Contaminat de San Francisco
Mi se pare cã-l zãresc la toneta de bilete.As fi cu mult mai sigur dacã si miopia mi-ar bate mai departe,dar din pãcate, trebuie sã mã apropii. Si totusi, încã n-am orbit de tot.
Acelasi bãrbat înalt,frumos ,bine fãcut. Doar timpul a mai cernut ceva ninsori prin pãrul lui. Ca si-n al meu dealtfel.
- E proaspãt ? întreabã ,studiind biletul si afisând un zâmbet sugubãt în coltul gurii.
Tot pus pe sotii ca în tinerete.
- Dacã nu vã place,nu îl luati ! îi rãspunde vânzãtoarea, înghesuitã în cutiuta albã ,la fel de zâmbitoare.
Întinde banii si se depãrteazã agale spre statia în care poposeste din când în când câte un autobuz,plictisit si el de monotonia aceluiasi traseu.
- Radule ! îi sar în cale fiindcã e ceva timp de când nu l-am vãzut. Si mi-era tare dor sã-l vãd !
- Profesoree !
O bucurie nedisimulatã i se citeste în privire. Am fost colegi de la primarã pânã la facultate.El a rãmas în Bucuresti si a predat un timp la un liceu industrial. La un moment dat,a intrat într-o altercatie cu un elev care l-a înjurat si l-a scuipat fãrã motiv.El l-a pãlmuit si a fost dat afarã. Doar el ! Elevul a fost mutat la altã clasã,fiindcã era nepot de senator.Apoi a început calvarul. Nimeni n-a vrut sã-l angajeze,umbla disperat pe strãzi si într-o zi,colac peste pupãzã , a gasit-o pe nevasta-sa cu unul în pat. Asta a fost picãtura care-a umplut paharul,s-a urcat pe acoperisul blocului si s-a aruncat. Dar...nu mor caii când vor câinii ! A avut noroc,dacã noroc putem sã-i spunem,a stat câteva zile în spital si s-a refãcut. A plecat în cele din urmã din Capitalã,s-a mutat o perioadã aici, însã lucrurile nu stãteau deloc mai bine.Cine sã te angajeze într-un oras atât de mic? I-am propus sã se mute cu maicã-sa la casa mea de la tarã ,sã crestem curci pe care sã le vindem la oras.O perioadã ne-a mers bine,apoi lumea cumpãra doar câte o bucãticã.Si asta, de la supermarket.Criza a tãiat aripile pãsãrilor noastre si ne-a zburãtãcit toate visele frumoase, de îmbogãtire. A plecat din nou în Bucuresti,ne-am auzit la telefon din ce în ce mai rar pânã când i-am pierdut cu totul urma.
- Ce faci în urbea noastrã minionã?
- Ce sã fac, am fãcut un parastas de un an pentru mama. Mai stau vreo câteva zile , îmi rãspunde cu vocea omului ce are ceva pe suflet ,dar care-ar vrea sã scuipe totul în afarã.
Tocmai ce m-am întors din State !
- Din Statele Unite ??? întreb umplut în întregime de uimire.
- Din San Francisco ! Si mai exact din Treasure Island , Insula Comorii !
Îl studiez în amãnunt sã vãd dacã n-a luat-o razna. Si totusi, pare sãnãtos.
- Stiam cã rãmãsesei fãrã servici ,dar chiar sã dai atacul la comoarã ?!
- E o poveste lungã....
- O fi ,dar dacã stai câteva zile,avem timp. Ce zici o depãnãm la o terasã ?
- Hai....
Soarbe cu poftã din halba galbenã de bere la care eu mã uit cu jind. Parcã s-ar merita un pic sã uit de interdictia pentru ficat,doar nu în fiecare zi am parte de povesti adevãrate.Însã rezist tentatiei si-mi vãd de apa platã.
- Stii cã atunci când am terminat-o cu curcile tale m-am întors în Bucale...
- Asa ,si ce s-a întâmplat ?
- Am reusit sã m-angajez cu chiu,cu vai la Arhivele Statului . Se fãcea un inventar si aveau nevoie de oameni pentru trierea zecilor de mii de dosare. Atâtea hârtoge mi-au trecut prin fata ochilor. Eu mã ocupam de cele mai vechi,alea la care abia se mai zãreau literele bãtute la masinã. Luam paginã cu paginã si care mi se pãreau mai sterse le puneam la un aparat de împrospãtare a tusului. Salariul era mic,monotonia mare,dar cartea de munca înainta încet, dar sigur, cãtre pensie. Numai cã viata m-a tras cu fortã cãtre dreapta.
