostri izvorau căldură si duiosie. Am rămas multă vreme cu ochii atrasi de celălalt si cu senzatia de căldură care ne apropie.
-Acum, Mihaiule, a spus Liliana cu regret eu trebuie să mă întorc acasă ca sunt plecată de multă vreme si mama mă asteaptă dar dacă vrei si esti singur vin pe seară, pe la 8, să stăm de vorbă. Să stii Mihaiule că mie mi se pare că avem să ne spunem vorbe rămase în mintea noastră de tare multă vreme. Am fost de acord si i-am spus ca vom fi doar noi doi stăpînii casei si că o astept cu drag. Vizita neasteptată, neanuntată a Lilianei si mai ales gesturile noastre, tandre de regăsire mi-au răscolit sufletul si mi-au readus în trăirile mele toate frământările legate de Liliana din copilărie. Mi-au readus în suflet copilăria cu moara „Din Arini” cu pădurea cu hribi si gălbiori de pe Măgura Porcului cu dansurile noastre bezmetice de pe clăile cu fân. După plecarea Lilianei am simtit că în camera mea a rămas putin din vânzoleala copilărească a Lilianei că persistă în camera mea neastâmpărul ei copilăresc permanent dar si farmecul sufletesc si trupesc al fetei mature de acum. După plecarea ei Liliana a lăsat la mine în cameră personalitaea ei actuală si frumusetea chipului ei bronzat si a trupului ei de domnisoară. M-a cuprins o nerăbdare neobisnuită si abia asteptam să vină seara si să o aducă cu ea pe Liliana. A intrat în mine un spiridus al nerăbdării si grabei. Toată ziua m-am pregătit pentru vizita Lilianei. M-a tulburat si mi-a stârnit amintiri intentia Lilianei de a ne vedea. M-a răscolit mai mult decât credeam dorinta ei de a veni la mine. Noi când eram copii ne întâlneam pe drum, ne opream pentru scurt timp, schimbam câteva vorbe dar apoi plecam fiecare în legea lui. Cred că o anumită timiditate, retinere sau pudoare legată de sexul celuilalt sau teama de vorbele de batjocură ale celorlalti copii ne împiedecau să stăm mai mult de vorbă sau să ne jucăm mai mult sau să fim văzuti mai mult timp împreună desi simteam amândoi că există la amândoi simtiri lăuntrice care ne atrag. Altfel stăteau lucrurile când initiativa jocului împreună venea din afara noastră. Cel mai bun exemplu este incursiunea grupului de copii în pădure la cules de ciuperci. Atunci m-a sărutat Liliana pe obraz. Hotărârea de a culege ciuperci a fost luată de toti cei 12 copii din clasa 3-a si a 4-a iar eu si Liliana, fără oprelisti, am alergat spre pădure dezlegati de orice inhibitii legate de vârsta noastră de copil. În sufletelele noastre mocneau niste simtăminte stranii, copilăresti sau preadolescentine, greu de definit. Nu stiu de unde a izvorît intentia Lilianei de a mă săruta dar stiu că sărutul ei m-a tulburat si m-a făcut să mă gândesc 3 zile la copila Liliana cea frumoasă si isteată.
Momente relevante pentru chemarea noastră reciprocă, ascunsă si nemărturisită era veselia si dezinvoltura noastră, ale celor 2 copii la cositul fânului. Când se apropia pologul (cositul si strânsul fânului) nerăbdarea si fericirea noastră nu avea margini.
Domnul învătător Irimia, tatăl Lilianei si tata, aveu 2 terenuri de iarbă pentru făcut fân la marginea Maierului, peste strec, pe „Fata Satului”. Cele 2 terenuri erau alăturate; părintii Lilianei si ai mei angajau aceiasi cosasi si alti câtiva oameni care ajutau la strânsul fânului în aceleasi zile. Noi copiii, adică Liliana si cu mine eram prezenti, „nevoie mare” la strânsul fânului („la polog”). Noi călcam clăile, aduceam apă rece de la izvor, dar si făceam fel de fel de năstrusnicii si sotii. În zilele pologului eram dezlăntuiti. Ne tineam de mână, ne trânteam pe jos, râdeam, tipam, ne tăvăleam prin fân, dansam tinându-ne de mână parcă toată lumea era numai a noastră. Eram liberi ca păsările si scutiti de aproape toate inhibitiile. Atunci totul se dezlega în jurul nostru si nu ne păsa de nici o vorbă răutăcioasă. Cred că atunci se năstea si prindea contur în sufletele noastre alchimia sentimemtelor de mai târziu.