- Doar stii ce am vorbit odatã. Dupã bine vine rãu,apoi iar bine,urcãm si coborâm pe curba sinus pânã-ntr-o zi când linia coboarã la câtiva metri sub pãmânt.
-Exact asa cum spui.Vezi,eu aveam astm. Si astmul ãsta,dacã nu-l deranjezi,te lasã-n pace. Numai cã praful din hârtoagele-alea,l-a deranjat de tot. Fãceam crize din ce în mai dese ,eram din ce în ce mai rãu,dar parcã n-as fi renuntat la amãrâtul ãla de servici.Nu m-astepta nimeni cu flori în altã parte. Cel putin ,asa credeam atunci.Dar Cel De Sus avea cu totul alte planuri pentru mine. Mi-am luat liber într-o zi si m-am dus la o clinicã de alergologie particularã de la mine,din Vitan. Dai un pic mai mult ,dar conditiile sunt mult mai bune decît mizeriile alea de spitale de la stat. M-a luat una la întrebãri ,de când am crizele astea ,dacã stiam de existenta astmului si alte chestii de-astea ,de investigatii. Si-n timp ce mã-ntreba,usa s-a deschis si a intrat .Înaltã,suplã , dar ...urâtã.Foarte urâtã !O gurã mare,putin strâmbã, ochi mici,si un nas mare, înfipt fortat în fata micã. Imagineazã-ti-o pe Barbra Stressand si ai imaginea perfectã.Mi-a aruncat cumva în treacãt o privire pe care eu,bãiat agil ,am prins-o chiar din prima. Stii tu,privirea aia,de femeie interesatã....
- Ce pot sã spun,îmi amintesc cã tu l-aveai pe vino-ncoa încã de mic. Acum se mai întâmplã sã vinã si urâte. Dar tot e bine cã ai de unde sã alegi !
- Pãi stai sã vezi !A luat fisa din mâna asistentei pe care-a si expediat-o pe un ton ce se vroia amabil .
- Multumesc,mã ocup eu de aici !
- Prea bine sefa ! si-a luat rapid aceasta tãlpãsita.
- Raluca Mendez ! s-a prezentat rapid si total neobisnuit .
De obicei ,orice femeie normalã ,întinde mâna sã i-o strângi sau sã i-o sãruti ,dupã cum esti de interesat,dar ea a atins direct mâna atingându-mi cotul,asa cum faci de obicei cu o persoanã dragã.
- Nu vãd nimic suspect aici,unele persoane creeazã din start o apropiere ca sã uiti de situatia criticã în care te afli, încerc sã-i tai elanul,mãcar asa din gelozie,cã toate sar direct pe el. Complexul ãsta mi-a rãmas din tinerete. Ieseam amândoi la agãtat,dar numai el avea câstig de cauzã. Nu purtam ochelarii ca sã dau bine la gagici,însã eram nevoit sã fac ochii foarte mici ca sã admir privelistea si asta mã fãcea cu mult mai caraghios. Si fizicul îl ajuta,eu eram la fel de-nalt ,dar mult mai slãbãnog. Mai recuperam câte ceva,adicã ce lãsa el sã-i scape printre degete, când mai spuneam câte un banc.
- E bine cã esti precaut. Eu unul îmi doream sã ies din amortealã. Si mi s-a pãrut atunci cã nu era doar un gest fãcut din complezentã cum încerci tu sã induci discutia.
- Bine,tac, spune mai departe cã sunt curios !
- Sunt patroana acestei clinici,a continuat pe acelasi ton dulceag.
Cred cã vroia sã arunce ceva în compensatia faptului cã era groaznic de urâtã. Dacã avea clinica ,avea si bani ,motiv puternic de impresionare.
- Îmi pare bine, Radu Ionescu, fost profesor de matematicã,ajuns printr-o împrejurare nefericitã functionar la Arhivele Statului ! am încercat si eu timid,s-ajung la înãltimea dumneaei.
- Cum asa ? a întrebat cumva contrariatã.
- Mi s-a restructurat postul si am fost nevoit sã plec.
Nu vroiam sã-i spun cã de fapt,am fost dat afãrã pe motiv cã am pãlmuit un elev ce mi-a scuipat obraznic , seminte în figurã. Sã nu creadã cã sunt o fire violentã. De fapt,eu nici nu sunt.
- Aha...înteleg !
Mâna ei coborâse deja de la cot exact peste palma mea. Degaja o cãldurã din aceea neobisnuitã....
- Adicã era deja-n cãlduri? întreb rãutãcios.
- Cred cã ai nimerit expresia ....
- Îti dau rezerva de lângã cabinetul meu,mi-a spus, o sã vin putin mai târziu sã te consult. Deocamdatã iei pastilele-astea ! E bine asa ? m-a întrebat fixându-mã cu aceeasi privire care cerea cu disperare sã o vezi pe ea,cea dinãuntrul figurii aceleia hidoase.
A venit când era deja searã. Agitatia de pe culoare se potolise,din când în când câte un pacient îsi dezmortea picioarele, târsindu-si picioarele de gresia albastrã.
A intrat tiptil ca si cum avea ceva de ascuns,a încuiat usa si-a ordonat ca unui subaltern:
- Dezbracã-te,vreau sã-ti ascult plãmânii !
Am scos bluza de pijama si-am asteptat. Încordarea îmi era deplinã,de obicei eu eram cel cu initiativa. A lipit stetoscopul ãla rece de spatele meu si-a ascultat rapid,oarecum neglijent, ce aveau de spus plãmânii mei astmatici.Apoi a renuntat la aparat. Mã apãsa cu palmele în locuri numai de ea stiute ca sã-mi trezeascã toate simturile. Si în scurt timp,a reusit. De gheatã sã fi fost si te topeai instantaneu ! Cu greu am încercat sã-mi tin în frâu pornirile animalice. Avea asa un dar de-a te stârni ! Eram gata sã mã-ntorc când vocea ei m-a readus brutal la realitatea camerei de spital.
- Îmbracã-te ! Am vãzut despre ce e vorba.
Atât si nimic mai mult. M-a lãsat cu buza umflatã . Si nu numai cu buza....A iesit rapid iar eu am adormit cu greu.Crize de astm nu mai aveam,pastilele îsi fãcuserã demult efectul si-apoi ti-am spus cã astmul ãsta e boalã afurisitã,nu-l deranjezi, te lasã-n pace. În seara aia,nu astmul îmi tãiase rãsuflarea...
- Asta a fost tot ? întreb dezamãgit fiindcã asteptam cu sufletul la gurã un alt deznodãmânt.
- Ei, tu nu stii cã femeile sunt dracul în persoanã ? Te fierb asa la foc mãrunt,ca ciorba de pe aragaz. Si când esti gata fiert ,aruncã si verdeata !
A doua searã ,ritualul s-a repetat ,dar mâinile umblau cu mult mai dezinvolte peste ceafã,peste gât,peste gurã... Cãile respiratorii trebuiau eliberate de la rãdãcinã...
N-am mai rezistat ,m-am întors brusc si-am sãrutat-o cu pasiune peste buzele ei fierbinti.
Dar,nu mi-a rãspuns decât verbal :
- Esti cam obraznic !
Adicã ea mã instiga la nebunii ,dar cel obraznic eram eu.
- Ce pot sã spun,sunt matematician,gãsesc solutii de rezolvare a problemei.
- Si asta e solutia pe care ai gãsit-o?
- Pãrea cea potrivitã. Sau mã însel?
- Ce pot sã spun,nu mã pot pune cu un matematician, voi aveti întotdeauna rezolvãrile corecte !
- Tratamentul ãsta îl aplici la toti pacientii?
- Doar celor care-mi plac !
Si-apoi mã sãrutã cu foc ,dându-mi de înteles cã rezultatul final e singurul care conteazã. Ciorba deja fierbea în clocot ! Mai trebuia decât verdeata !
A stins lumina, si-a scos halatul ,ne-am aruncat înlãntuiti în patul tare si am fãcut dragoste nebunã în camera rozã din spitalul ei particular. Si dupã un timp destul de lung,ne-am potolit,dar am rãmas înlãntuiti ca doi iubiti care nu vor sã se despartã.
- Te-ai încurcat cu o urâtã ca sã îti tinã de urât? întreb malitios si plin în continuare de invidie.