Călcatul clăilor ne apartinea numai nouă, mie si Lilianei si ne oferea un prilej unic de a ne bucura împreună. Claia de fân avea în mijloc un par de lemn care o tinea verticală. În jurul parului sătenii asezau cu furca fânul care trebuia bine apăsat. Aici interveneam noi copiii. Când claia avea vre-un metru eram urcati, pe brate, noi copiii care ne roteam în jurul parului ca să apăsăm, să comprimăm, să tasăm fânul. Eu pe clăile tatălui meu iar Liliana pe clăile domnului învătător Irimia. Aici începea marea noastră dezlăntuire si bucurie. Ne făceam semne unul altuia, ne schimonoseam, ne făceam semne de „tai, tai”, ne învârteam mai repede în jurul parului ca să ajungem cât mai curând cu fata la celălalt, ne strâmbam unul la altul, făceam pasi de dans pe claie si multe alte bazaconii. Stiam amândoi că năzdrăvăniile noastre erau dedicate celuilalt. Cei de jos puneu mereu fân, noi călcam fără încetare, ne roteam în jurul parului din mijlocul clăii si claia se înălta. Claia, în final avea forma unui con si când avea cam 3 m. înăltime noi eram coborâti cu scara din vârful clăii. Urma prânzul. Oamenii se asezau în jurul bucatelor aduse de mama si de doamna Irina Irimia, mama Lilianei.
Liliana si cu mine mergeam după apă. În apropiere era un izvor curat cu apă curgătoare, rece. În jurul izvorului era un tăpsan cu iarbă necosită. Noi aveam fiecare câte un ulcior de lut ars si smăltuit si o cănită de aluminiu cu care luam apa din izvor si o turnam în ulcioare. Eram numai noi doi si izvorul, ne tineam de mână, râdeam, alergam în jurul izvorului si eram fericiti. Cred că eram fericiti că suntem împeună fără să divulgăm nimănui temeiul veseliei noastre.
La un momemt dat Liliana s-a asezat pe burtă, pe iarba de lângă izvor cu mâinile depărtate de corp si palmele pe pământ.
-Vino si tu lângă mine, am auzit-o pe Liliana.
M-am întins lângă ea cu mâinile în aceeas pozitie cu ale ei. Am simtit deodată mâna ei pe spatele meu si trupul ei lipit de al meu.
-Tu ce simti Mihai sub pieptul tău? Tata spune că acest pământ al Maierului ne-a născut pe noi si ne-a dăruit lui, că noi suntem rodul acestui pământ. Tata spune că Maierul prin pămîntul lui ne-a creeat si ne-a făcut mari. Eu stiu că rădăcinile noastre, ale tale si ale mele sunt în acest pământ. Am simtit sub pieptul meu un freamăt; cred că era suflul, chemarea Maierului.
-Tu vrei Mihai ca noi doi să fim copiii pământului din Maieru si fiecare din noi doi să fim copilul celuilalt?
-Da vreau am răspuns si m-am uitat cu mult drag la Liliana.
De unde eram noi se vedea de aproape Muncelul. Partea lui dinspre sat, de la jumătate în jos era un perete vertical de stâncă neacoperită de copaci si iarbă care se prăvălea într-un hău adânc până „între Văi”. Bucata de perete stâncoasă, verticală era uriasă. Semăna cu un altar. Pe vreme rea stânca era înspăimântătoare dar în zilele însorite te puteai uita la ea linistit si parcă te binecuvânta.
-Trebuie, Mihai să te tii de cuvânt, trebuie să fii copilul meu si suflet din sufletul meu, că uite! Muncelul ne este martor. Liliana s-a uitat adânc în ochii mei iar eu am simtit un fior în tot corpul. Liliana mă stăpânea si mă tulbura. Am dat din cap că da, că mă voi tine de cuvânt. Cum să nu mă tin când simteam pentru Liliana atâta apropiere si căldură în sufletul meu de copil. Liliana m-a sărutat pe obraz, m-a îmbrătisat, mi-a zâmbit cu bucurie ne-am ridicat si am zbughit-o în fugă cu ulcioarele pline în mâini. La umbra clăilor ne asteptau însetati, transpirati si nerăbdători cosasii si ajutoarele lor.
Anii copilăriei au trecut repede, Liliana a plecat la liceu la Năsăud iar eu la un liceu din Bistrita. Liliana era o mică personalitate locală încă de la nastere. Părintii ei doreau să se numească Liliana dar părintele Pop a spus hotărât că Ileana este un nume românesc prea frumos ca să nu botezi o fetită Ileana, asa încât părintele a botezat-o Ileana iar în acte a fost înscrisă Ileana. Dar cu trecerea timpului si sub influienta cântecului ”Lilly Marlene” Liliana a rămas în sufletele si vorbele măreienilor, Liliana.
Oricum Liliana făcea multe năzbâtii si lucruri neobisnuite pentru vârsta ei. Era stăpânită de o perpetuă agitatie si curiozitate. Când avea 7-8 ani a fost adesori văzută cum privea la oamenii ”mari” care se dezbrăcau la scăldat. În Maieru după război stationa o grupă de 8-10 soldati rusi pentru asigurarea noii ordini. Comandantii, ofiteri erau cu sotiile. Vara se scăldau în acelas loc cu copiii din Maieru la “Moara din arini”. Nu departe de moară era o veche magazie construită din lemn ai cărei pereti erau din scânduri. Soldatii veniti la scăldat se dezbrăcau în această magazie veche, numai că scândurile nu erau bine alăturate si se vedea printre ele ce se întâmplă înăuntru. Liliana si alte fete de vârsta ei se strecurau tiptil si priveau printre scânduri si povesteau că părul “de jos” al doamnelor este galben nu negru ca al fetelor din Maieru. Liliana le-a explicat fetitelor că cine are părul negru pe cap tot negru este si jos. Se mai uitau fetitele, printre scânduri si la soldatii care se dezbrăcau si se mirau ce mare era „cucul” lor fată de al frătiorilor. Liliana, cuprinsă de o curiozitate arzătoare se uita prin cea mai largă despărtitură si cel mai des.
Cu Liliana ne-am întâlnit arareori desi în suflete adăposteam amândoi, amintiri dragi, ascunse, ciudate, vag conturate si nemărturisite. Răbufnirea de ieri a Muncelului să fi fost o zguduire a Maierului sufletelor noastre înainte de întâlnirea noastră de azi?; să fi fost un mesaj venit din hătisurile copilăriei noastre, să fi fost o înstiintare că noi doi trebuie să ne întâlnim si să ne vorbim? Si acum, iată, pe neasteptate, ne-a fost dat să ne întâlnim la început de maturitate pe pământ măierean în intimitate si în cel mai simplu mod.
Am aranjat prin cameră, m-am îmbăiat, am luat din pivnită o sticlă prăfuită de vin Steininger de Lechinta, am tăiat cârnatul afumat si brânza si le-am lăsat acolo la rece. Castravetii murati i-am lăsat la locul lor în butoi pentru diseară ca să nu-si schimbe gustul. Aveam si pâine, coaptă ieri de mama în cuptor. Toată ziua am avut-o în gând pe Liliana. Pe Liliana cea din copilărie si pe Liliana de azi dimineată.
Când a venit Liliana eu am dat fuga repede în pivnită de unde am adus vinul, castravetii, cârnatii si toate celelalte.