- Stii ce se spune,ori la bal ori la spital ! La mine balul se dãdea-n spital !
Dar stai sã vezi ce a urmat . Am privit-o cu atentie. Nu mi se mai pãrea chiar asa urâtã. Te-obisnuiesti cu urâtenia la fel de repede cum te dezobisnuiesti de frumusete.
- Mendez ? Nu e un nume românesc ! am dat glas unei întrebãri ce m-a chinuit de când s-a prezentat.Ca si accentul ei putin american.
- Sotul meu a fost portorican. A murit acum câtva ani de cancer de piele.Am locuit împreunã cu el la San Francisco,pe o insulã care apartine orasului mai exact. Eu sunt româncã,bucuresteancã get-beget. Dupã ce am rãmas vãduvã,am revenit în tarã si mi-am deschis clinica pe care o vezi.
- Nu te-a tentat sã rãmâi acolo ?
- Nu,sunt legatã de România,aici am prieteni,rude,tata încã trãieste. America nu e chiar ce-ti imaginezi tu. Mã duc în fiecare an în vacantã, resedinta mi-a rãmas mie dupã decesul lui. Dar nu vreau sã locuiesc acolo definitiv. Sãptãmâna viitoare intru în concediu si o sã mã duc. Vrei sã vii cu mine? m-a întrebat dintr-o datã serios ,dându-mi de înteles cã si-ar dori sã aibã companie.
Întrebarea m-a luat oarecum prin surprindere. Bineînteles cã vroiam,ãsta era visul meu de-o viatã,numai cã mie îmi cam lipseau lichiditãtile. Si cardul era cam subtirel.
- As vrea,dar...
- Dar ?! Esti însurat ?
- Nu,numai cã nu-mi pot permite ....
- Înteleg. Nu-ti face griji de bani,doar eu te-am invitat .
- Stiu cã si viza dureazã ceva timp...
- Stai linistit ,trãim în România. Dacã ai bani ,e ca si rezolvat.
Nu-ti imaginezi ce bucurie am simtit atunci. De mic visam sã vãd America si sã mã plimb printre zgârie-nori.. Acum se oferea prilejul . Eram ca un copil ce astepta cu nerãbdare sã-si primeascã jucãria mult doritã. Nici zilele-n spital nu erau monotone,beneficiam de acelasi tratament fizic în fiecare searã,dar eu le numãram în gând,asa cum numãrã soldatii AMR-ul.
Cãlãtoria a durat enorm de mult.,doar o escalã la Paris si dupã 20 de ore încheiate,am ajuns. San Francisco,stã asezat undeva pe un fel de peninsulã fiindcã Pacificul a tinut mortis sã-l înconjoare. Asa a apãrut si golful San Francisco. Aeroportul e undeva în partea de sud-est a golfului si la distantã mãricicã de oras. Totul era imens,magnific nu stiam cum sã-mi închid gura cãscatã ca sã nu par venit de pe la tarã.Desi trãiam în Bucuresti ! Ne-am aruncat într-un taxi,condus destul de imprudent de-un mexican si am intrat repede pe-un fel de autostradã,route 101,cu patru benzi pe sens,dar toate arhipline. Era ziua asa cã puteam sã-mi fericesc privirea cu tot ce mi se arãta. Drumul se tinea scai de-a lungul apei ,dar mie tocmai asta îmi plãcea. Undeva în stânga, clãdiri destul de scunde stãteau îngrãmãdite într-o localitate cu vegetatie luxuriantã..
- Brisbane ! îmi explicã observându-mi privirea tâmpã de om ce nu stia dacã trãieste în realitate sau nu-i decât un vis frumos.
I-am apucat mâna sã-mi simtã bucuria si mi-a rãspuns cu un sãrut. Ne depãrtãm de golf si dupã un sfert de orã ,ajungem la o intersectie . Nu din astea de-ale noastre,cu înjurãturi si prioritãti la semafoare ci una suspendatã ce-si întindea bratele imense fãcute din autostrãzi suprapuse ,care de care mai impresionantã. Alegem si noi una dintre ele ,Eisenhower si o cotim la dreapta. Suntem la marginea orasului, clãdirile nu-s foarte înalte,dar foarte pitoresti. Tramvaie colorate,urcã si coboarã de-a lungul strãzilor destul de late. Suisiuri si coborâsuri,poate cã astea îi dau si farmecul orasului ce seamãnã atât de mult cu viata ! Iatã în sfârsit si ce- am dorit sã vãd ! Undeva în stânga,în partea de nord-est a orasului, se ridicã semeti zgârie-norii, deloc monotoni,de diferite forme ,majoritatea paralelipipedici,dar si unii rãsuciti în piramide lucioase din sticlã coloratã. Observ fãrã sã vreau c-autostrada se-ndreaptã hotãrâtã cãtre golf,lãsând orasul în stânga.Încerc pãreri de rãu cãci mastodontii din sticlã si beton dispar pe rând în spatele unui deal. Dar am de ce sã mã minunez în continuare. Urcãm pe-un pod imens,ca unul din acelea pe care-l vezi prin filme, deasupra apei incredibil de albastre. O tablã mare verde, ne întâmpinã la intrare. Interstate 80 Oackland.
- E Golden Gate?o întreb fiind curios sã aflu de tot ce-mã-nconjoarã.
- Nu,acela e la nord. 101 trece peste el,dar noi iesim din oras,spre insula unde am locuit.
Aceea este,Treasure Island,îmi aratã cu degetul minunãtia ce pare foarte aproape.De fapt sunt douã insule lipite.Pãrãsim podul si tinem drumul în continuare pe-un bulevard mirific,vecin cu golful,Avenue of the Palms,ce se ferea de apã printr-un sir fantascic de palmieri. Si dupã alte cinci minute ,am ajuns. O casã imensã,cu terasã pe toatã lungimea, mai mult un conac de stil vechi american,cu fata direct la golf si bulevard, ne asteaptã sã intrãm. Dar eu nu vreau sã ne grãbim pânã nu savurez în intregime panorama.Peste sosea,apele albastre se scaldã în lumina soarelui puternic,in partea stângã podul pe care am venit,iar peste apã,la micã distantã ,se vãd impunãtori, zgârie-norii din oras. Superb,depãsea cu mult tot ce-mi imaginasem. De ce nu-i place aici,nu pot sã înteleg. Dar o sã aflu la momentul potrivit.
Ne deschide un soi de menajerã tot de origine hispanicã.
- Hola Rosa !
- Hola seniora ! o salutã cu bucurie . Pe mine pare sã nu mã bage în seamã , dar poate cã a tinut foarte mult la stãpânul ei si oricine încearcã sã-i ia locul nu e binevenit. Înclin totusi din cap si îmi rãspunde aproximativ la fel.
Interioare mari,tavane înalte,conservatorism si opulentã în acelasi timp.
- Ti-e foame ? mã întreabã încercând sã facã pe gazda ospitalierã.
- Mai degrabã somn,dar nu mã mai satur de priveliste.
- O sã ai destul timp ,nu-ti face griji !
Îi spune apoi Rosei ceva în spaniolã si-aceasta îmi face semn sã o urmez la etaj.
Camera e la fel de mare,mobila veche dar scumpã,din lemn masiv, nu reuseste sã-i reducã din dimensiuni. Pe mine nu mã prea intereseazã interiorul ci doar exteriorul,imaginea de dincolo de geamul mare.Adorm într-un târziu legãnat încet de zgomotul valurilor care se sparg încet de stafilopozi.
Mã trezesc abia peste cinci ore si mã ciupesc de mânã sã îmi dau seama dacã sunt viu sau am intrat in transã. Cobor scãrile marmorate si Rosa, care probabil m-a simtit ,îmi indicã rece pe unde trebuie s-o apuc. Îi sunt destul de antipatic desi nu i-am fãcut nimic. Urmez totusi calea pe care mi-o aratã si ies prin spatele casei. Si-aici terasã de colo pânã colo ,exact ca la propietarii de plantatii ce locuiau odatã în partea opusã a Americii. Si-n curtea interioarã,feritã de astã datã de ochii privitorilor de un gard natural de liane,piscina ovalã de foarte mari dimensiuni. Raluca înoatã cu miscãri rapide de parcã-ar vrea sã termine mai repede ce-a început. Scot bluza,pantalonii si mã arunc cu fericire înainte. O prind din urmã si ne contopim într-o îmbrãtisare puternic,prelungitã. E felul meu de-ai multumi. As vrea acum ca viata sã tinã o eternitate !