Am închinat pentru întâlnirea noastră si am început să bem vin; era aromat si ne-am înveselit imediat. Am devenit vorbăreti si făceam gesturi largi. Din când în când gustam si din bunătătile de pe masă. Ne uitam lung unul la celălalt; parcă nu ne vedea să credem că suntem împreună. Eram aevea împreună nu numai în gânduri. Am început să vorbim despre facultate, despre perioadele lungi în care nu ne văzuseră, despre copilăria noastră. Am depănat amintiri, multe amintiri. Amintirile noastre nu ocoleau Moara din arini, Măgura Porcului, Fata Satului, Colnicul sau Muncelul. Povesteam si ne tineam tandru de mână. Ne sărutam din când în când.Am evocat si simpatia noastră reciprocă din copilărie. Oare era doar o simpatie? Nu erau niste firisoare subtiri, diafane care crescuseră de la sine împreună? În ziua aceea cu noi s-a produs un miracol. Dimineată cineva ne-a trimis unul în bratele celuilalt si ne-a unit buzele. Pentru mine toată ziua a trecut răscolindu-mi sufletul, aducând în fiinta mea fragmente ale copilăriei legate de Liliana.
I-am luat duios obrajii Lilianei între palmele mele. Am sărutat-o indelung pe Liliana. Obrajii Lilianei erau rosii, fierbinti iar buzele ei mă ardeau. Ne gândeam noi oare, când eram copii că timpul ne va aduce in bratele celuilalt? Că lungiti alături în iarba verde lângă izvor am putea creia un precedent cu reverberatii peste ani? Am ciocnit din nou si ne-am dat seama că ne-am înfierbântat si că în noi creste vâlvătaia posesiunii trupesti. Orice întârziere ar fi fost ridicolă. Săruturile si mângâierile noastre erau naturale, firesti. Copilăria năvălea peste noi din urma anilor împreună cu maturitatea adusă de ei. Ne-am dezbrăcat în acelas timp. Liliana era sumar îmbrăcată. Rochita ei scurtută a dispărut pe nevăzute de pe corpul ei. Liliana despuiată era minunată. Fată de Liliana de pe malul Sodesului acum Liliana avea sâni de femeie si un triunghi de păr mai jos de burtă. Liliana avea acum talie, solduri si fese; toate de femeie. Era ca un înger Liliana transformată în femeie. Era superbă Liliana, suplă si bronzată. Liliana era de un dinamism uluitor. Miscările ei erau iuti si frecvente asa încât în preajma ei aveai impresia unei agitatii continue dar si a unui joc permanent dătător de dorinte. Eram goi si strânsi in brate, animati de dorinta comună de a nu ne despărti deloc unul de celălalt si niciodată. Atractia unuia spre celălalt prindea contur si se transforma în văpaie. Liliana era bronzată toată, fără urme albe de sutien sau chilotei; aceasta îmi mărea dorinta posesiunii. Liliana, zeita copilăriei mele din Maieru se agita in bratele mele si se lipea cu sânii de pieptul meu si cu coapsele ei de coapsele mele. Imi inducea o senzatie divină. Doar ne stiam de mici din vremea când o urmăream cum se scaldă împreună cu celelate copile de vârsta ei. De atunci să fi mocnit in noi simtăminte ascunse? Acum totul era la vedere; si sânii ei frumosi si triunhiul ei de păr negru si părul meu pubian sârmos, bogat si extins spre în spate si pe coapse. Eram tentati trupeste unul de altul si nu am întârziat să ne înfruptăm unul din celălalt.
Este adevărat că eram tentati trupeste chiar tare atrasi dar sufletele noastre dar amintirile noastre erau printre noi...Iubirea trupurilor noastre nu era una obisnuită izvorâtă din senzualitate ci era ca sunetul curat al zborului de înger. Am păstrat în noi dorinta curată atâtia ani dar acum cu sigurantă a venit vremea.