- Hai sã vedem asfintitul ! îmi spune urcând scãrile piscinei,de marmurã grena.
- De-abia astept !
Traversãm din nou casa si iesim din nou cu fata cãtre golf si zgârie-norii marelui oras. În fata,soarele rosu ,imens, rotund, îsi ia încet la revedere ,intrând încet în apã. Sã nu se ude ! Fantastic de frumos !
- Vezi insula aia din depãrtare ? mã intreabã arãtându-mi un petec de pãmânt ce se zãrea în depãrtare.
- O vãd ,ce e cu ea?
- Insula Alcatraz !
- Cea cu închisoarea ? întreb surprins fiindcã eu mi-o imaginam pe undeva , prin partea cealaltã,în mijlocul oceanului.
- Da. A descoperit-o un spaniol,pe la sfârsitul anului 1700. El i-a pus numele ,Isla de los Alcatraces,adicã Insula Pelicanilor.Apoi a cumpãrat-o un guvernator militar american, Fremont parcã, si-a construit aici un far si-o fortãreatã. Abia dupã 1800 a devenit închisoarea pentru prizonierii de rãzboi din rãzboiul civil american. Clãdirea n-a rezistat intemperiilor,a fost si un cutremur mare si s-a deteriorat puternic. Pe la începutul anilor 1900 a fost reconstruitã au fost adusi aici alti prizonieri. A fost cea mai teribilã închisoare,nimeni n-a reusit sã evadeze desi au fost destule încercãri ,dar apele reci ale golfului sau rechinii le-au pus capãt zilelor. In 1963 a fost închisã si-a devenit muzeu. Aici a fost închis si Al Capone. Dacã vrei,mergem într-o zi si-o vizitãm,existã vaporase care pleacã din oras.
- Normal cã vreau ! spun cu încântare.
De fapt vroiam sã vãd absolut tot. Si nici mãcar „tot ” nu cred cã îmi era suficient.
- Insula asta,a Comorii, pe care suntem acum,nu are si ea o poveste fascinantã ? întreb umplut de naturalã curiozitate. Parcã existã si o carte despre ea,ceva cu pirati care-si ascundeau comorile aici ,una de RL Stevenson ?
- Acelea sunt povesti. O sã afli secretul ei la momentul potrivit. Deocamdatã ,bucurã-te de tot ce te-nconjoarã !
Când mi-a spus asta, privirea i s-a umplut dintr-o datã de un soi de mânie.Parcã-am simtit un fulger brusc care mi-a sãgetat instantaneu sira spinãrii. Care naiba era secretul insulei ãstia si ce legãturã avea cu ea ? Privirea ei ucigãtoare m-a speriat. Asa cã n-am mai întrebat nimic.
Ziua urmãtoare a început incredibil de frumos de parcã nimic nu se-ntâmplase cu o searã înainte.
- Mergem sã vedem orasul ! mi-a spus. S-a îndreptat cãtre garaj si-a apãrut la bordul unui Mustang grena,decapotabil.
Si am pornit . Acelasi drum superb peste pod numai cã de data asta am fãcut stânga,pe malul golfului . Superbã priveliste . Am oprit undeva ,într-un loc, Pier 39 ,sã admirãm leii de mare ce stãteau tolãniti cât era ziua de lungã pe niste docuri mari de lemn,am vizitat Aquatic Park, un muzeu de vase în aer liber,începând cu un vas de pânze de pe la 1800,si terminând cu un submarin din al doilea rãzboi mondial. Si-ncet,încet am ajuns si la Golden Gate . Mãret,grandios,impunãtor. Americanii ãstia au ceva aparte. Totul trebuie sã fie mare,sã-ti atragã privirea ,sã te încânte dar în acelasi timp sã îti impunã si respect. Într-o parte golful,în cealaltã oceanul. Trotuare pavate cu lemn la exterioarele podului pe care sute de trecãtori dispusi sã-ndure vântul care suflã groaznic, circulã în sus si-n jos. Cu masina îl treci destul de repede.Dar trebuie neapãrat sã circuli cu acoperisul coborât. Pãrãsim podul si facem dreapta spre o localitate pitoreascã ,Sausalito,unde ne oprim sã mâncam la un local pe malul golfului .
- Îti place ? mã întreabã amabilã încercând din rãsputeri sã îmi îndrepte atentia si asupra ei.
- Mai întrebi? Totul este de nota douãzeci !