Liliana era de o vioiciune debordantă. Liliana goală în bratele mele era când blândă ca negura albă de pe Măgura din Jos când aprigă ca povoiul ce vine de pe Muncel. Nu se putea altfel. Era legea firii era chemarea trupurilor născută din chemarea sufletelor. Nici nu doream să fie altfel. Simteam cum se răspândeste patima în tot trupul ei dar si în al meu. Eram dominati de momente de extaz. Cred că ne doriserăm atâtia ani în tăcere. Liliana nu stătea o clipă în loc, ceea ce amplifica senzatia de dăruire. La un moment dat fără să mă prevină s-a rostogolit peste mine; a zis în treacăt că asa mă simte mai aproape. Liliana era sclava propriilor sale miscări si propriilor senzatii care mă scoteau din minti. Simteam că se apropie momentul culminant, nu numai al meu. Asa a si fost. Explozia mea bărbătească nu m-a impiedecat să aud strigătul ei de satisfactie. Liliana în timpul zbaterii noastre mă săruta mereu, pe buze, pe ochi dar aproape tot timpul pe buze. În gesturile noastre nu era decât duiosie, dăruire, amintiri si frumusete.
- Nu am sărutat niciodată un bărbat cu atîta patimă. Ai, Mihai o curătenie a buzelor si gurii si o chemare a lor pe care nu o pot evita sau domoli a spus Liliana. Să fie oare aceleasi firisoare, întinse în timp când la cules de ciuperci te-am sărutat pe obraz? Să fie Maierul acela care ti le-a dăruit curate si îmbietoare? Să fie Muncelul acela care ti-a fermecat buzele? Să fie izvorul nostru acela care ne-a inoculat asemenea dorinte?
Voiosia, vioiciunea Lilianei mă cucereau. Nu numai atît, ci si modul natural, firesc de a face dragoste. Am rămas buimac dupa zbaterea noastră din pat. Mi-am zis în gândul meu atunci, să mă feresca Dumnezeu să mă îndrăgostesc de Liliana. Dar de fapt eu cred că o iubeam pe Liliana încă de la scăldatul de la moară si poate mai mult de astă dimineată.
In noaptea aceea am făcut dragoste de nu stiu câte ori. Mă recuperam rapid si cu o vigoare uimitoare, treceam din nou în bratele ei cu buzele unite de o patimă irezistibilă si cu coapsele unite. De fapt nu erau patru coapse ci una, nu erau 4 mâini ci una, nu erau două trupuri ci unul, contopite într-o mare de duiosie si patimă. Contopirea noastră nu era trupească ci provenea din iubire, era o iubire imensă care învăluia trupurile noastre.
-Eu mai vreau să vin la tine Mihai, vin peste grădini, stiu de când eram mici o gaură în gardul lui badea Gavrilă, vecinul vostru si mă pot strecura, tu lasă doar usa ta deschisă, dacă vrei să vin a spus Liliana. Vin Mihai pentru că mi-esti drag. Mi-esti drag de tare mult timp. Vin Mihai pentru că vreau să fiu cu tine, să vorbim îmbrătisati si să lăsăm din când în când si trupurile noastre să-si vorbească.
Doamne ce fiintă inventivă poate fi Liliana, genială mi-am spus eu.
-Te astept oricând noapte la 11, 12, 1 sau 3” i-am spus. M-a sărutat si a zbughit-o.
M-am perpelit cam un ceas reflectînd la frumusetea, originalitatea, istetimea si franchetea acestei pustoaice; si nu fără admiratie. Mă mai gândeam cu multă duiosie la anii curati ai copilăriei noastre si la simtămintele care presupun, se plămădeau, atunci, demult în sufletele noastre de copii. Vacanta era spre sfârsite, spre norocul meu, că altfel nu stiu ce mă făceam cu fata asta; mă atrăgea, mă captiva, mă bulversa, mă preocupa, îmi fura gândurile si timpul. Ne-am întâlnit întâmplător în drum si ne-am privit lung si cu nenumărate subântelesuri. Cred că vorbele nespuse se refereau la noaptea halucinantă a îmbrătisărilor noastre. Nu-i asa Liliana, mi-am spus în gând? Asa e Mihai mi-a răspuns tot în gând Liliana.