- Mã bucur. Tine minte toate astea !
Cand a fãcut mentiunea,aceeasi privire de gheatã m-a sãgetat usor ,fãcând sã disparã pentru o clipã toatã fericirea pe care o simtisem în ziua aceea minunatã.
Zilele ce au urmat au început la fel de bine. N-ai cum sã treci prin San Francisco fãrã sã te plimbi cu Cable Car,celebrul tramvai pitoresc cu cremalierã care apare în toate filmele. Noi am ales traseul de pe Hyde Street ,una din „ Strãzile din San Francisco ” care urcã spre Russian Hill. E una dintre strãzile cu înclinatie foarte mare.Casele, nu foarte înalte, de cel mult douã etaje,urcã si coboarã si ele odatã cu soseaua. De fapt întregul oras contine astfel de strãzi umplute de clãdiri mici si viu colorate. E un oras foarte vechi,colonistii spanioli s-au asezat aici pe la sfârsitul anilor 1700 în vârful peninsulei si au creat o micã localitate în cinstea sfântului Francisc din Assisi. Dar micã localitate s-a transformat rapid într-un oras mare odatã cu goana dupã aur. Cutremurul din 1906 si-apoi un incendiu au devastat orasul. Poate a fost o pedeapsã datã de Dzeu hrãpãretilor ce nu se mai sãturau sã caute metalul pretios. Însã nimic nu putea opri avântul. E greu de crezut ,dar San Francisco e-abia al patrulea ca mãrime din California si-al paisprezece-lea din Sua.
În altã zi, am traversat orasul cu masina cãtre vest ,ne-am scãldat în Pacific si ne-am rãsfãtat la soare pe cea mai lungã plajã pe care ti- o poti imagina. Sunt multe de vãzut, am stat o lunã acolo ,dar n-am vãzut decât o parte. Dar am vãzut cam tot ce e de vizitat. Este destul de-aglomerat,sunt cozi si pe la semafoare,dar nimeni nu urlã si înjura ca la noi. Este civilizat.
Îmi place sã-l ascult când povesteste. Parcã atunci când spune de vreo stradã,de vreun parc sau de vreun pod,mã plimb cu el pe-acolo. Si totusi m-ar interesa si ce anume ascunde insula aia .
- Ai aflat pânã la urmã secretul de care nu vroia sã-ti spunã ?
- Acum începe drama. Trecuse pe nesimtite o lunã mirificã. Mi-as fi dorit sã gãsesc cumva o cale sã nu mai plec de-acolo,asa de mult îmi plãcea. Dar vezi tu , Profesore,nimic nu e perfect. Si cele mai frumoase lucruri ascund o parte foarte urâtã.
Iar femeia asta care îmi dãruise atâtea zile minunate s-a dovedit a fi urâtã pe de-ntregul.
- Mã tem cã nu-nteleg !
- O sã-ntelegi acum.
Era seara dinaintea plecãrii. Stãteam la masã si savuram niste fructe de mare gãtite excent de Rosa.
M-a privit îndelung,cu ochii aceia mici ,nedifiniti si-ntr-un final mi-a spus ce ascunsese atâta timp.
- Spune-mi,te rog, dac-ai afla cã mâine ai sã mori,ti-ar pãrea rãu?
- Sincer,nu. Am vãzut America,mi-am vãzut visul cu ochii ,nu cred cã are de ce sã-mi parã rãu.
- Esti sigur ? Foarte sigur ?
- Da. Ti-am spus,aveam un vis,l-am împlinit ,deci....
- Atunci n-o sã te sperie ce am sã-ti spun.Si o sã-ti spun cu lux de amãnunte. Insula asta a fost creatã la începutul celui de-al doilea rãzboi mondial si alipitã de prima,Yerba buena. Deci nu putea fi vorba de pirati.În 1940 a devenit o bazã militarã a marinei americane care a folosit-o pânã prin anii 90. În 93,a fost vândutã orasului San Francisco pentru 100 de milioane de dolari. Aproape 3000 de oameni s-au mutat aici si au cumpãrat proprietãtile ce apartinuserã odatã marinei militare.. Printre ei,si sotul meu,ofiter de marinã. I-a plãcut proprietatea desi era foarte veche,ne-am mutat amândoi aici,din San Francisco unde plãteam o chirie uriasã, am dat o parte din bani si restul i se oprea direct din salariu care nu era deloc neglijabil. Am alipit terasele, în spate am construit piscina,am mai îmbunãtãtit câte ceva si-acum aratã asa cum ai vãzut .Numai cã , toate navele care participau la testarea bombelor atomice din Pacific erau aduse aici fie pentru reparare,fie pentru incinerare,fie pentru fier vechi. Dar toate erau contaminate. Totul era strict secret,clasificat. Din pãcate, sotul meu care participa activ la toate astea a fost iradiat .I-au apãrut pete pe piele si lui si altora ca el.S-au unit si au amenintat cã dau totul în vileag.Insula Comorii era de fapt, Insula mortii ! Mai marii din Marinã le-au ordonat sã tinã totul sub tãcere. Dar el n-a ascultat.Urma sã se construiascã aici un ansamblu de zgârie-nori ,adicã alti 20000 de oameni . A contactat o organizatie non-profit, The Bay Citizen, acestia au adus experti si au descoperit un nivel de 400 de ori mare de radiatii decât cel acceptat. Marina si-a adus si ea experti care continuau sã sustinã cã insula a fost curãtatã si nu existã niciun pericol. Dar au adus în acelasi timp si lucrãtori care sã decontamineze din nou locul ,însã pentru sotul meu era deja târziu. S-a stins în urmã cu trei ani. Multi au plecat de pe insulã,si eu am încercat sã vând ,dar cui? Totul era deja dat în vileag si cine ar fi dat banii pentru iradiere gratuitã ? E adevãrat cã am primit daune morale ,douã milioane ,dar eu i-am investit pe toti în clinica din Bucuresti.
Am simtit cã totul se clatinã sub mine.
- Si de ce naiba m-ai adus aici ?
- Ai spus cã nu îti pasã dacã mori ! Ti-ai vãzut visul cu ochii deci...Nu sunt vorbele tale ? Vezi cât de usor aruncãm cu cuvintele?
- Tu nu aveai de unde sã stii dinainte ce o sã spun. Faptul cã m-ai adus nu e decât o crimã.
- Eu zic sã nu te sperii chiar asa . Si eu am locuit aici,si Rosa si suntem sãnãtoase. Dacã ,Doamne –fereste,o sã pãtesti ceva,o sã te vindec eu chiar dacã pe el nu l-am putut salva ! Am clinica,am tratamente de ultimã generatie...
- M-ai adus aici în speranta cã o sã mã îmbolnãvesc si o sã mã salvezi tu,în compensatie cu faptul cã pe el nu l-ai putut salva ??! Esti chiar nebunã de legat ! Ce sunt eu, un cobai pe care sã verifici dacã tratamentele tale dau roade ?
- Nu e asa cum spui. Ar trebui sã-mi multumesti,ti-am dat ce ti-ai dorit de-o viatã ! a ripostat.
Dar eu nu mai vroiam sã o ascult. Mi se pãrea din nou foarte urâtã. Din seara aceea,n-am mai vorbit nimic. În avion,am fãcut schimb de locuri cu cineva doar sã mã depãrtez. Atât de mult mã dezgustase.
- Nu stiu ce sã zic ,poate cã nu era cazul sã te sperii . Nu toti de pe insulã s-au îmbolnãvit. Si-apoi gândeste-te la toatã populatia din San Francisco ! încerc sã-l linistesc.
- Nu trebuie sã mã consolezi,acum nu mai gândesc asa.Normal,în primul rând se-mbolnãvesc cei care au intrat în contact direct cu navele contaminate. Cancerul nu e contagios. Au avut loc o multime de decontaminãri si totul pare acum sigur. Însã efectele nu apar chiar imediat. Dureazã ani pânã apar primele semne. Însã stii ceva,am stat si m-am gândit.De fapt ,avea dreptate ! Îmi împlinisem visul,ce mai conta ce-ar fi urmat în continuare ? Pentru cã vezi tu,Profesore,toti murim,si tu si eu si toatã lumea .Unii mor împãcati cã visul lor s-a împlinit . Altii mor la fel de împãcati fiindcã mãcar au încercat.
Dar mie mi-este milã de cei ce nu viseazã la absolut nimic. Acestia sunt morti de mult si ei sãracii ... habar n- au !
|
Dan Gheorghilas 9/9/2014 |
Contact: |
|
|