Într-o zi pe la 10 am mers acasă la Liliana. Aveam în mână un buchet mare de flori culese din grădina mamei. I-am cerut voie doamnei Irimia să merg la plimbare cu Liliana. Am luat-o pe ulita Cretului, apoi pe ulita Mare, am trecut rampa si am ajuns pe Vale. Am trecut tinându-ne de mână pe lângă moara lui Hangea si apoi am urcat pe Bobosa. Am ajuns în vârf. Ne-am îngrozit privind în jos râpa înspăimântătoare spre Vale. Dar nu ne-am mai uitat în jos ci la Măgura din sus, la Somes, la Colnic. Tot ce era frumos în Maieru vedeam de acolo de sus. Eram doar noi doi si priveam departe dar si la noi doi. Simteam cum privirile pătrund în suflete. Stiam că ne iubim, gesturile, vorbele si îmbrătisările noastre o mărturiseau. Ne-am întors acasă rosii în obraji si veseli.
La ora 11, in noaptea următoare aud pasi discreti si usa camerei mele deschizându-se încet, fără zgomot. Liliana era îmbrăcată doar cu o rochită subtire, fără nimic pe dedesubt, pe care si-a dat-o jos din mers s-a strecurat lângă mine în pat.
A început să mă sărute, să mă îmbrătiseze. Coapsele ei erau reci, catifelate si mă tulburau. Mă îmbiau la dezmierdări si sărutări. Nu mai puteam de nerăbdare si am început ne strângem tare în brate. Trupurile noastre s-au unit la nesfârsit.
Ar fi trebuit să fie, de fapt împreunarea de rămas bun pentru că eu peste câteva zile trebuia să plec la Cluj. Mi-a cerut adresa, dorea să-mi scrie. Mi-a dat-o si ea pe a ei. Ne-am sărutat si îmbrătisat de rămas bun dar ne-am promis să ne mai vedem, când vom putea, poate peste luni sau ani dar oricum cât de repede. Liliana a început să plângă: mi-a spus cu lacrimi în ochi că a fost cel mai frumos sfârsit de vară din viata ei. Am mângîiat-o si sărutat-o pe obraji si i-am promis că ne vom revedea.
A mai venit totusi Liliana la mine într-o noapte, prin spărtura din gard, ne-am luat rămas bun în felul nostru si în seara următoare am plecat spre Cluj pentru anul IV de studii. La despărtire mi-am dat seama că eu sunt tare legat de fata asta inimoasă, frumoasă că sunt prea legat de sufletul ei si că întâlnirile nocturne cu ea au fost, de fapt izbucniri ale sufletelor si trupurilor noastre la fel de puternice ca răbufnirea Muncelului din urmă cu o săptămână. Mi-am dat seama că începusem să o iubesc si că-mi va fi dor de ea. Singura noastră consolare se întrezăreau a fi vacantele si scrisorile. Palidă consolare pentru furtuna care se iscase în noi în noptile de început de toamnă si care ne ardea cumplit trăirile.
Cu o zi înainte de a pleca am strâns din grădina mamei multe flori si am făcut un buchet mare. M-am oprit în fata usii familiei Irimia. Mi-a deschis Liliana. Doamna Irimia cosea ceva. M-am apropiat de dumneaei, i-am sărutat mâna si i-am oferit buchetul. M-am apropiat de Liliana. Doamna Irina Irimia s-a uitat înduiosată si mândră la noi.
-Tare mai sunteti frumosi voi doi copii a spus doamna Irimia. Ne-a privit lung, lung de tot. Liliana era cu ochii în lacrimi. În gând îi multumeam doamnei Irimia că mi-a dat-o pe Liliana să mă bucur de frumusetea si desteptăciunea ei.
A doua zi, seara Ion vecinul si tata m-au condus la gară. Eram îngândurat si trist. Liliana nu părăsea trăirile mele. Când a plecat trenul din gară, în întunericul noptii am zărit silueta Lililianei, zgribulită, stingheră, nemiscată. Nu ne-am înteles să mă conducă la tren.
Ajuns la Cluj asteptam scrisori de la Liliana si scriam scrisori Lilianei la Bucuresti. Scrisorile Lilianei le asteptam cu nerăbdare crescândă. Bucuria mea când vedeam pe plic scrisul Lilianei era fără margini.
|
Sorin Login 9/13/2014 |
Contact: |
|
|
